Cateva povestioare despre ospitalitate. Astazi, Spania

1. Sagrada Familia

Saptamana trecuta, scriam un articol cu cateva povestioare despre oameni necunoscuti pe care i-am intalnit prin Orientul Apropiat si care m-au ajutat. Si cum reactiile au fost neasteptat de bune, m-am mai gandit la niste povestioare, de data asta mai de aproape, din Europa. Si nu neaparat despre oameni care mi-au dat bani, ci, pur si simplu, despre cum am simtit bunatate in ceea ce faceau ei. Iar astazi, vreau sa va spun o poveste adevarata din Spania, ma rog, mai precis, din Catalonia, Barcelona.

Barcelona, Spania, august 1995

In timpul studentiei, am vizitat Europa cu ajutorul unui bilet de tren in circuit numit InterRail. In general, aflam despre vreo scoala de vara sau despre vreun eveniment studentesc (cu ajutorul prietenilor mei straini pe care mi-i facusem cat timp am fost student la Maastricht), aplicam si, pentru ca pe vremea aceea romanii si est-europenii, in general, erau exotici pentru cei care avusesera norocul sa pice pe partea prospera a Europei de Vest, primeam invitatie. Asa faceam rost de viza, iar cu banii primiti prin sponsorizare cumparam un bilet InterRail de o luna si nu un simplu dus-intors (de obicei, preturile erau similare datorita faptului ca Vacaroiu tinea o rata de schimb artificial scazuta, care a secatuit economia Romaniei, dar care m-a ajutat sa cumpar un bilet superieftin. CFR-ul era de stat si trebuia sa respecte ridicola rata de schimb). Asa am fost prin Elvetia, Italia, Scandinavia, Germania si prin multe alte locuri. In vara lui 1995, odata cu intrarea in vigoare a Tratatului de la Schengen si cu aparitia vizei Schengen, am hotarat sa trec Pirineii in Spania.

Aveam prieteni in Madrid si in Barcelona. M-am inteles prin scrisori ca pot sa vin sa stau la ei. Urma sa ajung in Barcelona venind dinspre Franta, dar sa nu raman, ci sa iau primul tren spre Madrid, sa explorez centrul Spaniei, apoi sa cobor in Andaluzia, la Sevilla (pana la urma, am dormit in Jerez de la Frontera, fiindca singurul hostel din Sevilla era inchis pentru reconstructie), si, de acolo, sa iau un tren de noapte spre Barcelona. In 1995, singura linie AVE era intre Madrid si Sevilla, iar de la Sevilla la Barcelona faceai vreo 17 ore cu trenul. Cand am ajuns in Barcelona doar sa schimb trenul, am sunat-o pe Eva, gazda mea din Barcelona, care mi-a confirmat ca totul e OK si ca ma asteapta cu drag dupa cele doua saptamani pe care urma sa le petrec pe alte meleaguri. Am sunat-o cu o seara inainte din Sevilla si a venit surpriza: Cesar, imi pare extrem de rau, dar m-am trezit cu rudele din America de Sud si aici e full… e ca la hostel. Dar ti-am rezervat un hostel, l-am platit, tu doar du-te acolo”. I-am spus ca nu era cazul, pana la urma mi-a spus ca trebuie sa ajung in Placa de Catalunya, de acolo sa iau un autobuz (nu mai mi-aduc aminte, sa-i zic autobuzul 19) si sa ma dau jos la… si nu am inteles exact ce zice. Pana la urma, pe litere, am inteles ca trebuie sa ma dau jos la Sol. Aha.

A doua zi pe la pranz, trenul ajunge gafaind in gara Barcelona Sants. Imi ridic bagajele, iau metroul pana in Placa de Catalunya, identific statia de autobuz, cumpar bilet si sar in autobuz. Pe frontispiciu spune ca merge la Sol. Hm, de ce Eva nu mi-o fi spus ca trebuie sa ma dau jos la ultima statie, ca era simplu. In fine… Autobuzul o ia spre dealurile orasului, incepe sa urce si, dupa un drum de vreo 45 de minute, ajungem la capat… un cartier sarac, cu casele incastrate intr-un pinten de stanca, la cuca macaii, cu un palmier in mijlocul piatetei. Cobor din autobuz. Pana sa ma dumiresc ce si cum, autobuzul intoarce si pleaca gol. Eu eram unicul pasager si nu lua pe nimeni. Ma uit prin jur – pustiu, parca o molima ar fi secerat toate creaturile vii din cartier. Ma rog, molima era siesta spaniola, era cam ora 14:00. In fine, ma pun sub palmier (vara, cald, soare ucigator) si vad o persoana. O iau la fuga si o intreb daca stie de un albergue de juventud” prin zona. In 1995, putini spanioli stiau engleza (nici macar la biroul de informatii din ditamai gara Sants nu vorbea nimeni altceva in afara de spaniola si de catalana), iar eu nu prea habla nimic. In Spania, ma descurcasem repetand aceeasi propozitie in romana, franceza si italiana. Tipul se uita la mine pierdut… eu incercam sa-i explic. Mai apare cineva si vine la noi. In 3 minute, alti doi-trei ni se alatura. Fiecaruia ii repet albergue de juventud”. Casele din Sol erau supraetajate, iar intrarea se facea pe niste scari exterioare… incet, incet, cartierul incepe sa coboare din aceste case ca de hobbiti si se indreapta spre mine. Eu incerc sa le explic in franceza, in italiana, in romana, in engleza, in ce pot… Albergue de juventud este un hotel pentru tineri cu paturi suspendate, foarte ieftin. Unul ma mai intreaba daca habla frances. Si, senor. O parte din multime striga Miguel”. 15 copii o iau la fuga spre una dintre case. Cineva imi explica ca Miguel stie franceza, ca a fost refugiat in Franta in vremea dictaturii lui Franco. Copiii se inghesuie pe scara sa-l trezeasca pe bietul Miguel. Dupa cateva minute, apare si Miguel, tehui de somn, in pijama si cu o caciulita de noapte pe cap, un tip cu parul alb, dar zvelt. Coboara scarile in viteza si vine. Ii explic ce caut.

