Gatuna, Uganda

Si iata-ne intrati in Uganda. Din secunda 2, apare o schimbare. Soselele sunt totusi la fel de bune ca in Rwanda, dar reapare timid, e adevarat, un pui de mizerie, iar casele sunt cert mai saracacioase. Cineva imi spunea ca daca fac ruta asta, Rwanda – Uganda – Kenya, o sa vad o deteriorare a conditiilor de viata. Da, imi aduc aminte, in 2006, soselele din Kenya erau atroce (cele din Tanzania, insa, erau netede si bune) si unii care au venit de curand imi spun ca tot la fel au ramas. O alta schimbare: se vede ca Uganda a fost colonie britanica, iar Rwanda, belgiana. Am trecut la condusul pe partea stanga!

In fine, rulam printr-un peisaj la fel de fain, verde, dar, incet, incet, dispar toate acele unduiri ca de valuri ale colinelor din Rwanda. Dar soarele straluceste, vegetatia zambeste, totul e frumos. Dar nu tot timpul a fost asa. Ca si Rwanda, care a trecut printr-un genocid fara egal, Uganda a trecut si ea prin razboaie civile si un regim halucinant. Ati auzit de Idi Amin? Daca da, sa stiti ca Idi Amin a fost pentru mai multi ani dictatorul Ugandei… Dar sa o luam cu inceputul.

O buna parte din actuala Uganda (mai precis, zona sudica, centrata in jurul capitalei Kampala) a fost ocupata de un regat organizat cum putine au fost in Africa, Regatul Buganda. Regatul Buganda a ajuns in atentia lumii cand un rege a decis sa execute mai bine de o duzina de localnici care se convertisera la crestinism (nu e chiar 100% sigur, se pare ca unii dintre cei executati erau, de fapt, convertiti la islam). Regele nu dorea sa accepte elite noi si religii noi netraditionale pe pamanturile Bugandei, asa ca a hotarat sa rezolve si cu crestinismul, si cu islamul in acelasi timp… Evident, pe termen lung nu a avut succes, englezii au intervenit pentru „a face ordine” si au fondat un Protectorat al Ugandei, care acoperea mai multe regate, nu numai Buganda, iar marea majoritate a populatiei a fost convertita, voit-fortat, la crestinism. Astazi, 84% din populatie se declara crestina si 14% musulmana, cu precadere in zona estica, restul fiind hindusa. Istoric, crestinii s-au impartit intre catolici si Church of Uganda (anglicani), dar in ultimul timp, datorita investitiilor, a inceput sa creasca ponderea celor care adera la corporatiile religioase americane cum sunt penticostalii si altii. De altfel, aceste corporatii religioase au „meritul” de a fi promovat dezvoltarea maladiei SIDA in Uganda. In timpul perioadei razboaielor civile din anii ’80, din cauza violurilor in masa, numarul ugandezilor cu SIDA a crescut la cote alarmante. Dupa ce presedintele Musava a preluat puterea si a inceput sa faca ordine in haosul lasat de predecesorii sai, una dintre directiile pe care si-a concentrat atentia a fost reducerea SIDA. Proiectul ABC, „Abstinence, Be faithful, Condom” (Museveni a declarat in mai multe randuri ca daca A si B sunt imposibil de urmat, C-ul este obligatoriu) a avut un succes fara precedent pe Continentul Negru… proporția celor bolnavi de SIDA in totalul populatiei a scazut de la 20 – 30% pana spre 4%. Dar corporatiile religioase americane s-au opus, promovand ideea ca prezervativele sunt urate de Isus personal, asa ca in urma campaniilor lor, numarul celor infectati cu SIDA in Uganda a crescut cu 20% in ultimii 10 ani. Actualmente, circa 7% din populatie are SIDA si, cu sprijinul hotarat al penticostalilor, adventistilor si al celorlalte corporatii, se estimeaza ca 10% din ugandezi vor avea SIDA in anul 2020. Asta, doar daca Museveni nu revine si el la un ABC mai hotarat.

Dar sa revin la istorie. Protectoratul Ugandei nu a fost la fel de puternic precum cel din Kenya. In Uganda, nu au fost expropriate tinuturi intregi pentru a fi date colonistilor albi, aici negrii au ramas in posesia pamanturilor, dar au fost incurajati (uneori obligati) sa renunte la agricultura de subzistenta si sa se ocupe de cultivarea „cash crops” – a recoltelor care sa fie comercializate, in special cafea si ceai (cafeaua ugandeza pare sa fie una dintre cele mai bune din lume, zic unii connaisseuri). Iar comertul a prosperat datorita aparitiei extrem de intreprinzatorilor indieni, adusi initial de englezi sa construiasca cai ferate (32.000 de indieni au fost adusi din subcontinent pentru a construi Uganda Railways, pentru ca englezii nu se bazau pe harnicia localnicilor, si multi dintre ei au ramas, creand o adevarata clasa de mijloc intreprinzatoare si care era capabila sa urneasca economia ugandeza). Ca peste tot prin Africa de Sud si de Est, englezii erau sefii, indienii erau middle managementul care ii facea pe localnici sa munceasca… ma rog, nu foarte mult, dar orisicat.

