ImperatorTravel

byron în India – Ziua 4: Plimbare prin Chennai (guest-post de Dan Byron)

 

1. La Oceanul Indian - byron 2014.jpg

Astazi, va invit la un guest post cu adevarat special. Este scris de Dan Byron de la trupa byron care s-a aflat zilele acestea in India, la Chennai la festivalul Saarang. Povestea zilei a patra (celelalte 3 zile sunt povestite in alte bloguri, povestea lui Byron fiind o stafeta prin blogosfera romaneasca, va voi da link-urile la final) ne va purta prin orasul indian Chennai (poate il cunoasteti si sub numele de Madras), cel mai mare oras din Tamil Nadu.

Astăzi la prânz ne-am mutat la Rhada Regent. Camerele sunt destul de normale, nimic care să-ți ia fața, dar totul e funcțional, avem chiar și DVD player și nu mai miroase a naftalină. Câțiva dintre noi ne pregătim să mergem în sfârșit prin oraș, am închiriat o mașină cu șofer pentru cinci ore, costă numai 1600 de rupii, adică 80 de lei, iar noi suntem cinci. Ceilalți, adică Dănuț, Oana și Codruț se duc în campus pentru Grimus. Dănuț le va face sunetul, iar ceilalți doi se duc să-l însoțească și să vadă show-ul.

(mai târziu)

Tocmai ce am intrat pe ușă și sunt amețit, de data asta din cauza diferenței culturale, nu de la pastile. Am pornit pe la 2 de aici și am vrut prima și prima dată să vedem oceanul. Ne-am dus la Marina Beach printr-un trafic pe care pe moment l-am considerat îngrozitor. Mai târziu ne-am prins că se poate și mai rău. Am lăsat șoferul în parcare și i-am zis că ne întoarcem în jumătate de oră. Vorbea destul de prost engleză, dar a înțeles că trebuie să aștepte. Pe stâlpi erau agățate megafoane care urlau ceva într-una din limbile lor, o voce feminină care mi s-a părut foarte agasantă, mai ales că nu înțelegeam nimic, și care făcea atmosfera super apăsătoare. O secvență cu o ușoară tentă orwelliană, mai ales după ce am văzut chipul guvernatoarei statului Tamil Nadu absolut pe toți pereții, un fel de Big Sister cu punct în frunte.

Plaja cu pricina este o chestie absolut uriașă, n-am văzut niciodată una atât de mare. Am mers vreo 500 de metri prin nisip până la apă. Puștani călare ne tot îmbiau să ne urcăm pe bividiii lor să ne ducă până la ocean repede și fără efort. Noi îi tot refuzam și ei tot veneau, mereu alții și alții: „Sir? Sir?” făcând semn spre crupa calului. Nisipul e foarte fain, dar din păcate destul de plin de cioburi. Am mers desculț o vreme, dar la un moment dat mi s-a acrit să mă tot uit în jos și mi-am pus sandalele înapoi. Pe mal erau zeci de tarabe cu fel și fel de fructe și alte bunătăți din care nu ne-am încumetat să gustăm, nu păreau foarte safe. Ne-am așezat pe nisipul fierbinte și pe rând ne-am băgat cu picioarele în apă. Deși în toate ghidurile, pe wikipedia, peste tot pe net scrie clar că nu ai voie să faci baie și că sunt polițiști călare pe plajă care nu-ți dau voie să miști în front, indienii se scăldau de n-aveau aer, e drept, doar un pic la mal, dar cine a zis că vrea în larg? M-a distrat că gagicile intrau îmbrăcate cu bunătate de sari-uri, dar ce să-i faci? Tradiția nu prea le dă voie să-și arate nurii în public. N-a trecut mult și ne-am pomenit cu o pacoste pe cap. La propriu. 6 s-a trezit că ceva se urcă pe el și surprise! Era o maimuțică în lesă, care nu s-a lăsat până nu i-a ajuns în păr, iar femeia care ținea de capătul lațului râdea și a început să ceară bani ca să i-o dea jos. Eu eram cu picioarele în apă și prima dată m-a distrat faza, dar tipa nu mai pleca, iar după ce 6 a reușit să-și dea micul monstru jos din cap, a început să se agațe de ceilalți, de piciorul lui Dome, de Clara. Ne-am cărat urgent, așa cum eram, cu picioarele ude, ocolind cioburi și înjurând. Ajunși în stradă, ne-am așezat pe o bucată de zid să ne încălțăm și am fost asaltați de o grămadă de oameni care voiau să facă poze cu noi. Nu știau cine suntem sau ce facem aici, pur și simplu eram albi și exotici. Partea și mai haioasă este că eu cu Dome și cu 6 am făcut poze cu băieții, iar Clara și Iulia cu fetele.

Ne-am întors la mașină și 6 a zis că vrea să vadă Fort St. George. Am fost conduși direct la un magazin de eșarfe, bijuterii, carpete, statuete și alte suveniruri, care nici măcar nu se numea așa, să zici că e vreo coincidență de nume. Probabil șoferul își lua procent din ce vindeau ăia. Sau poate n-a înțeles ce i s-a spus și ne-a dus și el unde s-a priceput. Sau poate îl chema George pe patron, mai știi?. Înăuntru era foarte frumos aranjat, era un ambient plăcut, iar exponatele arătau excelent. Bineînțeles că fetele s-au înfipt în eșarfe. Tipul de la standul respectiv era un vânzător foarte priceput, se prindea imediat ce îți face cu ochiul, evident le scotea pe cele mai scumpe în față, ne-a întrebat de unde suntem și imediat ne-a spus câteva despre fotbalul românesc, apoi când l-am întrebat ce e la etaj, unde erau covoarele și carpetele, a început să laude covoarele românești de lână. Toți am luat câte ceva, adevărul e că erau superbe toate, fiecare în felul ei, cașmir, mătase, culori combinate foarte fain, modele elegante, imposibil să nu te impresioneze.