Miguel pare sa fie un patriarh al zonei. Desi era harmalaie ca in filmele acelea italiene din perioada anilor ’50, la un semn de-ale lui se face o liniste mormantala. Le spune ce caut. Multimea din piata e unanima. Nu, nu exista vreun albergue de la juventud aici. Mai jos, la vale, poate, dar aici, nu. Cineva vine cu o idee. Sa trimita un tanar pana jos la vreo doua statii, sa dea un telefon la informatii de la telefonul public… in Sol nu exista telefon. Apar vreo 10 voluntari, 25 de insi vor sa-i dea cate o moneda de 50 pesetas sa poate vorbi; intre timp, apar banane, portocale, orez, de mancare. Sa ma hraneasca. Miguel decide cine sa plece in expeditia spre cabina telefonica. Ii selectioneaza doar pe cei demni de incredere. Dar, intre timp, apare urmatorul autobuz. Soferul sare rapid. E socat sa vada tot cartierul in jurul unui tip brunet, ars de soare, in pantaloni scurti. La ora asta, Sol doarme dus. Evident, afla instantaneu povestea. Aaa, pai albergue al tau nu e aici in Sol, e mai jos, in Coll! Hai, sus in autobuz si iti arat eu unde e”. Pai n-am bilet, n-am cumparat decat unul”. Nu e nicio problema”, ma asigura soferul ca un jupan. Esti cu mine, e OK”. Deodata, simt un val de bucurie prin multimea aceea. M-au ajutat, acum nu mai sunt pierdut. Pustii se arunca sa-mi care bagajul in autobuz, cucoanele imi imping portocale, banane si d-ale gurii in plase pe care le pun in autobuz. Barbatii ma imbratiseaza, plec cu un supermarket intreg, in uralele comunitatii. Pustii alearga in colb dupa autobuz la vale, sa-mi faca pa”… Adios”… Ce oameni…

Dupa mai multe statii, soferul imi spune: Vezi, asta e statia Coll, dar albergue e mai jos, opresc fix acolo, ca te vad cu bagaje”. Si, intr-adevar, dupa vreo 500 de metri, opreste in fata unei alei si imi face semn… E pe aleea aceea”. Cobor, multumind… De atunci, am iubit Barcelona…

Etichete:
· · ·
Categorii:
Spania

Comentarii

  • Am ris cu lacrimi, am ris cum n-am mai facut-o de citeva zile bune ! Multumesc

    Doina 4 aprilie 2016 21:32 Răspunde
    • He, he, ma bucur 🙂 Mai asteapta si articolul de maine 🙂

      Imperator 4 aprilie 2016 21:59 Răspunde
  • superb ! o poveste din vremurile frumoase..

    dorin 4 aprilie 2016 21:55 Răspunde
  • Super articolul 🙂

    Gabi L 5 aprilie 2016 9:41 Răspunde
  • Da, ce vremuri…

    Diana Ionescu 5 aprilie 2016 11:07 Răspunde
  • Pingback: Idee de minivacanta de toamna: Barcelona

  • Îmi place mult cum povestești, parca te vedeam in mijlocul mulțimii binevoitoare si toata hărmălaia pe care prezenta ta acolo a iscat o. Îmi amintesc si acum compunerile tale din școală generala. Toată clasa si dna Gavanescu te ascultam citind compunerea pe care o scriai după vacanta.

    Gabi S 23 mai 2019 19:12 Răspunde
    • Ha, ha, eu nu mi le mai aduc aminte 🙂 Stiu ca faceam compuneri, dar nu mai retin cat de bune sau nu erau 🙂 Dar multumesc mult ca mi-ai adus aminte de doamna Gavanescu si clasa noastra. Duminica o sa fiu din nou la scoala ca o duc pe mama sa voteze 🙂

      Imperator 23 mai 2019 19:32 Răspunde
  • Pingback: Idee de minivacanță de toamnă: Barcelona

  • Da,frumos,foarte frumos.Si pentru mine Barcelona a ramas orasul de suflet.
    Nu la scara povestita de tine,dar oarecum ceva similar mi s-a intamplat in Lisabona. Extrem de amabili si voluntari oameni!

    Valentina 1 septembrie 2019 13:30 Răspunde

Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Destinatii