Cele două surori GUAY: UruGUAY și ParaGUAY. Dacă nu ar fi nu s-ar călători

Teatrul Solis Montevideo Uruguay

Teatrul Solis, Montevideo, Uruguay

Orașe coloniale, candombe și nelipsita guampa con bombilla cu parfum de herba mate

Știu, am și eu lipsurile mele – în America de Sud nu am fost în patru state (Ecuador, Paraguay, Guyana și Surinam), sper ca în următoarele luni să nu rămână decât două, dar în Paraguay o să fiu doar în trecere, mai precis, în apropiere de cascada Iguazu, în cadrul turului Haideți cu Imperator în Brazilia. Dar prietenul Eugen a fost în cele două „guay”-uri – Paraguay și Uruguay mai mult timp și mi-a trimis corespondența de mai jos, pe care vă invit să o citiți :).

Îmi plac destinațiile mai puțin vizitate sau, așa cum îmi place mie să spun, „mai puțin fumate”. Întotdeauna, reușesc să descopăr în aceste destinații ceva nou și inedit. De aceea m-am decis să scriu un reportaj despre călătoria noastră în UruGUAY și ParaGUAY, cele două surori GUAY, cum le zic eu. E păcat că niciuna dintre cele două țări învecinate nu se află în programele tour operatorilor din țara noastră, singura localitate care se vizitează este Colonia del Sacramento, asta mai mult ca să fie bifat Uruguay-ul, iar titlul excursiei să conțină o țară în plus. Cineva ca mine care iubește călătoriile nu poate ocoli cele două țări vecine Uruguay și Paraguay. Pentru că merită.

 

Cum poți să ajungi în Uruguay? Păi, varianta clasică cea mai accesibilă din țara noastră este cu un zbor la Buenos Aires, pentru că spre capitala Argentinei operează destul de multe companii aeriene din Europa, iar de acolo, cu feribotul până în Uruguay. Sau să optezi pentru un zbor direct din Madrid cu compania spaniolă Iberia până la Montevideo sau cu Air Europa până la Asuncion, din câte știu, capitala Spaniei e singurul loc de unde poți lua un zbor direct spre cele două capitale sud-americane.

 

Din Buenos Aires, noi am traversat cu feribotul Rio de la Plata, adică „Fluviul de Argint”, gura de vărsare a fluviilor Parana și Uruguay. Și iată-ne ajunși în portul din Colonia del Sacramento, pe țărmul uruguayan. Altă țară, altă vamă. Eu m-am nimerit „mai norocos”, așa că vameșul uruguayan a arătat cu degetul spre bagajul meu spunând „Abrirlo!”, adică „Deschide!”. Scormonind prin bagaj, vameșul, vigilent, a observat câteva conserve. „Pescados si, cerdo no”, a spus clar și răspicat, adică „Pește da, porc nu”. Nu cred că era problema că suntem români sau cetățeni ai UE, probabil era vreo pestă porcină prin zonă și aveau datoria să confiște tot ce prind. Sau pur și simplu preventiv, sau din exces de zel. Prin confiscarea conservelor, probabil că vameșul, împreună cu colegii de pe tură, și-a asigurat un dejun cu produse tradiționale românești.

 

După micul incident, care nu a reușit însă să ne strice prea tare pofta de călătorie, am părăsit punctul de frontieră maritimă și am ajuns în cochetul orășel construit în stil colonial Colonia del Sacramento, un orășel cochet, cu străduțe înguste, pietruite, cu case de piatră având pe fațade ornamente de faianță, iar în fața acestora am putut admira plante exotice cum ar fi Buganvillia. Centrul micuțului orășel de numai 27.000 de suflete este astăzi patrimoniu mondial UNESCO. Merită cu prisosință o plimbare pe cochetele străduțe, precum „Calle San Pedro” și „Calle Real” și, de ce nu, câteva poze la „Portón de Campo”, vechea poartă a orașului.

 

Nu am zăbovit prea mult aici, deși am fost foarte încântați de micuța localitate. Dar mai aveam ceva de mers până la Montevideo, capitala Uruguay-ului. Conform unei vechi legende, un marinar portughez, cocoțat pe catarg, a zărit colina pe care stă azi orașul și ar fi strigat „Monte vide eu” („Eu văd un munte”).

