Distribuie articolul:

Principalele atractii turistice din Rwanda si Uganda sunt asa-numitele „gorilla trek”. Gorilele, care impartasesc 97% din ADN cu specia umana, fiind, iata, cele mai apropiate rude ale lui homo sapiens, nu se gasesc in libertate decat undeva in centrul Africii, in actualele RD Congo, Rwanda si Uganda. In Congo nu vrei sa te duci, din cauza nesigurantei, in Rwanda o zi de trekking la gorile a costat 750 de dolari, iar anul acesta pretul a sarit la un halucinant 1.500 de dolari pe zi, iar in Uganda pretul a ramas, hai sa-i zicem, mai „modest” – 600 de dolari. Am cautat pe net o agentie de incredere, cu referinte bune, si am dat peste Gorillas & Wildlife Safaris, care chiar a fost superprofi. Le-am platit cu cardul si imediat ne-au rezolvat permisele (exista un numar limitat pe zi, oficial, 96 de permise… ma rog, asa zic ei, s-au putut cumpara chiar si in dimineata respectiva), care au fost ridicate de la hotelul in care am stat.

Am ajuns seara in Kisoro, hai sa-i zicem capitala zonei, unde se afla insiruiti vulcanii care marcheaza granita dintre Rwanda si Uganda (la est) si Republica Democratica Congo, fostul Zair al lui Mobutu (la vest). De aici, mai erau kilometri buni pana la Bwindi Impenetrable National Park, parcul national in care se afla gorilele. De altfel, daca vreti sa mergeti sa vedeti gorile, fiti atenti ca exista mai multe zone din cadrul parcului Bwindi unde puteti sa vedeti aceste maimute. Cea mai usoara zona este Buhoma, gorilele fiind destul de aproape de unde incepe trek-ul, dar in cazul nostru, ne-a fost rezervata zona Rushaga, unde sunt cele mai multe permise disponibile (40), dar trek-ul este mult, mult mai dificil.

Eu imi rezervasem si platisem permisul, dar in dimineata in care trebuia sa pornim (cum ziceam, noi am stat in Kisoro, la hotelul Virunga https://www.traveluganda.co.ug/virunga-hotel/, la vreo doua ore de mers cu masina de Rushaga, dar, deh, in Rushaga, campingurile sunt mai scumpe decat hotelurile din Kisoro) m-am simtit extrem de slabit – nu prea dormisem ca lumea de vreo trei nopti, oboseala calatoriei din Kigali pana in Kisoro, asa ca am decis pe loc sa renunt la gorilla trekking. Am pasat permisul altcuiva din grup care nu-si cumparase si nu a fost nicio problema sa intre pe numele meu, ca doar suntem in Africa. Daca vreti sa aflati povestea unei jumatati de zi de cautat gorile, cititi aici pe blogul Taniei, probabil cea mai tanara persoana cu care au dat ochii gorilele, de foarte, foarte mult timp. Lumea a plecat pe la 4 dimineata, eu am tras un somn, dar a doua zi, trebuia sa fac ceva.

Daca ajungeti in zona Kisoro, mai rezervati-va cel putin o zi si pentru alte activitati. Zona este admirabila din punctul de vedere al reliefului… Kisoro este pe o vale, dar este inconjurat de o serie de vulcani pusi parca cu mana, militareste, unul dupa altul, dealuri domoale acoperite de plantatii de cafea si, in fine, lacuri. Este zona perfecta pentru muntomani, nebatuta de prea multi oameni. In plus, in proximitatea orasului se afla una dintre cele mai interesante comunitati de africani – pigmeii.

