Jurnal de all inclusive (ep. 2). Antalya City, dincolo de marile hoteluri

20, Cladiri si flori

Când zici Antalya, automat îți vin în cap imensele complexuri all-inclusive cu mâncare de să cazi pe spate, tobogane și sute de camere. Și mie, la fel. Dar când începusem să-mi planific călătoria în Antalya, am pus mâna pe Lonely Planet și am descoperit că Antalya nu înseamnă doar beach + all inclusive = LOVE. Ci că mai sunt niște locuri faine de descoperit prin zonă – Antalya a fost locuită de milenii, iar pe aceste locuri binecuvântate de soare, mare și râuri s-au dezvoltat numeroase civilizații de-a lungul anilor. Antalya City care astăzi este cel mai mare oraș de pe țărmul mediteranean al Turciei (are peste un milion de locuitori!) a fost fondat, după șocul creat de Alexandru Macedon, de un rege elenistic, unul dintre mulții care au condus zecile și sutele de state create prin destrămarea marelui imperiu macedonean. E vorba de un rege din dinastia Atalida, provenită din unul dintre ofițerii lui Lisimah (da, regele acela capturat de Dromihete) și care a dominat pe aici. Se zice că regele respectiv și-a trimis niște ofițeri să găsească un loc de oraș care să fie paradiziac. Ofițerii s-au întors după ce au bătut o bună parte de Anatolie, spunând că au descoperit un loc unde se găsește o mare superbă, multe râuri repezi și munți semeți. A venit și regele, a rămas fermecat și a fondat orașul. Antalya a fost fondată cu numele Attaleia, provenind de la regele Attalus II, fondatorul orașului.

După regatul elenistic, au urmat romanii (dovadă și existența Porții Împăratului Adrian, fiul adoptiv și urmașul Tătucii Traian), bizantinii, evident, otomanii și, după o scurtă perioadă de ocupație italiană în etape de disoluție a Imperiului Otoman, au venit în forță turcii lui Ataturk. De altfel, Ataturk a și fost pe aici în Antalya și a tras aceeași concluzie ca regele Attalus. Antalya e paradisul pe pământ și aici ar trebui să vină turiștii străini. La câteva decenii după moartea lui Atatürk, milioane de turiști din toată lumea (evident, majoritatea din Europa și ex-URSS) luau cu asalt zona Antalya, iar mii și mii de hoteluri, restaurante, atracții se construiau.

Prima mea ieșire din “țarcul aurit și cu multă marmură” a fost, evident, în Antalya City. Nu prea aveam chef să dau zeci și zeci de dolari pe taxi (deh, stai la cel mai scump hotel, nici serviciile adiacente nu pot fi ieftine), așa că l-am întrebat pe reprezentantul Paralelei 45 în zonă cum se ajunge ieftin și bine în Antalya City. Cu autobuzul! Costă doar 2 lire (adică, sub 1 euro). E drept, face cam o oră, dar te lasă fix în centru. Așa am făcut cunoștință cu LC 07 care m-a dus, într-adevăr după o oră, în centrul orașului. Știam că există o Antalye veche, acolo și voiam să mă duc, dar autobuzul m-a lăsat în Antalya nouă. Nimic ieșit din comun, dar mi s-a părut supercivilizată și prosperă. Mersi, aici vin milioane de turiști.

După câteva minute, după o răspântie de tramvaie, ajung lângă un măreț turn cu ceas. În ultimele decenii de Imperiu Otoman, sultanii au făcut o pasiune ceva de speriat din a construi turnuri cu ceas – am văzut nu știu câte pe tot teritoriul fostului Imperiu de la Haifa, din Israel până la Gjirokaster în Albania. Chemările muezinilor nu mai erau destul, tot otomanul trebuia să știe exact cât e ora. Fac niște poze, inaugurez sezonul de băut sucuri de portocale (aș fi preferat rodii, dar în iunie nu este exact sezonul de rodii și prețurile sunt de vreo trei ori mai mari decât orice suc. Aflu că sunt aduse din Peru! Bon) și apoi o iau pe străduțele în pantă ale Antalyei vechi.