Jumătate din locuitorii Uruguay-ului trăiesc în capitala cu o populație de 1,8 milioane de locuitori. Uruguay-ul, în traducere din limba guarani „Râul celor ce aduc hrană” este a doua mică țară din America de Sud, după Surinam. Nu se știu foarte multe despre istoria pre-colonială, se pare că Uruguay-ul era locuit de populația guarani.

 

Două monumente care aduc aminte de venirea coloniștilor sunt importante simboluri ale capitalei: „Monumento la Carreta”, monumentul dedicat imigranților spanioli care înfățișează o trăsură condusă de un colonist spaniol, și „Monumento a los últimos charruas”, monumentul dedicat ultimilor băștinași charrua, a căror înfățișare seamănă izbitor cu cea a indienilor din America de Nord. Dar sunt mai multe astfel de monumente care să evoce momentele în care conchistadorii au colonizat această parte a globului.

 

Am continuat drumul nostru prin Montevideo cu un popas la Mercado Agricola, la principala piață agroalimentară a capitalei. Era ora prânzului, iar piața este locul unde găsești întotdeauna ceva bun de mâncare. Piața în sine nu era ceva deosebit, hala era destul de modernă și de curată, avea tarabe cu legume și fructe, precum și magazine cu diferite produse. Cum eu nu sunt adeptul localurilor de lux, îmi place să mănânc acolo unde mănâncă multă lume. Acolo nu e doar ieftin, întotdeauna e și gustos. Astfel că în piață nu puteam rata tarabele care vindeau tradiționalele plăcinte „empanadas”, al căror nume provine de la faptul că umplutura este înconjurată de aluat cu o crustă de pesmet. Se pare că și „empanada” a fost adusă în America de Sud tocmai de coloniștii hispanici, originea acestui preparat fiind undeva în nord-vestul Spaniei. Aluatul este făcut din făină cu untură, iar umplutura poate fi carne de pui, vită, șuncă, pește, ou fiert, dar poate fi și vegetală: spanac, ceapă, stafide, măsline. Iar așa un preparat delicios nu putea fi acompaniat decât de berea națională a țării: Nortena.

Până să ajungem în „Ciudad Vieja” adică în orașul vechi, ne-am mai delectat privirea cu frumoasa clădire a Parlamentului, dar și cu clădirea Teatrului Solis, celebra instituție de cultură înființată la jumătatea secolului al XIX-lea. Nu puteam rata o oprire la „Estadio Centenario”, stadionul construit în anul 1930, cu ocazia primului Campionat Mondial de Fotbal, totodată și pentru a marca 100 de ani de constituție uruguayană. Stadionul a fost declarat în anul 1983 singurul monument istoric al Lumii Fotbalului, iar la ora actuală cred că este unul dintre cele mai vechi din lume care și-au păstrat structura.

În final, iată-ne ajunși în „buricul târgului”, adică în centrul capitalei, „Ciudad Vieja”, orașul vechi. Acolo am făcut o plimbare pe Bulevardul „18 de Julio”, adică „18 Iulie”, care dă tocmai în „Plaza Independencia”. Piața Independenței este principala piață pietonală a capitalei. Aici se află „Puerta de la Ciudadela”, adică Poarta Orașului, precum și mausoleul eroului național, generalul Jose Gervasio Artigas, părintele națiunii uruguayene.

Ziua nu putea să se încheie decât cu o seară tradițională uruguayană. Și când spui Uruguay și America de Sud, este obligatoriu un meniu care să conțină friptură de vită alături de un pahar de vin roșu, evident, uruguayan. Iar atmosfera a fost întreținută de un ansamblu care ne-a oferit un frumos program artistic de „Candombe”. Candombe este un spectacol de muzică și dans care provine din Africa, fiind specific sclavilor africani.

 

A doua zi, am plecat spre Salto, după o scurtă oprire în micuțul, dar cochetul orășel colonial Trinidad. Trinidad, înființat în secolul al XIX-lea de însuși Artigas, a fost inițial numit Porongos, iar astăzi numără puțin peste 20.000 de suflete. Aici regăsim arhitectura colonială, cu ale sale case micuțe. Iar în piața centrală, numită Piața Constituției, chiar în fața măreței Catedrale Catolice, se află statuia aceluiași erou național, Artigas.

