Urcând scara la Ineleț.

Gradina Inelet

Sincer, nu auzisem despre Ineleț, se pare, cel mai izolat sat din Romania până acum maximum 2 luni. Nu, nu auzisem, d-apăi să fi ajuns acolo. Întâmplător am văzut o poză pe Facebook. Si am zis că e musai să merg. Dar n-a fost să fie până acum, sigur o să fie cândva, sănătoși să fim ! Dar Eugen a fost zilele trecute acolo si mi-a trimis corespondența de mai jos. Vă invit s-o citiți !

Am fost dintotdeauna fascinat de țările mici, liliputane dar și de locurile izolate. Am fost pe cea mai izolată insulă din lume, Insula Paștelui. Am vizitat Machu Picchu, orașul pierdut al incașilor. Așa că era musai să ajung și în cel mai izolat cătun al României, Ineleț unde accesul se face urcând mai multe scări.

Zis și făcut. Când îți dorești ceva neapărat, realizezi cu siguranță. Văzând oferta unei agenții locale de turism din Timișoara, am reușit să mă mobilizez.

 

Despre Ineleț

Ineleț este cunoscut popular ca și localitatea din România în care ajungi urcând pe mai multe scări de lemn. Cătunul cu pricina se află în județul Caraș-Severin și face parte din comuna Cornereva ce cuprinde în total 40 de sate și cătune fiind totodată comuna din țară cu cele mai multe localități alocate.

Ineleț se află în Munții Cernei și are conform ultimului recensământ doar 15 locuitori. Cătunul a devenit cunoscut în întreaga țară odată cu popularizarea lui la TVR Timișoara în cadrul emisiunii “Izolați în România“. Ineleț formează satul Scărișoara alături de cătunele Cracu Mare, Gura Iuții, Țațu și Crouri.

Nu se știe exact de unde provine numele dar majoritatea cătunelor dar și satelor din acea zonă au nume de origine slavă: Hora Mare și Hora Mică înseamnă în limba română “Muntele Mare” și ”Muntele Mic”, Teregova care”Al pământului”, Plugova ”Al Plugului”, Cornereva ”Al porumbului”.

 

De ce să vizitezi Ineleț ?

În primul rând pentru a descoperi o lume unde timpul s-a oprit în loc, o lume autentică cu oameni minunați, înconjurată de panorame superbe și o natură virgină. Ineleț este un colț de rai în vârful muntelui. În al doilea rând, chiar dacă traseul are un grad de dificultate puțin mai ridicat (nu atât urcarea scărilor ci mai ales ascensiunea pe potecile masivului muntos), orice drumeție montană are un efect tonifiant și revigorant asupra organismului, asupra respirație și a sistemului cardio-vascular, nu în ultimul rând are un efect de reducere a stării de stress.

 

Echipamente

Desigur trebuie să vii pregătit ca pentru orice drumeție montană unde e nevoie de echipament de călătorie adecvat:

  • o bluză care se usucă ușor și prin care corpul respiră
  • pantaloni de drumeție flexibili
  • dacă e mai rece afară eventual o jachetă impermeabilă
  • o pălărie sau o șapcă e necesară atunci când e soare puternic pentru a te proteja dar și cremă cu factor de protecție dacă ești în mijlocul verii
  • un rucsac în care să ai toate cele necesare deoarece ai nevoie de mâini libere
  • ceva de mâncat și bine-nțeles apă. Până când ajungi la Ineleț nu e niciun izvor iar la destinație nu există magazine sau cârciumi în care poți cumpăra ceva de mâncare
  • bețe de trekking (am constatat și eu acum cât de folositoare pot fi)
  • un telefon mobil conectat la rețeaua Vodafone, singura care oferă semnal în zonă

 

Test COVID-19

Desigur că nu era nevoie de așa ceva dar în momentul în care ajungi în sat vei face un ”Test Covid on arrival” adică la sosire 😊. Dacă faci o vizită la o familie de localnici vei fi servit cu un păhărel din delicioasa răchie preparată în casă. Iar dacă percepi gustul și aroma delicioasei băuturi înseamnă că nu ești infectat cu virusul păcătos.