Numele de „pigmeu” vine din greaca veche, pigmeii fiind niste creaturi umane cu inaltimi reduse, despre care Homer spunea ca traiau in India sau la sud de Etiopia (pe atunci, marginile lumii cunoscute). Pigmeii sunt raspanditi prin toata Africa. Uneori, acolo unde nu mai exista, sunt infatisati ca personaje cvasi-legendare. In Mali, cand am fost in Pays Dogon, localnicii spuneau ca pigmeii stiau sa zboare, de aceea isi construisera casele sus, sub creasta muntilor, dar ca fusesera alungati de actualii locuitori. In Madagascar, malgasii de origine africana spun ca pigmeii au fost primii locuitori ai insulei si nu asiaticii veniti din actuala Indonezie, incercand sa-si revendice unele drepturi. In zilele noastre, pigmeii sunt raspanditi din Camerun pana in Botswana si de prin Mozambic pana in Congo. Cele mai mari comunitati de pigmei sunt fix in zona in care am fost – prin Congo, Rwanda si Uganda. Cam peste tot, sunt considerati suboameni, sunt, probabil, cei mai saraci locuitori din cel mai sarac continent al lumii si continua sa fie luati nu numai in deradere, fiind considerati de unii ca o specie de maimute si nu neaparat oamenii, dar si ca sclavi, iar femeile lor ca sclave sexuale, in momentul in care apar perioade de framantari si razboaie (de care zona nu a dus lipsa, in ultimele doua decenii). Pigmeii nu sunt insa acelasi neam – ei vorbesc limbi diferite, uneori, care nu au nimic una cu alta, iar cum ziceam, comunitatea cea mai mare care traieste in inima Africii este formata din cei numiti batwa sau twa. Pe acestia din urma sa-i vizitam.

Din aproape orice punct din Kisoro, poti admira unul dintre cei mai inalti vulcani ai zonei – vulcanul Muhabura, un vulcan inalt de peste 4.000 de metri, impartit de Uganda si Rwanda… ceva mai departe, se vede clar vulcanul Sabyinyo, saracul, impartit de nu mai putin de trei state – Uganda, Rwanda si RD Congo. Vulcanii din Uganda nu sunt activi, sau cel putin asa se presupune, in schimb in RD Congo, nu foarte departe, sunt cativa vulcani care au erupt zdravan si acum cativa ani… de altfel, putinii temerari care se aventureaza in RD Congo (chiar si ghizii locali, cand le pomeneam de RD Congo, pareau inspaimantati: „No, no, don’t go there !”) se duc pentru cele mai ieftine gorile si sa admire spectacolul lavei clocotind intr-unul dintre vulcanii activi.

Ne-am urcat intr-un jeep, am parasit imediat asfaltul si ne-am avantat pe drumuri de pamant drept in directia vulcanului Muhabura. Dupa vreo 15 – 20 minute de zdranganeala pe drumurile de pamant ale Ugandei, am ajuns pana intr-un loc unde ghidul ne-a zis „gata, jos, de aici, pe jos”). Am trecut un rau peste o punte de lemn (practic, niste trunchiuri de copaci aruncate peste apa) si am inceput sa urcam spre Muhabura. Nu, nu urma sa urcam la 4.000 de metri, dupa nici jumatate de ora de mers, am inceput sa dam peste primii pigmei. Initial, am crezut ca sunt copii, dar nu erau. Imediat, am fost inconjurati. Nu cu dusmanie, ci mai degraba cu curiozitate (ciudat, tinand cont ca aici vin turisti aproape zilnic) si, hai sa zicem, „profesionalism”. Cum ziceam, pigmeii sunt cei mai saraci locuitori ai Africii si au descoperit ca daca joaca un minispectacol pentru albi, primesc niste bani.

Asa ca am facut un tur prin asa-zisul sat (majoritatea caselor aveau dimensiunea unor cotete de gaini din Romania, exceptand, evident, casa sefului satului, care era facuta din chirpici si de dimensiuni de am putut intra in ea). Batwa, pigmeii, au locuit toata viata lor in jungle, in jungla nepatrunsa, unii oameni de stiinta (inclusiv cei britanici, of course) sustinand ca lipsa luminii si alimentatia proasta au stat la baza inaltimii lor reduse, dar aparitia turismului i-a alungat. Statele au descoperit potentialul de a obtine bani de pe urma turistilor straini care vin sa vada animale salbatice, gorile, in primul rand, asa ca le-au transformat habitatul traditional (pe care il imparteau cu gorilele) in parcuri nationale si batwa au fost evacuati. Acum, locuiesc la piciorul muntelui, la distanta de padurea in care si-au dus viata atatea generatii. Iar unul dintre cantecele lor de jale aminteste caminul pierdut.

