Oriunde te misti in Bukhara, dai de istorie. Unii spun ca este cel mai sfant oras al Asiei Centrale, altii, ca e cel mai invatat. Un lucru este cert… pe oriunde o iei prin centrul istoric al orasului, un centru destul de mare, vei da de moschei si, mai ales, de medrese, acele universitati islamice unde, de secole, mii si mii de invatacei au deveni invatati. Daca, astazi, medresele sunt strict scoli coranice, in secolele scurse, aceste medrese erau adevarate universitati unde studentii nu invatau doar cuvantul lui Allah, ci si matematica, astronomie, istorie etc, etc.

Bukhara a devenit pentru prima oara, prin secolele IX–X, ca o capitala a unui stat islamic de limba farsi (persana). De altfel, in ciuda navalitorilor de orice fel, persana continua si azi sa fie limba Bukharei, iar tadjicii vorbitori ai unui dialect farsi reprezinta majoritatea in oras. Dupa perioada de glorie a primului mileniu, cand Bukhara a oferit culturii universale poeti si filosofi, a urmat o perioada neagra – distrusa cu salbaticie de mongolii lui Genghis Han si apoi de turco-mongolii lui Timur Lenk, a cazut in umbra Samarkandului preferat de Timur. Caderea de la putere a dinastiei timuride si ridicarea pe tron a dinastiei uzbece a Shaybanizilor au repus Bukhara pe locul ei, devenind capitala hanatului de Bukhara, un stat prosper, un centru de negot si de artizani care a stralucit pana la ocuparea ei de catre trupele sovietice ale generalului Mihail Frunze (fiu al unui roman de pe langa Odesa si al unei rusoaice, dar nascut in Biskek, actuala capitala a Kîrgîzstanului). Emiratul Bukharei a fost ocupat de rusi in 1873, dar Bukhara s-a transformat mai degraba in protectorat rusesc – emirul a continuat sa fie conducatorul absolut al regiunii, dar relatiile externe si militare erau cedate rusilor.

Ultimul emir al Bukharei, Mohammed Ali Khan, a trebuit sa isi conduca emiratul in perioade destul de tulburi – Primul Razboi Mondial cand rusii au recrutat cu japca uzbeci pentru front, iar in perioada prabusirii Imperiului Rus a incercat sa isi recastige independenta, pentru ca, in cele din urma, sa lupte pentru supravietuire. A rezistat unui prim atac bolsevic in 1918, cand a ucis delegatia venita sa ridice steagul rosu in mijlocul Asiei Centrale, dar a trebuit sa fuga in 1920, cand generalul Mihai Frunza a atacat Bukhara (folosind inclusiv aviatia), a bombardat Ark-ul, palatul emirului, si, dupa 4 zile, a ridicat steagul rosu cu secera si ciocanul in varful minaretului Kalyan. Emirul a trebuit sa fuga in Dushanbe, actualul Tadjikistan, care a cazut la randul lui in mainile sovieticilor, si apoi la Kabul, unde a murit in 1944. Fiica sa, Shukria, a lucrat pentru Radio Kabul pana in ziua in care sovieticii au intrat in Afganistan, dupa care s-a refugiat in SUA via Pakistan, unde a lucrat la Vocea Americii in dari, una dintre limbile similare cu farsi (persana) vorbite in Afganistan. Nepotii emirului traiesc si astazi in America si sunt medici. Am intrebat daca au venit vreodata in Bukhara si am inteles ca doar fiica emirului a venit imediat dupa 1991. Dar nu-si aducea aminte mare lucru, fiind foarte mica atunci cand a fost evacuata sub focul sovietic.

Am inceput ziua cu monumentele cele mai departate de centru, urmand sa revenim, incet-incet, spre centrul istoric al orasului. Am trecut cu microbuzul pe langa niste moschei aflate fata in fata (un mic Regestan al Bukharei), pentru ca sa fim debarcati intr-un parc de distractii cam sovietic – o roata mare (am vazut o roata similara si langa zidurile Khivei), calusei, vata de zahar. Dar nu pentru calusei ne-am dus acolo, ci pentru a descoperi cele doua mausolee. Primul, absolut remarcabil de bine pastrat (construit cam pe la anul 900, nu a fost niciodata restaurant!) al lui Ismail Samani, fondatorul unei dinastii care a condus Bukhara inainte de invazia mongola. Cel de-al doilea, Chasma Ayub, se afla construit deasupra unui izvor care se spune ca ar fi fost creat de lovitura cu ciomagul a lui Ayub (Job, unul dintre profetii Vechiului Testament), de aceea am intalnit numerosi uzbeci veniti aici sa bea si sa ia cu ei apa sfintita.