L-am rugat apoi pe șofer să ne ducă să vedem un templu, iar săracul om s-a conformat și am nimerit într-un haos și mai mare, pentru că la templul respectiv, care arăta foarte frumos ce-i drept, era adunată o groază de lume pentru nu știu ce sărbătoare, iar o bucată de stradă era ocupată de kolam-uri, un fel de mandale desenate pe asfalt prin presărarea unei făini făcute din orez, o artă extrem de minuțioasă și atât de efemeră… Nu aveam unde să parcăm și un nene responsabil cu ordinea ne-a spus că trebuie să ne întoarcem ca să găsim un loc liber. La ce nebunie era în jurul nostru, am renunțat să vedem totul mai de aproape și ne-am văzut de drum. Am trecut pe lângă piețe pline ochi cu fructe, cu haine, cu ce vrei și ce nu vrei, cred că mi-o vindeau și pe mama dacă voiam s-o cumpăr, am văzut cocioabe făcute din frunze de banan pline de jeg, în care trăiesc așa zișii untouchables, în tot timpul ăsta claxoane și balamuc și culori și praf și din nou marmură lângă gunoi și invers. Sunt epuizat. Mă duc să fac un duș să-mi revin și fug la soundcheck.

(și mai târziu)

Concertul de azi a fost extraordinar. Știu că sună a laudă de sine, dar nu e vina noastră. Oamenii ăștia sunt excepționali. Au fost mulți care au nimerit întâmplător ieri și s-au întors și azi, aducându-și și prietenii cu ei. Și au fost niște coincidențe de parcă au fost puse cu mâna. A venit o tipă care ne-a văzut alaltăieri la festival, iar părinții ei ne-au văzut întâmplător ieri în pub. Bineînțeles, au venit împreună din nou. Apoi au venit niște tipi care lucrează în aceeași firmă cu Ilinca, prietena lui Dănuț, evident ei aici și ea în București. Iar colac peste pupăză, un tip care a terminat medicina la Timișoara și ne-a văzut în deschidere la Slash în București. Se pare că azi a apărut ceva anunț în ziar și i l-a arătat maică-sa. Faza tare e că vorbește românește destul de bine și are accent bănățean :)

Am cântat două ore și un pic și oamenii nu voiau să ne mai oprim. A fost nebunie, la sfârșit erau cu toții în picioare dansând frenetic. Iar am făcut zeci de poze cu fiecare, s-au vândut discuri și tricouri, am primit laude peste laude și am ciocnit pahare cu o grămadă de lume. Colegii Ilincăi ne-au promis că mâine la 10 dimineața vin să ne ia să ne plimbe prin oraș, să ne arate ei ce ar trebui să vedem. Foarte tare, poate o să înțelegem mai multe ca azi. Iar doctorul din Timișoara ne-a invitat pe seară la el acasă să luăm cina împreună, gătește maică-sa. Managerul pub-ului s-a dovedit a fi foarte de treabă, i-am spus despre planul nostru pentru mâine și mi-a dat cartea lui de vizită să-l sun dacă avem orice fel de probleme. Tipul e din Chennai și cunoaște foarte multă lume în poziții importante. Aiurea, nici nu sună a Gus Fring. Carevasăzică mâine e o zi mare. Abia aștept.

Fără să vreau am învățat ce-i face pe indienii din sud să râdă. E de ajuns să le spui că pentru noi asta e vară. Nici nu vreau să-mi închipui ce e prin iulie aici. Reshmi, tipa din organizare care ne-a trimis mailul de invitație la festival, ne-a mărturisit că n-a văzut în viața ei zăpadă și ne întreba cum e.

…”and the living is easy”…

 

Acest articol este un guest post semnat de Dan Byron despre experiențele trăite în această perioadă în India. Trupa byron a reprezentat România în perioada 8-12 ianuarie 2014 la festivalul Saarang organizat anual în Chennai, statul Tamil Nadu, de către Indian Institute of Technology Madras la care mai iau parte artiști internaționali din Germania, Irlanda, Franța, Spania, Singapore și Indonezia.
Alte postări pot fi citite aici (listă în curs de actualizare):

 Imagini byron – Chennai

1. La Oceanul Indian - byron 2014.jpg

La Oceanul Indian

2. Got a monkey on my back... - byron 2014.jpg

Dati jos maimuta de pe mine !

3. Taxi-ul viu cu destinatia Oceanul Indian - byron 2014.jpg

Cu taxiul spre Oceanul Indian

4. Festivalul kolam-urilor - byron 2014.jpg

Festivalul kolam-ilor

5. Pe străzile Chennaiului poti gasi tot ce-ti trece prin cap - byron 2014.jpg

Strazile din Chennai sunt un supermarket continuu

6. Templu din Chennai - byron 2014.jpg

Templu hindus din Chennai

7. Un Al Kimi indian - byron 2014.jpg

Un Al-Kimi indian

8. Anna arch - byron 2014.jpg

Anna Arch

9. Black or white - byron 2014.jpg

Black or white

10. byron live în Geoffrey's Pub Chennai - byron 2014.jpg

 byron – live in Geoffrey’s Pub Chennai

Despre autorul acestui blog: Imperator

Hobby-ul meu este călătoritul… Și deja am ajuns în 107 de țări. Aici, pe blog, depăn amintiri, povești, dar și dau sfaturi celor doritori să cunoască lumea… Doar întreabă !

2 comentarii:

  • răspunde Adriana ,

    Un inceput de 2014 cum nu se poate mai bun!

    • răspunde Daniel ,

      Slaba calitate are articolul…

      Lasă un comentariu