 

Cum ajungi la Ineleț?

Păi calea de acces cea mai facilă este din Băile Herculane, cele două baze de plecare spre cătun sunt la 20 km de Băile Herculane în direcția Baia de Aramă. Ar mai fi un drum de acces dinspre comuna-mumă Cornereva dar acesta e un drum forestier destul de accidentat și prea puțin folosit.

Dacă locuiești în zona de sud a țării poți să vii și pe drumul Târgu Jiu-Baia de Aramă dar acesta nu este unul foarte bun așa că mai bine vii pe drumul european E70 până la Băile Herculane iar apoi pe DN67D spre Baia de Aramă.

Așa cum spuneam adineaori, aici sunt două baze de acces spre cătun. Prima când vii dinspre Băile Herculane e recomandată mai degrabă pentru coborâre deoarece cărările sunt destul de abrupte iar urcarea pe acele pante e destul de dificilă. Cea de-a doua bază de acces este situată la aproximativ 1 kilometru de prima, în direcția spre Baia de Aramă. Cărările nu sunt așa abrupte iar escaladarea celor patru scări nu este foarte dificilă. Este drumul cel mai scurt și mai ușor spre acest colț de rai numit Ineleț.

Deși Ineleț se află în județul Caraș-Severin, cele două baze de plecare se află în județul Mehedinți, chiar la graniță cu Caraș-Severin. Pe drumul național de la Băile Herculane către Baia de Aramă nu e nicio plăcuță care să te informeze că de aici începe aventura. Singura placă prezentă se află în dreptul primei baze de acces și are doar rolul să te informeze ce reguli și accesorii ai nevoie ca să faci drumeții montane. Iar această placă există doar datorită faptului că e finanțată de fundația Orange. Deci, trebuie să fii foarte perspicace ca să descoperi de pe drumul național cele două baze de acces.

 

Dacă ești cu mașina o poți lăsa în una din parcările amenajate pe marginea drumului național (mă rog, e mult spus parcări, mai degrabă niște alveole) iar aventura poate să înceapă. Așa cum ni s-a recomandat și nouă, primul lucru înainte de a începe urcarea pe munte este strângerea șireturilor. Fiindcă dacă se desfac în timpul călătoriei, nu e tocmai bine.

 

Introducere

Înainte să ajungi la baza de acces către Ineleț merită să faci o oprire la Centru de Informare ”Parcul Național Domogled și Valea Cernei”. Este un centru turistic modern, finanțat din bani europeni unde afli toate amănuntele despre acest parc național care se întinde pe trei județe: Caraș-Severin, Mehedinți și Gorj. Aici se află și o machetă care înfățișează parcul național. La parter sunt prezentate artistic cele mai importante peșteri din parcul național. Tot aici, în acest centru de informare se găsesc artefacte de pe vremea romanilor, găsite aici în zonă dar și diferite obiecte populare specifice acestui colț de țară. Accesul în Parcul Național Domogled și Valea Cernei se face pentru modica sumă de 5 lei (1 euro) și e valabil 30 de zile.

 

Călătoria

Prima etapă către paradis începe prin traversarea unui pod suspendat unde cel mai bine e să nu treacă mai multe persoane în același timp fiindcă altfel intră în balans. Iar cei mai slabi de îngeri pot intra în panică.

Apoi începe urcarea masivului muntos pe niște cărări bătătorite dar destul de abrupte, panta e în jur de 45 de grade.

După vreo 15-20 minute iată-ne ajunși la cele patru scări suspendate pe care eu le-am botezat ”Stairway to heaven” adică ”scara către rai” parafrazând hitul celor de la Led Zeppelin. Cea mai veche din cele patru scări e undeva de pe la sfârșitul anilor 1960, cele patru scări totalizând aproape 100 de metri, scara cea mai de sus fiind poziționată aproape la 90 de grade. Trebuie să ai mâinile libere ca să poți să urci în siguranță. Urcatul nu e periculos dar așa cum se spune ”paza bună trece primejdia rea”.