Dar una dintre cele mai interesante incursiuni am avut-o in piata de legume si fructe de langa Chasma Ayub… intotdeauna pentru a intelege mai multe din economia si cultura locului, e aproape obligatoriu sa vizitezi o piata. Aici am avut niste déjà vu-uri de prin anii ’90. Mai intai, boutique-urile stil en-gros care vindeau tot soiul de produse mai mult sau mai putin copiate – am vazut cateva tipuri de detergenti care copiau numele si pachetul detergentului Tide (un soi de Adibas al detergentilor facut in cine stie ce garaj), dar si fructele si legumele locului… unele mici tradand faptul ca nu s-au folosit seminte mega-manipulate sau ingrasaminte chimice, altele mai mari, dar, cu exceptia catorva banane, nu am vazut produse de import. Ca pe vremuri la noi, doar produse ale campului de langa Bukhara! Fascinanta a fost oprirea in zona mirodeniilor (e drept, astea sunt majoritar importate din India)… aceleasi mirosuri si culori ca si in subcontinent. Aici, am descoperit ca vanzatorul de mirodenii nu este doar un vanzator, ci un creator de cocktailuri, un adevarat “barman de mirodenii”. Trebuie doar sa spui la ce iti trebuie – carne de vita, carne de pui, sarmale etc., ca vanzatorul de mirodenii aduna diverse mirodenii si le amesteca pentru a-ti crea combinatia ideala pentru ce mancare vrei sa gatesti!

Am luat-o apoi pe jos, incet-incet, oprindu-ne langa un aparat din vremea Sovietelor care facea un soi de suc cu sifon (buuuuun si rece, cu un gust care mi-a adus aminte de copilarie), pentru ca in cele din urma sa ajungem la moscheea Bolo-Hauz, cea in care emirii veneau sa se inchine in fiecare vineri. O cladire superba (e drept, un pic in reconstructie, dar la interventia ghidului nostru am putut intra), cu acele coloane zvelte de lemn si faiante incredibile! In fata moscheii, un Hauz, unul din acele zeci de iazuri atat de populare, in care localnicii se scaldau, apoi beau si, in final, mureau infestati :).

Dar nu pentru hauz am ajuns aici, ci pentru maiestuosul Ark, citadela emirilor de Bukhara, care la fel ca si la Khiva era un adevarat oras in oras! Spre deosebire de Ark-ul din Khiva, cel din Bukhara este mult, mult mai impresionant… marea poarta a Arkului se ridica deasupra solului si pare de nepatruns (ma rog, n-a facut fata aviatiei sovietice). Urcam si noi prin poarta Ark-ului si ajungem in mijlocul miniorasului regal… o moschee, evident, intotdeauna, e buna o moschee la casa omului, iar apoi trecem din cladire in cladire, majoritatea gazduind niste minimuzee de istorie cu poze de epoca, readucand la iveala un ev demult apus. Din pacate, nu tot dealul este reamenajat, mai sunt destule zone in lucru, dar, cel putin, exista premisele ca, in cativa ani, Ark-ul sa fie din nou coroana orasului!

Si, cum era deja pranz (da, ne-am lungit cam mult prin piata!), am strabatut in viteza centrul orasului pentru a ne duce la masa de pranz. Si de data asta eram gazduiti de o familie care achizitionase una dintre casele evreiesti din fostul cartier al evreilor de Bukhara, a reamenajat-o si a transformat-o intr-un restaurant cu circuit inchis. De ce circuit inchis? Pentru ca aici nu poti veni decat daca ai un grup (mai mare sau mai mic), anuntat in prealabil. Mancarea, la fel de buna ca oriunde am mancat in Uzbekistan (surprinzator, dar bucataria uzbeka e foarte asemanatoare cu cea romaneasca!), dar, in plus, proprietarul avea o pasiune pe care a impartasit-o cu noi… colectiona poze vechi cu Bukhara. Asa ca dupa masa, cu albumul de fotografii in mana, ne-a purtat prin Bukhara ultimului secol – ultimii ani ai Emiratului de Bukhara, cu oameni cu turbani si moschei pline, apoi bombardamentele care au afectat Ark-ul sau minaretul principal al orasului, reconstructia (inceputa mai ales dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial), perioada sovietica in culori spalacite si, in fine, perioada contemporana a Uzbekistanului independent. O poveste foarte frumoasa.

Am revenit in centru pentru a descoperi cele mai impresionante cladiri ale orasului. Daca Khiva este un oras perfect pastrat in spatele zidurilor de aparare, la Bukhara, cladirile sunt cert mai impresionante, dar zona istorica este ceva mai restransa. Dar ce conteaza, variatia este intotdeauna foarte frumoasa.

Prima oprire, la medresa Abdul Aziz Khan, cu fatada imensa de tip iwan cu multa faianta albastra, construita fata in fata cu medresa Ulugbek… este una dintre caracteristicile Asiei Centrale ca emirii sa construiasca cladiri fata in fata, cumva in oglinda… un efect arhitectural deosebit! Si, din nou, nu pot sa nu remark multitudinea de medrese, de centre de invatamant… Bukhara a fost un centru intelectual de prim ordin la nivel planetar, nu numai regional! Si pentru ca vorbim de medrese, tot aici se afla unica medresa inca functionala in Uzbekistan pentru baieti (mai e una pentru fete in valea Fergana)… regimul s-a ferit sa incurajeze prea mult invatamantul religios, uitandu-se si la exemplele dezastruoase din Afganistan si Pakistan!