Aici, în Uruguay, am întâlnit ceva mai puțin obișnuit. Cel puțin, eu nu mai văzusem așa ceva nicăieri în lume. Autocarul nostru avea un fel de siguranță în caz de pană, în sensul că pe roți era montat un manometru care sesiza imediat orice scădere a presiunii în pneuri, iar prin intermediul unui minicompresor roata era umflată la loc în timpul mersului.

După-amiază, iată-ne ajunși în Salto, un oraș situat la aproape 500 de kilometri nord-vest de capitala Montevideo. Salto, semnificativ mai mare decât Trinidad, are aproape 100.000 de locuitori. Am făcut o plimbare pe Calle Uruguay, una dintre principalele artere comerciale ale orașului. Seara, la intrarea în hotel am asistat la un moment emoționant: alături de steagul țării-gazdă, era arborat și drapelul nostru național – semn că uruguayenii sunt ospitalieri și doresc să ofere turiștilor respectul pe care îl merită. Că doar lasă bani în țara lor.

 

Ziua următoare, am continuat călătoria noastră spre Paraguay. Dar drumul de aproape 750 de kilometri către țara vecină trece obligatoriu prin Argentina. Așa că era musai să prezentăm „a duana”, adică la vamă, „los documentos de viaje”, documentele de călătorie.

Această porțiune din Argentina este cunoscută sub numele de Mesopotamia argentiniană. „Mesopotamia” înseamnă în traducere suprafața dintre două râuri, în cazul nostru, dintre fluviile Uruguay și Parana, pe care le-am traversat. Numele de „Mesopotamia” a fost preluat de la Mesopotamia din Antichitate, un teritoriu aflat tot între două râuri, Tigru și Euphrat, pe teritoriul vechiului Babilon, actualmente Irak. O autostradă – bine, nu așa cum o știm din Europa, dar… era autostradă cu două benzi pe sens – străbătea bogate păduri de eucalipt, dar și suprafețe întinse de „pampas” pe care se revărsa fluviul Parana. Eram în noiembrie, adică primăvară, să zicem un fel de luna mai din emisfera nordică. Iar Pampas chiar asta înseamnă, câmpie. De aici, și zicala românească „trăiești ca în pampas”, deoarece acele câmpii sunt foarte fertile și sunt locul unde „gaucho” păstoresc turmele de vaci, iar țăranii practică cu folos agricultura.

Tot în Mesopotamia argentiniană, crește „Yerba Mate”, plantă atât de mult iubită și dorită în această parte a globului, în special în Argentina, Uruguay și Paraguay. Partea ierboasă se infuzează în niște recipiente specifice numite „guampa”, având în interior un sorb metalic numit „bombilla”. „Guampa” este confecționat fie din fructul uscat de mate (varianta retro-bio), fie din porțelan sau sticlă. Nu există locuitor al acestor țări care să nu dețină propria „guampa con bombilla”. Și, evident, personalizat cu text și diferite culori. Toate magazinele vindeau „guampa con bombilla”, toată lumea mergea pe stradă cu câte o „guampa con bombilla”, în mașină, la serviciu. Chiar și vameșii, între două ștampile în pașaport mai trăgeau câte o gură de ceai de mate din prețioasa guampă. Se spune că această infuzie are rol calmant, sedativ, efect antioxidant și că reduce riscul de diabet.

După un drum destul de istovitor, seara am ajuns în Posadas (deci au și ei Posada lor, dar fără bolovani care cad), unde am avut parte de cel mai prost hotel „ever”: nu era foarte murdar, dar era destul de modest, pe jos era gresie, iar sub piciorul patului aceasta era crăpată, semn că acest hotel nu era destinat neapărat turiștilor, ci mai degrabă celor care aveau de gând să petreacă o noapte furtunoasă cu „lupte înverșunate pe așternut”. Dar am avut norocul de a schimba hotelul, astfel încât să uităm cât mai repede acea cazare.