După ce am escaladat cele patru scări, ajungând de la o altitudine de 200 de metri la aproape 900 de metri, iată-mă ajuns un pic mai aproape de paradis. Dar mai era mult de mers. Potecile aveau o înclinație variabilă, unele erau mai abrupte, altele mai plane, urcatul nefiind foarte ușor. Iar temperatura exterioară de aproape 30 de grade a îngreunat și mai mult ascensiunea. Dar e bine că am prins vreme cu soare fiindcă dacă era ploaie ar fi trebuit să renunțăm la ascensiunea către acel colț de rai numit Ineleț. Din loc în loc există bănci pe care te poți așeza ca să îți tragi sufletul și ca să te poți rehidrata. Unele bănci erau la umbră, altele nu. Din loc în loc, în special în zonele cu bănci era câte o placă cu mesaj religios care ne amintea că Dumnezeu e cu noi. Doar el fiindcă acolo eram doar noi și divinitatea.

Ajuns în vârful masivului muntos am rămas oarecum decepționat fiindcă nu se întrezărea micuțul cătun. Am dat de o poartă de lemn care mi-a dat niscaiva speranțe că nu mai e mult până la Ineleț. Însă speranțele au pierit destul de repede deoarece nu se întrezărea nimic la orizont. Călătoria urma să continue pe munte încă ceva timp. Admiram frumusețea acestor peisaje virgine, frumusețea munților Mehedinți și a munților Cernei. Pe ici pe colo se găsea câte un măr pădureț cu ale sale fructe minione, deja coapte dar tot acrișoare. Erau numai bune de savurat pe acea căldură alături de alte fructe literalmente bio precum mure și zmeură.

Pe ici pe colo vedeam că din munte răsărea câte un pătrat roșu, erau acoperișurile caselor izolate. Mergând agale pe cărăre am întrezărit o clădire cu acoperiș roșu având o cruce în vârf. Mi-am dat seama că destinația noastră se apropia. Era biserica din Ineleț. M-am bucurat că am ajuns. Am intrat în curtea bisericii unde se află și cimitirul satului. Aici își dorm somnul de veci foștii locuitori ai acestui minunat loc. Dacă aceștia ar fi trăit ar fi povestit multe despre istoria acestui loc de vis. Am încercat să intru în biserică dar ușa era închisă. Se pare că preotul nu trece foarte des pe aici. Lângă cimitir se află câteva case, multe dintre ele părăsite din păcate.

Nu ajunsesem încă, până la Ineleț mai era ceva de mers. Pe gardul cimitirului se află un indicator care ne spune că pe acolo e drumul spre cătunul uitat de lume. Drumul către sat se află în partea stângă când stai cu fața la intrarea în cimitir. Am plecat pe cărare conform indicatorului, din loc în loc era câte o poartă de lemn, probabil pentru ca animalele localnicilor să nu plece în voie.

După un timp ne-a întâmpinat o clădire gri, destul de aranjată, cu ușă de termopan. E fosta școală din Ineleț, semn că direcția în care am apucat-o e cea bună. Era o clădire destul de micuță, suficientă însă pentru numărul mic de copii care învățau aici. Din păcate școala nu mai funcționează de 2 ani de zile, cei 6 elevi probabil s-au îndreptat către o școală din apropiere. Școala era închisă, nu am putut să o vizităm. Pe unul din geamurile școlii era lipită o foaie pe care erau trecute produsele pe care localnicii din vecinătate le comercializează – un fel de oferta zilei.

Aici la Ineleț am avut parte de un peisaj fascinant, mirific, aproape ireal. În acest loc izolat timpul s-a oprit în loc, banul nu are nicio valoare, aici doar credința în Dumnezeu are valoare. Locuitorii cătunului consumă doar ce produc. Ei sau vecinii. Probabil că trocul e principala formă de comerț. Nu există magazine, nu există energie electrică, de gaz și canalizare nici nu se pune problema. Odată cu dezvoltarea tehnologiei localnicii s-au dotat cu generatoare de curent iar mai nou au și cu panouri solare. În cimitirul satului este un felinar stradal alimentat de un panou solar.