Am intrat si in medresa Mir-i-Arab unde ai voie sa intri doar in holul de la intrare. Restul este rezervat doar studentilor si profesorilor… Pare impecabila, ca si cum ar fi un muzeu… E o liniste mormantala, taman buna pentru studiu, meditatie si intelegerea Koranului…

Dar vis-à-vis se afla moscheea principala a orasului, moscheea Kalon, aflata la picioarele minaretului care poate fi vazut cam din tot orasul vechi. Ca si in celelalte cazuri, moscheea si medresa se afla fata in fata cu acele fatade superbe, stralucitoare, cu un albastru de vis… e unul dintre acele locuri in care nu poti decat sa visezi. Am intrat si in moschee. Era goala. Pe vremea Sovietelor aici era un depozit-magazin de mobile. Dupa independenta, vanzatorii de mobila au fost scosi din moschee, mutati cativa metri mai incolo, sub zidurile moscheii unde gasesti un mic en-gros tip centrul Europa din Colentina, cu singura diferenta ca aici gasesti doar mobila! In schimb, moscheea a fost transformata in obiectiv turistic, nu a fost redeschisa sa serveasca drept moschee. Aici, islamismul este tinut zdravan in frau.

Am pasit in moscheea Kalon… aceleasi tipare, aceleasi mozaicuri care iti iau ochii, aceleasi arabescuri. Cum puteau ca sovieticii sa deschida un en-gros de mobile intr-o astfel de opera de arta? Ce vremuri nebune! Ce minti diabolice!

Am urcat in final pentru o bere pe o terasa chiar langa moschee. O privire superba, dar, evident, ochii mi-au fost atrasi de minaretul Kalon (inseamna “mare” in tadjika). E aici de 900 de ani, a fost construit in 1127 si la cei 47 de metri ai sai era cea mai inalta cladire din Asia Centrala si una dintre cele mai inalte din lume. A fost atat de impresionant, incat pana si Genghis Han, atotdistrugatorul, l-a crutat. A fost o premiera in zona pentru ca este primul monument “glazurat” cu faianta albastra… moda faiantei albastre a fost desavarsita, vreo 300 de ani mai tarziu, de Timur. In 1920, artileria generalului sovietic Mihail Frunza l-a afectat, dar nu a reusit sa-l distruga. A fost restaurat ulterior si continua sa uimeasca privitorii.

Sfaristul zilei l-am petrecut la un restaurant cu program, unde un baiat canta destul de dragut. Iar in program, am baut bere varsata intr-un PET, berea populara a uzbecilor. Pot spune ca nu era rea si, spre deosebire de vodca varsata pe care o gasesti prin toata Rusia, probabil nu era toxica :). Am supravietuit.

Pentru ca mai aveam de vazut si cel de-al treilea diamant al Uzbekistanului – Samarkandul lui Timur Lenk!

Am fost in Uzbekistan la invitatia agentiei de turism uzbece Dolores la initiativa agentiei Explore Travel si cu sprijinul companiei nationale Uzbekistan Airways.

Imagini Bukhara

Dimineata e foarte liniste prin cartierul evreiesc

Si in jurul lui Lyabi Hauz

Mausoleul Ismail Samani – nerenovat de mai bine de 1000 de ani. Arata perfect !

Inclusiv interiorul !

Celebrii artizani din Bukhara. Inca la datorie !

Chasma Ayub

Prin piata

Adibasii si parasonicii detergentilor din Uzbekistan

Omul care face cocktailuri… de mirodenii

Painile din Uzbekistan sunt o opera de arta

Fructele ca la noi pe vremuri… mai mici, mai pipernicite, dar mai naturale

Nu bag mana in foc, dar sunt aproape sigur ca asta e un mercurial ! Ceausescu, unde esti ?

Bagi fisa si bei un suc cu sifon

Moscheea Bolo – Hauz, favorita emirilor de Bukhara

Intrarea in Ark, resedinta emirilor

Moscheea personala a emirului

Sala de incoronare

Khiva vs. Bukhara

Grup de turiste uzbece

Zidurile de aparare ale Ark-ului

Bukhara – city line

Covoarele – un alt mestesug traditional din Bukhara

Bine ati venit la restaurant

Mancare ca la noi … ardei umpluti, vinete umplute,

Placinta de mere

Proprietarul restaurantului si albumul sau cu Bukhara

Medressa Abdul Aziz Khan

Cu adevarat, o opera de arta !

In interior, targul de haine si suveniruri

Ca si in cazul mirodenilor, exista si cocktail de ceaiuri

Medresa Mir-i-Arab, unica medresa functionala din Uzbekistan

Moscheea Kalon, aici a fost un engros de mobila in perioada sovietica

Superb

Fata in fata: medresa si moscheea

Un ceai verde, va rog !

Sfarsitul zilei… poate maine va vinde mai mult

 Noapte buna, tineri invatacei !