„Singur in lume” – chiar poti sa calatoresti singur ?

 4. Singur in lume - Patras.jpg

De cand scriu aici, pe blog, sau citesc forumuri de turism, am gasit diversi oameni care spun ca ar calatori, dar, dintr-un motiv sau altul, nu au cu cine sa calatoreasca… si cum sa mearga asa, „singur in lume” ?… Asta este si unul dintre motivele pentru care ei sustin ca nu pot calatori…

De foarte multe ori am calatorit singur… cand eram student, erau foarte putini oameni care puteau calatori – iti trebuiau vize, pasitul in afara tarii costa aberant de scump pentru salariile din Romania, sau, pur si simplu, le era frica de necunoscut… Am fost cu Inter-Rail-ul de opt ori in jurul Europei si doar de doua ori am avut companion de calatorie… Uitandu-ma in urma, stau sa ma intreb – am calatorit singur, dar, de fapt, nu am calatorit singur.

De fiecare data, am locuit la cineva cunoscut sau la prieteni ai prietenilor rudelor vecinilor de la blocul de vizavi… Poate, in cursul zilei, uneori, calatoream singur, dar seara aveam cu cine sa impart povestile si sa primesc ponturi noi… Dar, pe drumuri, de cateva ori, m-am “cuplat” cu alti calatori.

Singur in lume – cu Fernando in cautarea garii din Patras

In 1997, cand treceam cu vaporul Adriatica din Brindisi, Italia, spre Patra, Grecia, am intrat in vorba cu un tip inalt, cu ochi albastri, ce mai, suedez sau norvegian! Spre marea mea uimire, s-a dovedit sa fie din Chile. Parca il chema Fernando, terminase arhitectura si zicea ca face turul Europei, ca, dupa ce se apuca de munca, nu se stie cat timp de calatorit va mai avea… Nu vorbea el prea bine engleza, dar, combinand engleza cu spaniola, ne descurcam… Am tras la acelasi hostel in Patras si mi-aduc aminte ca am iesit seara in oras, unul din obiective fiind sa localizez gara. Aveam bilet Inter Rail si urma sa plec a doua zi mai departe, spre Corint… el voia sa mearga direct la Atena – Partenonul este mama si tata arhitecturii moderne si, ca arhitect, voia sa-l vada in detaliu.

Am luat-o la pas, ghidandu-ma dupa Let’s Go, un ghid mai studentesc si mai budget-oriented decat Lonely Planet. Conform hartii, gara era, practic, lipita de port, nu foarte departe de hostel. Din vorba in vorba, am mers cam mult… sa nu fi observat gara? Hmm… intreb pe cineva pe strada si imi confirma ca tocmai am trecut de gara… ne intoarcem… si cum revad hostelul, iar intreb pe cineva – pai, e in directia de unde veniti! Mai, sa fie al naibii… pana la urma remarc o firma din fier ruginit, care aducea cu simbolul vechi al CFR-ului, fix pe o cladire care imi sugera ca e depozit din port… si, intr-adevar, era gara! Am verificat orarul trenurilor, nu erau prea multe, trenul spre Corint pleca in jur de ora 8 dimineata.

A doua zi dimineata, eu si cu Fernando, cu rucsacurile in spate, la gara… Ceva lume astepta trenul, care pana la urma se vede pufaind obosit de departe… O mocanita! Cel mai surprins a fost Fernando – “wow, pai, trenuri d-astea avem si noi in Anzi!” – m-a facut sa izbucnesc in ras… Nu putea sa-si inchipuie cum o tara europeana ca Grecia poate sa aiba astfel de trenuri! In plus, pe drumul spre Corint, trenul a trecut printr-un sat unde avea loc un mare pomelnic sau ceva de genul asta (era Saptamana Mare)… Toti grecii s-au azvarlit la geam, au inceput sa vocifereze ceva, trenul a oprit si toti ne-am dat jos sa ne ducem sa luam de pomana… Cum ar zice Fernando – “pai, nici la noi, in Anzi, trenul nu opreste cand e vreo fiesta in vreun sat”.

Singur in lume – cum am adoptat o nemtoaica prin Indonezia 🙂

A doua poveste pe care v-o spun este despre o nemtoaica, pe care am agatat-o in gara din Jakarta. Invatatoare de profesie, Judit isi lasase jobul timp de un an si plecase prin lume… urma sa se intoarca in anul scolar urmator sa predea copiilor alfabetul. Foarte haioasa si sociala, dar cam pierduta in spatiu, se uita la mirabolantul mers al trenurilor indonezian cam lung…. Dupa ce am descalcit ce voia sa zica respectivul document, am hotarat sa ne plimbam impreuna prin Jakarta. Era deja de vreo doua-trei luni in Asia de Sud-Est (fusese pana atunci in Malaysia si in alte parti din Indonezia). Invatase indoneziana (limba oficiala este aproape identica cu malaysiana si, de altfel, se pare ca este limba straina cel mai simplu de invatat din lume, datorita unor cuvinte usor de pronuntat si unei structuri gramaticale extrem de simple… In plus, se practica “dublarea” logica a cuvintelor pentru a crea alte cuvinte. “Gula” inseamna “zahar”. “Gula gula” inseamna “prajituri”. “Laba” inseamna picior. “Laba, laba” inseamna “paianjen”. “Jalan” inseamna strada. “Jalan jalan” inseamna plimbare! Asa ca nemtoaica mea deja vorbea binisor indoneziana, negocia aprig si calatorea la marginea inferioara a low-cost-ului – dormea in cel mai ieftin loc din oras si manca numai in “kumpunguri”, acele ospatarii indoneziene unde o masa de pranz costa cam 2 dolari – mancare buna, multa, dar extrem de picanta pentru gustul meu.