Evident că nu există șosea – nici drum pietruit măcar, doar poteci. Nu există nicio mașină pentru că nu are cum să ajungă de jos, din vale. Oamenii au însă cai, oi, vaci. Iarna, când e zăpadă mare, morții sunt duși la cimitir cu sania.

Din loc în loc există izvoare cu apă rece, deosebit de bună, de unde am putut să face realimentarea sticlelor. Pe alocuri găsești câte o troiță sau un mesaj religios fiindcă aici, în acest loc uitat de lume, așa cum spuneam înainte, legătura cu divinitatea este singurul loc care contează.

Am întrebat pe un localnic dacă votează sau dacă vine cineva aici în campanie electorală. ”La ce să vină în campanie electorală aici ? Apă n-am, curent n-am, nu am de ce să mă plâng”. Nici subiectul Covid-19 nu interesează aici pe nimeni și e indicat să nici nu deschizi discuția pe această temă.

În Ineleț nu există dispensar, nici oficiul poștal. Medici nu au fost niciodată pe aici iar poștașul vine foarte rar. Ca turist să nu lași aici gunoaie, sticle goale sau ambalaje pentru că aici nu există firmă de salubritate.

 

Food, drink and souvenirs

Rubrica atât de dragă mie nu avea cum să lipsească nici aici. Da, am ce să scriu și la Ineleț despre mâncare, băuturi și suveniruri  – există acestea și în acest loc izolat și sunt încă mult mai autentice decât oriunde altundeva pe această planetă.

Când am intrat în sat, pe o masă se aflau două cutii de plastic cu capac. ”Brânză de oaie 25 lei” și ”Caș de oaie 20 lei” scria pe ele. Lângă ele se afla un cântar digital cu cârlig, câteva punguțe și o cutie de plastic în care se aflau câteva bancnote. Era un serviciu ”self weigh & pay & go” adică îți cântărești care calup de brânză dorești, lași banii în cutia de plastic și pleci. Sau poți gusta din brânzeturile locale gratis. Aici nu se cunosc termenii ”a păcăli” și ”a fura”, se merge pe încredere. Fiind un fan brânză (poate cel mai mare după Toni Delaco) mi-am cântărit câte un calup din fiecare specialitate și am pus banii în cutia de plastic. Am rotunjit suma în sus, am lăsat și un mic bacșiș pentru acești oameni minunați. Evident că se poate plăti doar cash în acest minunat colț de lume.

 

Punctul culminant al acestei călătorii a fost prânzul tradițional la una din familiile care locuiesc aici, la uica (așa cum se spune la noi în Banat) Luca. Spun tradițional fiindcă am fost serviți doar cu preparate produse aici, în acest colț de rai din vârful munților. Nimic cumpărat. Pentru că nici nu ai de unde. Gazda noastră, uica Luca, a fost bucuros de ”goști” așa cum sunt numiți la noi în Banat oaspeții (de la nemțescul ”Gast”). Uica Luca ne-a amenajat o masă câmpenească în curte de unde am avut o priveliște superbă. O sticlă de țuică de casă și o sticlă de apă de izvor ne așteptau deja pe masă. Așa cum spuneam la începutul articolului, am făcut un test Covid-19 ”on arrival” savurând delicioasa răchie de casă produsă în creierul munților. Iar prin faptul că am perceput gustul și aroma delicioasei băuturi înseamnă că nu sunt contaminat cu păcătosul virus.

A urmat apoi aperitivul: telemea de oaie cu mămăligă. Dintr-un dărab zdravăn de telemea ne-am tăiat fiecare câte o bucată pe care am servit-o cu o felie consistentă de mămăligă. A urmat apoi o delicioasă ciorbă de fasole verde cu feliuțe de cârnați de casă – se simțea ușor aroma de fum semn că ciorba a fost fiartă pe lemne și nu pe aragaz. Iar cine a dorit a putut servi și un ardei iute bio proaspăt cules. Iar felul doi a fost energie pură: cubulețe de slănină prăjită, cârnăcior de casă fript și papară de ou, totul asezonat cu castravete acrit în casă și aromatizat cu chimen. În final a venit desertul – gogoși de casă.