 

A doua zi, am traversat podul „San Roque González de Santa Cruz Bridge”, denumit așa cum le place spaniolilor, folosind nume cât mai lungi. Podul lung de 2,5 kilometri traversează fluviul Parana și face legătura între Posadas, orașul de graniță din Argentina, și Encarnacion, orașul de graniță al Republicii Paraguay. Desigur că am prezentat din nou „los pasaportes a duana” și am intrat în Paraguay.

Paraguay nu are ieșire la ocean, iar numele țării, provenit din limba guarani, înseamnă chiar acest lucru: „para”, adică râu, „gua”, adică spre, și „y”, adică apă. Mai pe românește, „apa care vine de la râu”.

Cam 135 de kilometri am parcurs până la primul popas din Paraguay, în micuțul orășel colonial San Ignacio. Micuța așezare cu doar 25.000 de locuitori a fost fondată la începutul secolului al XVII-lea, de către doi călugări iezuiți. Dar cu toate că este o așezare micuță, este un important nod comercial, dar și istoric. Este considerat capitala barocului hispano-guarani, biserica din localitate având multe elemente ale acestui stil arhitectural. În decursul anului, au loc diferite manifestări religioase, este și un căutat loc de pelerinaj. În centrul localității se află statuia sfântului care patronează acel loc, San Ignacio.

Fiindcă era din nou ora prânzului, am căutat o alimentară să cumpărăm ceva de-ale gurii. Reușim până la urmă să găsim un fel de supermarket local. Cum nu aveam guarani paraguayeni, fiindcă așa se numește moneda locală, singura noastră speranță era să „pagamos con la tarjeta”, să plătim cu cardul. Așa că am ales câțiva delicioși cârnați paraguayeni, evident din carne de vită, un borcănel de muștar, de asemenea paraguayan, și câteva chifle. Numai bine ca să pot asambla câțiva ParaHotDog delicioși. Dar când am ajuns la casa de marcat și am întins vânzătoarei cardul, deși avea POS instalat, s-a uitat lung la mine, fiindcă nu prea știa cum se mânuiește drăcia. Se pare că am fost primul cumpărător care folosește „banul de plastic”. Până la urmă, cu sprijinul meu „logistic”, am reușit să facem plata cumpărăturilor.

Călătoria noastră a continuat către capitala Asuncion. 200 și ceva de kilometri. Am ajuns la lăsatul întunericului în Piața Centrală a capitalei Asuncion, unul dintre cele mai vechi orașe ale Americii de Sud, înființat în anul 1537. Cum am coborât din autocar, am fost înconjurați de forțele de ordine. „Estaba equivocado?”, i-am întrebat dacă am greșit cu ceva. Răspunsul lor a fost mai mult decât neașteptat: „Am venit aici ca să vă asigurăm securitatea”. Mă gândeam inițial că e prima dată când poliția fraternizează cu omul de rând. Dar știau ei de ce: în spatele Palacio de López  este atât Palatul Guvernamental, cât și cel Prezidențial, dar începea o vale în care am văzut pentru prima dată cum arată o „favelă”, acel cartier al săracilor specific țărilor sud-americane. Favelele sunt un fel de aglomerare urbană excesivă, fără utilitățile necesare. Mai pe românește, în Piața Centrală din Asuncion afară e vopsit gardul, iar în vale, jos… te mănâncă leopardul… mă rog, mai degrabă locuitorii favelei.