Și, sincer, din capul locului, îmi place rău de tot. Am mai văzut arhitectura aceasta, e o arhitectură clasică pe care am întâlnit-o prin Balcani – fie că e vorba de Veliko Trnovo, Ohrid sau Gjirokaster, case albe cu balcoane de lemn, suspendate deasupra străzii, multe flori, un pic de bazar ici și colo, că, deh, suntem în țara Semilunei, străzi care cotesc neașteptat, iar după colț te așteaptă o clădire frumoasă, un gard plin de flori sau orice alt crâmpei de frumusețe.

Evident, marea atrage ca un magnet, așa că încep să cobor străzile spre vechiul port folosit de romani, greci și alte neamuri care au ajuns aici. Portul nu mai joacă un rol comercial, este pur turistic, plin de vase mai mari sau mai mici, unele plimbând turiștii pentru o oră sau chiar pentru mai mult. După câteva fotografii de la înălțime, cobor la buza apei, printre vânzători de înghețată și kebab. Vine un tip la mine – 40 de lire plimbarea o oră. OK, mă mai plimb un pic, las’ că vin mai încolo. Mai fac câțiva pași, apare un tip “Știi, eu sunt căpitanul vasului, îți dau cu 30 de lire, dar nu zici la nimeni”. “25!”. Face o față amară, apoi un rânjet satisfăcut. OK. “De unde ești? “România”… Și începe să danseze, imitând un comentator sportiv, din discurs înțelegând doar cuvântul sfânt HAGI. GEORGE HAGI. Doamne, ce uriaș a fost omul ăsta!

Vasul pleacă. M-am prins de ce “căpitanul” m-a alergat. Sunt nu știu câte vase care pleacă din micul port, competiția este strânsă. Inițial, intrăm într-o mică peșteră deasupra căreia sunt construite niște case. Evident, e “peștera piraților”. Dar nu pirații mă distrează, ci faptul că ăsta intră cu vasul în forță și se oprește la maximum cinci centimetri de finalul grotei… Un pic de adrenalină nu strică. Mai încolo, o cascadă care cade dintr-un parc. Vasul intră din nou în forță până ce este biciuit de apa cascadei. Vrei un duș sub cascadă? Vasul te-a livrat fix unde trebuia!

Nu va urma decât o croazieră liniștită, de-a lungul coastei orașului Antalyei. Niște hoteluri, un parc de distracții care pare abandonat (cu atâtea waterpark-uri în Lara!) construite sus pe stânci. Vizavi de oraș, niște munți falnici răsar din apă. Frumos!

Am revenit după aproape o oră de croazieră în orașul vechi, în Kaleici. Mă plimb pe ulițe, fotografiez casele frumos restaurate. Descopăr și colțuri mai puțin comerciale, care îmi aduc aminte de Nicosia de Nord care nu e nici ea foarte departe. Simbolul orașului este vechea poartă a împăratului Adrian, dar cred că adevăratul simbol ar fi un minaret cu capul retezat care încă străjuiește un templu / o biserică / moschee în părăsire – se numește Kesik Minare (Minaretul rupt), iar clădirea de lângă (acum, ruină) a jucat un rol spiritual timp de secole, fie că a fost templu roman, fie biserică ortodoxă sau moschee musulmană.