Majoritatea dintre noi am cumpărat și suveniruri pentru acasă. Autentice. Eu fiind fan brânză am achiziționat două calupuri de brânză – caș și telemea maturată. Localnicii oferă turiștilor sticle de țuică de casă având în interior simbolic o scăriță de lemn, că doar suntem la Ineleț. Cum au reușit localnicii să construiască scărița în interiorul sticlei rămâne un mister. Sau pentru amatorii de băuturi dulci sticle de lichior de fructe de pădure: afine, zmeură, mure.

Pentru cei dornici de delicatese autentice, localnicii oferă borcane cu ciuperci murate, diferite sortimente de gem, slănină afumată și miere cu căpăceală (adică miere cu capacul de la fagure).

 

Întoarcerea acasă

Cu părere de rău am părăsit acest colț de rai. La coborâre am ales celălalt traseu – este unul fără scări dar cu pante destul de abrupte, destul de greu de abordat chiar și la coborâre. O parte dintre potecile pe care le-am străbătut au fost construite pe vremea Imperiului Austro-Ungar de către grănicerii austrieci. Pentru că în această zonă se afla granița cu Orientul, așa cum le plăcea austriecilor să spună. Și astăzi se mai văd bolovanii cu care grănicerii austrieci au construit terasamentul potecilor.

Poate și din cauza oboselii, coborârea mi s-a părut mai dificilă decât urcarea. Dar am ajuns cu bine la baza muntelui admirând în permanență frumusețea acestor locuri. În final am trecut din nou un pod suspendat pentru a ajunge la DN67D Băile Herculane – Baia de Aramă.

 

Recomand tuturor să viziteze măcar o dată acest loc minunat, acest rai pe pământ pentru că locuitorii săi sunt destul de în vârstă și e posibil ca peste ani de zile să nu mai aibă cine să primească în Ineleț, cătunul pierdut al gugulanilor.

Imagini Ineleț

Info parcul Domogled Valea Cernei

La drum, spre Ineleț !

Scara spre Inelet

Deja celebra scara de acces

Scara Inelet

 

Inelet

Satul nu e la capatul scarii, mai e de mers pana acolo. Dar peisajele sunt de basm !

. Inelet

 

Gradina Inelet

 

Panorama Inelet

Spre Ineleț

Munti Inelet

 

Pe drum spre Inelet

 

Spre Inelet

 

Drum Inelet

 

Indicatoare

 

Cruce celtica

O cruce curioasa

Spre Inelet

 

Publicitate

Adevertising la Ineleț

Test covid

La intrarea in sat, se face testul COVID

Scoala Inelet

Scoala din Ineleț

Apa de la Dumnezeu

Apa vine de la Dumnezeu

Biserica Inelet

Biserica din Ineleț

Clopote biserica

Scara din Sticla

Bautura cu scara 🙂

T Masa de pranz

Nu se poate sa nu te pui si la masa la un moment dat

Aperitiv

Aperitiv de Ineleț

Felul

Felul 1

Iluminare stradala

Exista si lumina in sat. De la soare, chiar si noaptea 🙂

Intoarcere din Inelet

Si intoarcerea din Inelet (facut pe alt drum) e spectaculoasa

Pod

Categorii:
Romania

Comentarii

  • Superb, sanatos si relaxant

    Mihaela Abu El Shaikh 1 septembrie 2020 12:51 Răspunde
  • mai bine la all inclusive la albena

    Romanul destept si intelept 1 septembrie 2020 21:32 Răspunde
    • Optiunea fiecăruia. Eu prefer un sejur all inclusive la Ineleț cu preparate și răchie de casă, în mijlocul naturii – relaxare totală

      Eugen Jurca 2 septembrie 2020 17:22 Răspunde

Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Destinatii