Dar perioada coloniala trecea incet, incet, prin Africa batea un vant de libertate dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial. Guvernul laburist de la Londra a renuntat la coloniile din Asia (Birmania, Malaezia, Singapore, chiar si la India, „Perla Coroanei”), iar in anii ’60 venise randul coloniilor africane sa fie lasate sa-si urmeze dorinta de independenta.

Uganda si-a obtinut independenta in 1962, dar problemele erau mostenite din perioada coloniala. Cea mai importanta parte din Uganda o reprezenta Regatul Buganda (aici se afla inclusiv Kampala, capitala) care nu isi dorea, de fapt, independenta totala. Pana la urma, s-a ajuns la concluzia ca seful statului, presedintele, sa fie Kabaka (regele Bugandei), iar prim-ministru sa fie Milton Obote, reprezentantul partidului (minoritar) care luptase pentru independenta. Dar conflictul dintre regele Bugandei si Obote a continuat, la un moment dat, regele (titlul regal se numeste „Kabaka”) Bugandei, dar si presedintele Ugandei, in acelasi timp, hotarase secesiunea si fiecare regiune sa o ia pe cai diferite… In acest moment de criza, in 1966, Obote a ordonat sefului armatei, un anumit Idi Amin, sa atace palatul regal din Kampala si sa scape de rege. Acesta a reusit sa fuga (garzile regale au luptat pana la ultimul om) si s-a refugiat in Marea Britanie, unde a si murit. Obote prelua intreaga putere. Omul a introdus un sistem socialist, s-a pus pe nationalizat afaceri britanice si a inceput sa supere multa lume. Ca in cazul multor regimuri socialiste, in primii ani a fost ok, dar extrem de repede, mai repede decat in Europa, economia a inceput s-o ia in viteza la vale.

Intre timp, omul sau de incredere, Idi Amin, seful armatei, s-a gandit ca ar fi mai bine ca el sa fie seful cel mare al Ugandei si sa preia puterea. Asa ca dupa cinci ani de la lovitura de stat a lui Obote, Idi Amin dadea, la randul sau, o lovitura de stat militara care l-a inlaturat pe Obote, preluand puterea absoluta. Obote nu era in tara, era in Singapore la o reuniune a Commonwealth-ului, apoi s-a mutat in Tanzania, unde se afla la putere prietenul sau ideologic, „invatatorul” Nyerere.

Perioada 1971 – 1979 a fost crancena pentru Uganda. Pentru ca Idi Amin nu era doar un dictator, ci de-a dreptul nebun. A decis sa-i expulzeze pe toti indienii ugandezi (care erau deja la a treia sau a patra generatie in Uganda) care controlau tot comertul si o parte din industrie, asa ca dintr-odata comertul a disparut. A ucis sute de mii de ugandezi care i se opuneau (in general, din elementele culte ale societatii, dar si triburi dusmane). S-a autodeclarat Rege al Scotiei pentru a o umili pe Regina Elisabeta, iar in timpul incoronarii a pus mana pe cativa dintre putinii albi care mai vietuiau prin Uganda, pe care i-a obligat sa-l plimbe intr-o lectica. In plus, lui Idi Amin i s-a pus pata pe Israel. Israelienii fusesera platiti sa antreneze si sa organizeze armata ugandeza, pentru ca, deh, se pricepeau. Idi Amin a fost in Israel la training si a venit megafrustrat ca Israelul a refuzat sa-i dea o legitimatie de parasutist, cand, de fapt, lui Idi Amin ii era frica de avioane si a refuzat sa urce intr-unul… d-apai sa sara cu parasuta. Asa ca atunci cand a preluat puterea, ca sa se razbune, a inaltat o statuie a lui Hitler in Kampala (piata respectiva a fost redenumita, desigur, Adolf Hitler Square) si s-a convertit la islam. Din cel mai iubit frate al Israelului, a devenit cel mai bun prieten al lui Gaddhafi, care s-a oferit sa-i profesionalizeze armata. In 1978, Uganda era cea mai puternica tara din punct de vedere militar din Africa, dupa Africa de Sud – o armata imensa, superinzestrata. Asa ca s-a gandit sa se razbune pe vecinii din Tanzania, gazde ale dusmanului sau Obote, care isi pronunta ideile la un radio retransmis spre teritoriul ugandez.