Am avut parte si de un mic show – de muzica si dans. Muzica si mai ales dansul sunt adanc inradacinate in ADN-ul oricarui african, m-am convins de asta din Mali pana in Madagascar, iar pigmeii nu fac exceptie. Unul dintre cele mai haioase dansuri este cel al gorilelor (ei sustin ca, prin traditie, respecta gorilele ca pe surorile lor), in care doi copii se urca pe spatele unor tineri care imita miscarea gorilelor…

Ne luam la revedere de la gazdele noastre, copiii ne mai alearga pe campii, ghidul ii anunta ca mai vine un grup dupa-amiaza, asa ca sa fie pregatiti. O alta zi intr-un sat pigmeu de la picioarele vulcanilor ugandezi.

Urmeaza partea a doua a zilei, tura de dupa-amiaza. Dupa un pranz rapid la hotel (Kisoro, dupa cum va puteti imagina, nu abunda in prea multe restaurante, mai era unul la coltul strazii), apare din nou ghidul si urmeaza o tura ceva mai sportiva. Vom merge pe jos prin plantatii de cafea, il vom vizita pe unul dintre micii producatori locali, iar apusul soarelui ne va prinde pe unul dintre lacurile zonei, lac pe care de altfel l-am admirat de sus, din satul de pigmei. Drumul este pitoresc… peste dealuri, din cand in cand, suntem inconjurati de copii doritori de poze, doamne distinse imbracate dupa moda colorata a Africii carand ceva pe cap. Ajungem intr-un final la locul faptei – departe de fermele acelea ultramoderne si modernizate pe care le vezi prin alte parti… o casa obisnuita, e drept ca arata ceva mai bine decat marea majoritate, se vede ca oamenii sunt intreprinzatori. Nu e nimeni acasa, asa ca pornim sa rascolim gradina…

Ghidul ne arata arborii de cafea, bananierii, descoperim si o mica recolta de chilli. La prima vedere, pentru un european obisnuit cu plantatiile acelea trase la linie, cu copaci plantati la milimetru, initial ai crede ca este o padurice salbatica, dar nu, totul aici produce ceva… O plantatie africana, pe deasupra si eco (ingrasamintele sunt naturale, furnizate de vacile proprietarului). In fine, recoltam mai multe boabe de cafea, aflam care sunt cele bune si care trebuie aruncate, vine si proprietareasa si ne apucam de lucru. Descoperim cum sunt decorticate atat manual, cat si cu o masina (nu, nu e vreo minune a ingineriei), cum sunt lasate la uscat (erau destule prin curte) si apoi trecem la prajirea lor… mmm, ce miros! Mie nu imi place cafeaua, nu imi place gustul, in schimb, dupa miros… mmm, sunt topit. Dar daca tot am asistat la intregul spectacol al productiei de cafea, nu pot sa ma sustrag sa beau niste cafea, ca doar n-o fi otrava… si, evident, nu poti sa nu cumperi cafeaua familiei Harela. In mod cert, e mult mai buna decat orice alta cafea multinationala – pentru ca este facuta cu dragoste, aici, pe dealurile vulcanice din vestul Ugandei.

Urmeaza un drum de cativa kilometri pe dealuri, prin sate, spre lacul Mutana. Evident, toata lumea se hlizeste la grupul de muzungu care trece pe acolo (se vede, de asemenea, ca sunt destul de obisnuiti cu grupuri de albi), copiii, evident, vor poze, femeile se amuza, dar toata lumea munceste. Se vede ca e o zona prospera… ma rog, ma refer la ce inseamna prosperitatea in inima Africii.

Ajungem, in final, pe malul lacului, unde se filmeaza un clip! Una dintre corporatiile religioase americane filmeaza un clip cu hituri religioase. Grupul de cantareti imbracati la tol festiv canta pe un mic vas care face ture pe lac, apoi, pe mal. Noi ii fotografiem la foc automat, ei se fac ca nu ne vad… e o atmosfera cucernica. Intreb pentru ce companie filmeaza reclamele, imi raspund numele unei companii religioase de care n-am auzit. Se pare ca e o investitie americana prin zona.

E randul nostru sa ne dam cu barca si sa prindem cel mai important moment fotografic al zilei – apusul (ma rog, ar fi si rasaritul, dar cine sa se scoale? J). Si asa s-a incheiat o zi chiar faina… poate ca am fost suparat initial ca nu am mers la gorile, in schimb, am castigat o zi in care m-am simtit chiar excelent… Si pot spune ca am descoperit un colt de Africa…