Citisem în Lonely Planet că dacă ai timp să vezi un singur lucru în Antalya, acesta este muzeul Antalya (sau Muzeul Arheologic Antalya). Mă uit pe hartă, nu e prea departe, așa că o iau la pas, sunt vreo 3 – 4 kilometri din orașul vechi, Kaleici, până la muzeu. Descopăr un bulevard căruia i-ar sta bine și în sudul Franței, cu blocuri având terase generoase și palmieri în mijloc, până la urmă descopăr și muzeul. Pe afară, nu arată cine știe ce, o clădire plicticoasă, albă, fără vreun pic de creativitate. În schimb, înăuntru, am descoperit, credeți-mă că am văzut multe muzee la viața mea, o comoară! Cred că este unul dintre cele mai bune muzee de artă grecească și romană din lume. Da, în Turcia, dar ce să-i faci, acum 2000 de ani pe aici erau romanii și grecii (grecii chiar și mai recent, de altfel).

Am mers fermecat din sală în sală. La început, o hartă, nimic ieșit din comun, au început apoi să curgă niște oale și străchini pictate genial, iar crescendo-ul ne însoțea cu fiecare sală – o serie de zeițe și zei de marmură (da, mi-a plăcut “Legendele Olimpului”, am citit-o de zeci de ori), pentru ca apoi să trec în revistă sarabanda de statui de împărați. Zona Antalya a prosperat în special pe vremea lui Traian și a lui Adrian, așa că majoritatea acestor statui le este închinată. Remarc ca pe za un simbol solar care parcă l-am mai văzut pe undeva. Prin Samarkand? Printre zoroastrieni? Lumea asta este totuși mică și simbolurile călătoresc pe distanțe mari.

În final, descopăr și impresionantele sarcofage, unele sparte (de hoții de comori), dar ornate magnific. Iar vârful acestui crescendo, climaxul, se atinge în fața statuii lui Hercule, statuia aceea clasică, cu un Hercule în floarea vârstei, sprijinindu-se într-o ghioagă, descoperită în Turcia în 1980 și șparlită de niște traficanți de artă, statuia ajungând la muzeul din Boston. După vreo două decenii de lobby susținut, Muzeul din Boston a agreat să cedeze statuia Turciei, așa că Erdogan și-a trimis avionul să readucă statuia acasă, iar din 2010 o puteți găsi aici, la un loc de mare cinste… Și este o capodoperă, denotă atâta forță, dar o forță pașnică, o forță blândă…

Am revenit la hotel, tot cu autobuzul. Am străbătut suburbiile “normale” ale Antalyei. Lumea era la terasă, mânca, bea, fetele în pantaloni scurți, bărbații cu Efesul în față. Asta e Anatolia cea conservatoare care votează cu Erdogan? Nu, asta e Anatolya care a dat cu nasul de turiști străini, de rusoaice în chiloți și de englezoaice bete… Și căreia i-a plăcut stilul ăsta de viață.

Reveneam în hotelul meu de marmură și aur, taman la timp pentru un spectacol superfain. Apoi, după ce mi-am mai clătit ochii cu luminile hotelului, am tras la somn. A doua zi, urma să primesc o mașină să bat șoselele Antalyei în căutare de lucruri demne de văzut. Da, știu, mă roade…

Am fost în Antalya la invitaţia hotelului Mardan Palace şi a agenţiei de turism Paralela 45.

Imagini Antalya

01. Porti - Mardan Palace

Am iesit pe portile aurite ale hotelului

02. Hotel Delphin Lara

Am trecut in revista toate hotelurile din Lara

03. LC 07 - Antalya

Pentru a ajunge in final, in centru

04. Preturi taxi - Antalya

Cam atata costa taxiul. Pana la Mardan, 60 lire ? Mersi, tocmai am dat 2 lire 😉

05. Centru Antalya

Si in Antalya, a ajuns moda umbrelelor

06. Chiosc cu sucuri

Trebuie niste enerji, nu ?