Tanzania era pasnica. Aproape ca nu avea armata, mai degraba politisti, graniceri si cam atat. Asa ca atunci cand Uganda a atacat, nu a prea avut ce face si s-a retras dintr-o zona de langa frontiera. Idi Amin a dansat un dans tribal si si-a proclamat victoria. Nu a durat prea mult pana cand tanzanienii au facut apel la patriotism, mii si zeci de mii de tineri au venit ca voluntari (au existat unitati si ale paznicilor de la inchisori!), au primit ceva arme antice din partea URSS si au contraatacat. Ingamfata armata ugandeza a inceput sa se destrame dovedind ca nu conteaza cate arme ai, ci care iti sunt moralul si motivarea… si dupa opt ani de nebunie, moralul era la pamant si motivarea sub pamant. Idi Amin a recurs la ajutorul lui Gaddhafi, care a trimis trupe, tancuri, avioane, dar care au sosit pentru o armata ugandeza in curs de dizolvare, in timp ce tanzanienii se plangeau ca nu pot ocupa atat de mult teritoriu pe cat fugeau ugandezii. Au existat ceva lupte intre tanzanieni (alaturi de forte ale opozitiei ugandeze) si libieni, dar, pana la urma, zarurile erau alungate. Criminalul Idi Amin a fugit in Libia si mai apoi s-a retras linistit intr-un alta rezervatie de ucigasi, numita Arabia Saudita, care i-a acordat un azil primitor si confortabil, asa cum merita un om care ucisese sute de mii de conationali.

In schimb, Uganda a cazut din lac in put. Ei, nici chiar asa, mai rau ca sub Idi Amin nu era, au scapat de dracu’ si a venit ta’su Obote din Tanzania. Nici tanzanienii nu s-au intors cu mana goala, iar tara secatuita dupa doua decenii de razboaie, socialism stiintific si nebuni era in pragul colapsului. In consecinta, au aparut trupe de rezistenta si a urmat asa-numitul „Razboi din tufisuri” – Obote vs Museveni, un tanar lider al rezistentei anti-Idi Amin, care i se opunea si socialismului lui Obote. Finalul razboiului a fost in 1986, cand Museveni a invins, reusind sa-l alunge pe Obote (acesta a murit in 2005, in Africa de Sud) si a preluat controlul asupra unei tari distruse. Avea s-o revitalizeze, sa o pacifice si sa o transforme intr-o tara cu o crestere economica remarcabila in ultimii 30 de ani, de cand conduce Uganda. Este un dictator? Fara indoiala. Are si el bube in cap, dar a reusit o schimbare absolut incredibila pentru cineva care ar fi ajuns la Kampala in 1986!

Si noi rulam pe o sosea impecabila spre parcul national Bwindi. Parcul national Bwindi este principala atractie turistica a Ugandei. Aici se afla celebrele gorile de munte, cea mai apropiata ruda a omului, cu care impartim nu mai putin de 97% din ADN. Aici vin turistii pentru a le vedea in plina natura pentru „gorilla trekking”. Gorilele de munte mai sunt in libertate in doar trei tari – Congo, Rwanda si Uganda. In Congo nu se duce mai nimeni sa le vada din cauza instabilitatii cronice, in Rwanda e foarte scump (se platea 750 de dolari pe zi pentru a vedea gorilele, intre timp pretul a crescut la 1.500 de dolari), singura tara mai „ieftina” ramanand Uganda – trebuie sa platesti 600 de dolari pentru a vedea gorilele. Tot e o suma serioasa, dar nu la fel de mult ca in Rwanda!

Parcul National Bwindi este un parc intins, iar gorile se gasesc in vreo patru locuri, dar noi dupa ce aplicaseram on-line la o agentie de turism si primiseram permisele din partea autoritatilor, urma sa cautam gorile in zona Rushaga. Ideal ar fi fost sa dormim la corturi in zona Rushaga, dar asta era cam scump, asa ca urma sa dormim la un soi de hostel in Kisoro, unul dintre cele mai mari orase din zona. Mare e mult spus, are vreo 10.000 delocuitori, dar este capitala regiunii. Dar despre gorile si Kisoro, in episodul urmator 🙂.

Imagini Uganda

Welcome to Uganda !

Dincolo de bariera, incepe Uganda

La fel de verde ca si Rwanda

Kabale, primul oras important intalnit in drum

Unde am si mancat

Uganda

Sosele foarte bune

La plimbare pe lac

Transportul in Africa este o incantare 🙂

Uff, dupa o zi lunga, am ajuns in Kisoro