Călătoria noastră în Paraguay se apropia de sfârșit, nu înainte însă de a servi un ultim prânz pe drumul spre Brazilia. Era un fel de Autogrill local, deținut de un neamț aclimatizat în Paraguay, probabil urmașul unor cetățeni germani care au emigrat imediat după cel de-al Doilea Război Mondial. Copiase și el ceva de la Autogrill-urile europene: 10 dolari farfuria de mâncare, bufet suedez. Cunoșteam modelul din Europa, adică îți umpli farfuria cu ce dorești și plătești după mărimea farfuriei. Zis și făcut. Soția și-a luat o farfurie în care a pus câte o lingură din diferitele preparate disponibile, iar eu m-am mulțumit cu o bere. La sticlă de un litru, fiindcă așa se bea în America de Sud. Iar mărcile lor naționale sunt Patricia și Itaipava. Bine, există și mărcile internaționale, precum Heineken sau Skol, sau mărci locale cu rezonanță germană. Dar așa cum îmi place, când călătoresc undeva aleg întotdeauna o marcă locală, pe cât posibil care nu este și în țara noastră. Am cerut „Una Cerveza Patricia por favor”. Când a venit însă plata, surpriză! Neamțu’-paraguayan a spus clar și răspicat că „Dos personas, dos porciones”. Pentru că a fost foarte vigilent și a observat că mi-am permis să mă înfig puțin și în porția soției, ca un fel de pește sanitar. Iar fiindcă am mâncat amândoi, trebuie să plătim două porții. Ce să îi mai explic că doamna de lângă mine și-a umplut cu nesaț farfuria de trei ori și că a plătit o singură porție. Dar asta e, „alte bordeie, alte obiceie”. Autogrill cu parfum sud-american!

Înainte să părăsim Paraguayul, am făcut un scurt popas în Ypacarai, o micuță localitate situată pe malul lacului cu același nume. Orășelul cu aproximativ 30.000 de locuitori are și el aspectul unui oraș colonial, cu multe plante exotice. Numele orașului provine din „ypa”, care înseamnă lac, și „karai”, care înseamnă binecuvântat. Unul dintre cei mai interesanți arbori întâlniți aici este „oreja de negro”, un arbore cunoscut și sub numele de timbo. Acest copac iese în evidență datorită fructelor de culoare brună în formă de ureche, de aceea este poreclit „ureche de negru”.

După un scurt popas pe malul lacului Ypacarai, am continuat călătoria spre Brazilia. Pe drum însă, am văzut ceva nemaiîntâlnit: mușuroaie de termite care ajungeau până la înălțimea de un metru! Evident că era nevoie de un stop fotografic.

Mi-a plăcut Uruguay-ul, dar mi-a plăcut și Paraguay-ul. Nu regret deloc vizitarea celor două țări vecine, merită vizitate mai ales pentru faptul că micile orășele cu arhitectură colonială încă își păstrează autenticitatea, emanând un parfum patriarhal.

Imagini Uruguay si Paraguay

Colonia

Colonia del Sacramento, orasul colonial din Uruguay

Colonia Uruguay

Evident, plin de flori

Colonia

 

Colonia poarta orasului

Portile orasului

Montevideo Parlamentul

Parlamentul din Montevideo

Monument Artigas

Statuia parintelui Uruguayului (mausoleul lui este sub statuie)

Monumentul imigrantilor

Monumentul emigrantilor

Monumentul bastinasilor

si monumentul bastinasilor

Estadio Centenario

Estadio Centenario

Candombe

Candombe

. Uruguay guampa con bombilla

Nu exista vreun uruguayan fara asa ceva 🙂

Trinidad Uruguay

Trinidad

Salto

Salto

Catedrala Salto

Centrul orasului Salto, Uruguay

Paraguay San Iganacio

 

San Ignacio

San Ignacio, Paraguay

San Ignacio Paraguay

Biserica din San Ignacio

Palacio Lopez Asuncion

Palatul Lopez din Asuncion

Favela Asuncion

Favela din capitala Paraguay

Floare Asuncion

 

Ypacarai

Ypacarai

Musuroi

Categorii:
Paraguay · Uruguay

Comentarii

  • Frumos prezentat circuitul. Si eu am fost in ambele tari si nu regret de loc. In Uruguay am fost chiar de doua ori si din ce am vazut eu este destul de vizitat si de romani. Paraguayul poate mult mai putin, mai mult orasul de langa cascada Iguazu,Ciudad del Este, dar merita vizitate si alte zone din tara si capitala Asuncion.

    Dan Dancu 6 noiembrie 2019 9:58 Răspunde
    • Multumesc pentru aprecieri.

      Eugen Jurca 6 noiembrie 2019 18:41 Răspunde
  • Hello,

    cum e cu siguranta ? e Ok sa umbli si cu un copil ?

    Merci,

    Adrian 7 noiembrie 2019 19:45 Răspunde

Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Destinatii