Ne-am plimbat cu nemtoaica prin oras, am ajuns in port si, in fine, am intrat intr-o cafenea de mare lux, Café Batavia, care provenea din vremea coloniala – Lonely Planet zicea ca e un must si ca permanent ai senzatia ca iti va intra pe usa vreun gentleman olandez desprins din picturile lui Rubens… Sincer, nu mi s-a parut chiar asa de olandeza de secol XVII, dar era, fara discutie, un loc chiar dragut… Am comandat, fiecare, cate un cocktail nealcoolic (alea cu alcool costau extrem de mult in cea mai populata tara musulmana a planetei, din cauza accizelor usturatoare) care costa cam 1,5 euro – adica mancarea pe o zi a nemtoaicei… Judit a cam inghitit in sec, dar a fost de acord sa se sparga in figuri. Toaleta, care arata cam ca o sera de orhidee, avea si o tona de fotografii inramate – la barbati, ceva femei goale (inclusiv celebritati), la femei, apareau cativa barbati goi! Ne-am distrat… Cand a venit nota de plata, nemtoaica nu s-a mai distrat… pe langa pretul anuntat, au aparut, brusc, taxele – TVA, service tax, local tax si alte prostii, pretul ducandu-se spre aproape 20.000 de rupii (mai bine de 2 euro!). “Wow, pai la pretul asta, trebuie sa ma duc sa mai fac poze in WC”, a exclamat nemtoaica…

A doua zi, drumurile noastre s-au despartit. Ea o lua direct spre Yogyakarta, noi voiam sa mai mergem si prin alte parti. I-am spus insa care e hotelul in care vom sta… Trei zile mai tarziu, ne trezeam cu nemtoaica la usa… De data asta, cu o cehoaica, pe care o agatase din Yogy. Cehoaica venea din Bali, se ducea spre Jakarta, Judit inca mai cugeta daca sa mearga sau nu in Bali… acolo preturile sunt triple fata de restul Indoneziei! Cert este ca s-au invitat la bazinul din hotelul nostru si s-au bucurat nespus de luxul unui hotel care costa totusi vreo 15 dolari dubla (baie, aer conditionat, piscina, mic dejun etc.). A doua zi, ne-am reunit pe scutere in drum spre Prambanam… eu mergeam cu o motoreta, inchiriata cu tot cu sofer de la Via Via Café, ea gasise un student indonezian, cam tacut, sa o duca la Prambanam…

As mai avea multe povesti, dar o sa le las pe alta data… Personal, nu am nicio problema sa calatoresc singur… pentru ca intotdeauna gasesti pe cineva cu care sa calatoresti impreuna – o ora, o zi sau mai multe… Iar prin Europa sau Asia am gasit numerosi calatori singuri… dar care nu erau singuri… In plus, au fost acele calatorii in care am avut interactiuni complete cu localnicii – invitatii la bere, la masa, stat la povesti pe cerdacul vreunui templu hindus sau dezbatand problemele lumii in curtea vreunei moschei. De obicei, am onorat toate invitatiile… Mai am o invitatie de onorat, primita dupa ce m-am ospatat in compania unor afgani, pe podeaua aeroportului din Sharjah, asteptand un avion spre Istanbul vreo sapte ore (veneam din India)… Seful trupei, vorbitor bun de engleza, dupa ce am povestit despre cate-n luna si in soare, s-a ridicat, m-a imbratisat si mi-a zis: “Te rog sa vii sa ma vizitezi la mine acasa, in Jalalabad, Afganistan (e un oras undeva intre Kabul si granite pakistaneza)… Nu am adresa, ca in Jalalabad nu sunt adrese. Dar, cand ajungi acolo, intrebi de mine, ca toata lumea ma stie. Ma cheama Mohamed!” (in gandul meu… Probabil pe jumatate dintre barbatii din Jalalabad ii cheama Mohamed)… asa ca, daca voi calatori vreodata singur in Afganistan, nu voi fi singur… Ma duc la Jalalabad si il caut pe Mohamed…

Voi ati calatorit, vreodata, singuri? Ce experienta ati avut? Ati lua lumea la batut singuri?

Imagini Grecia: Singur in lume - cu Fernando pe ferry Brindisi - Patras.jpg

cu Fernando pe ferry-ul Brindisi – Patras

Imagini Grecia: Singur in lume - cu Fernando la Patras.jpg

La sosire, la Patras

Imagini Grecia:  Singur in lume - youth hostel in Patras.jpg

La youth hostel-ul din Patras. Eu si cu Fernando eram singurii oaspeti 🙂

Imagini Indonezia: Singur in lume - cu Judit in Cafe Batavia, Jakarta

Cu Judit in Cafe Batavia, Jakarta

Imagini Indonezia: Singur in lume - celebrul WC din Cafe Batavia, Jakarta

Celebrul WC din Cafe Batavia 🙂

 Imagini Indonezia: Singur in lume - Istana Batik Hotel Yogyakarta.jpg

Istana Batik Hotel – Yogyakarta avea o piscina tentanta 🙂

Obiective turistice Indonezia: Singur in lume - cu Judit la Prambanam.jpg

La Prambanam

Categorii:
Diverse

Comentarii

Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Destinatii