07. Antalya veche

pentru a lua orasul la picior

08. Cladiri traditionale turcesti

cu cladirile lui traditionale, transformate in hotelase sau restaurante

09. Strada Antalya

Imi plac mult strazile astea in panta

10. Port Antalya

Portul Antalya

11. Croaziera Antalya

Si asta a fost vasul meu de croaziera

12, Vase pirati

Ei, mai erau si altele mai faloase, dar si al meu a fost OK

13. In pestera

mai ales cand a intrat in forta pana in fundul pesterii

14. Cascada Antalya

si ne-am apropiat la doi pasi de fantana

15. Pe marea Mediterana

Cum ziceam, mai erau numeroase vase in larg

16. Coasta Antalya

Coasta … spectaculoasa, nu zic nu !

17. Corabii turcesti

18. Meniu Antalya

Cam astea sunt preturile prin orasul vechi. Imparti la 3 si iti da in euro

19. Flori

Un copac cu flori

20, Cladiri si flori

Si o cladire cu flori 🙂

21. Minaretul decapitat

Minaretul decapitat

22. Storcator portocale

Pe unde intorci capul,

23. Lampioane

Ce mult imi plac lampioanele astea turcesti

24. Poarta lui Adrian - Antalya

Poarta lui Adrian

25. Veche cladire din Antalya

Superbe aceste balcoane din lemn

26, Turnul cu ceas

Turnul cu ceas

27. Panorama Antalya

Si cam asa arata, Antalya veche (Kaleci) vazuta de sus

28. Statuie Ataturk

Oras turcesc fara statuia lui Ataturk nu se poate… ma rog proportile calului nu sunt chiar cum trebuie 🙂

29. Muzeu Antalya

Muzeul Arheologic Antalya – nu prevestea mai nimic

30. Ceramica greceasca

Dar incepem cu niste vase foarte frumos pictate

31. Statui grecesti

Si urmeaza artileria „grea”

32. Sala muzeu Antalya

O colectie incredibila de statui

33. Cele trei gratii

Cele trei gratii

34. Imparatul Traian

Tatuca Traian

35. Muzeul Arheologic Antalya

Zei si imparati

36. Statui antice

37. Sarcofage romane

Impresionanta colectie de sarcofage. Romanii bagau bani seriosi in casa de dupa moarte

38. Sarcofac Muzeu Antalya

39. Sarcofag Antalya - spart

Ma rog, unele au fost sparte

40. Statuie Hercule

Celebra statuie al lui Hercule

41. Love Antalya

Love Antalya

42. Mardan Palace

Si ultima privire de noapte de la balcon 🙂

Comentarii

  • Eu n-am stat niciodată în Turcia la 4-5 stele și am fost de foarte multe ori, în diverse zone! Este cu mult peste și altceva decât all inclusive! Vizitând multe locuri din țară și fiind și una din țările mele de suflet, mă doar când văd că majoritatea romanilor înțeleg doar asta! Turcia este un univers și în special un tărâm de vis!

    Maria 2 iulie 2015 9:45 Răspunde
  • Balcoanele inchise de lemn si nu numai se numesc in limba turca geamlac si in decursul timpului au patruns si in Tarile Romane, mai alesin Valahia, inclusiv in Bucuresti. Stiti care este calitatea principala a acestor geamlacuri? De acolo de sus poti vedea tot fara sa fii vazut.

    Bantus Doru 2 iulie 2015 14:19 Răspunde
  • „Copacul cu flori” se numeste Bougainvillea ,sau „floarea de hartie”,pentru ca dupa uscare florile capata textura si aspectul hartiei.Este originar din America de Sud,fiind des intalnit si in bazinul Marii Mediterane,unde este apreciat pentru coloritul deosebit(roz,rosu,portocaliu,galben,alb).Pentru ca i-am indragit la prima vedere nu m-am putut abtine si mi-am adus cu mine din Turcia o adevarata colectie. 🙂

    chrisstina 3 iulie 2015 18:02 Răspunde
  • Chrisstina, au prins în România? Şi mie mi-ar plăcea să-mi pun în curte.

    Maditu 9 august 2015 14:31 Răspunde

Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Destinatii