Distribuie articolul:

Gara Flinders, Melbourne, Australia

După o primă parte despre Australia în general, iată și prima oprire – în Melbourne, al doilea oraș că importanță al Australiei, după Sydney. Vă invit să citiți despre ce a făcut Eugen prin Melbourne, orașul faimosului Australian Open la tenis. 🙂

First stop: Melbourne

După aproximativ 13 ore de zbor, iată-ne aterizând pe Melbourne Tullamarine Airport. Uriaşul A380-600 a derapat uşor la aterizare, deoarece plouase, iar pista era udă. Entertainment-ul on-board a făcut călătoria mult mai uşoară şi foarte plăcută, cei de la Emirates oferind chiar şi roaming în avion la tarifele din Emiratele Arabe. Mi s-a părut un avion mult mai spaţios decât altele cu care am călătorit, iar meniul, pe care puteai să îl descarci chiar cu o lună înainte de pe site-ul companiei de zbor, a fost delicios.

Numele aeroportului provine de la Tullamarine, care este o suburbie a oraşului Melbourne, al cărui nume provine de la un băştinaş aborigen care trăia pe aceste meleaguri.

Şi iată-ne ajunşi pe tărâm australian, în al doilea oraş că mărime al ţării, având o populaţie de aproape 5 milioane de locuitori.

Melbourne a fost fondat în anul 1835 de John Batman, antreprenor şi explorator australian. Deşi numit iniţial Batmania (evident, după numele fondatorului, şi nu după personajul de benzi desenate), a primit ulterior numele premierului britanic de atunci, lordul Melbourne.

Pe drumul dintre aeroport şi metropola Melbourne am avut posibilitatea să vedem canguri care ţopăiau într-un ţarc, „Welcome to Australia”!

Melbourne a fost pentru mine dragoste la prima vedere. Mi-a plăcut foarte mult oraşul în care arhitectura veche din perioada victoriană se îmbină armonios cu clădirile moderne „zgârie-nori”.

Ce nu trebuie să ratezi în Melbourne?

Prima vizită a fost la Grădinile Fitzroy. Aflate pe o suprafaţă de 26 de hectare, acestea oferă locuitorilor, dar şi turiştilor un loc de relaxare. Aici cireașa de pe tort este „Captain Cook’s Cottage”, un fel de bojdeucă a căpitanului Cook. Intrarea costă câțiva dolari australieni, dar merită.

Casa căpitanului Cook, construită la mijlocul secolului al XVIII-lea, aparținea, de fapt, părinților acestuia și a fost demontată din satul natal aflat în provincia engleză North Yorkshire și reconstruită aici pentru a fi inaugurată în anul 1934, odată cu sărbătorirea centenarului orașului Melbourne. Practic, prezența casei părintești aici este un omagiu adus celebrului explorator și navigator. Interiorul este amenajat cu mobilier și obiecte tradiționale din secolul al XVIII-lea. Surpriza cea mai mare a fost prezența unui Bilboquet, despre care se spune că ar fi părintele celebrei Kendama, o jucărie foarte populară în acea perioadă în Franța, dar și în Anglia, unde purta numele de „cup and ball game”. Bilboquet a apărut în secolul al XIV-lea și a ajuns în Japonia doar în secolul al XVIII-lea prin intermediul exploratorilor. Aici a fost botezat Kendama și a crescut vertiginos în popularitate. La casa căpitanului Cook am avut posibilitatea să ne îmbrăcăm în costume de epocă și să ne fotografiem, așa cum spun eu, „spre a servi la Facebook și Instagram”.

Tot aici, în Grădinile Fitzroy, se află și „Fairies Tree”, adică „copacul cu zâne”, realizat de cunoscuta artistă și scriitoare Ola Cohn tot cu ocazia centenarului metropolei Melbourne. Aceasta a sculptat în trunchiul unui arbore de eucalipt vechi de peste 300 de ani personaje de poveste, precum gnomi și pitici, dar și animale din fauna Australiei, precum ursuleți koala și canguri.

Am continuat plimbarea noastră prin Melbourne pentru a ajunge la unul din simbolurile orașului: „Shrine of Remembrance”, adică un fel de Altar al Eroilor Neamului. Este un memorial dedicat victimelor ANZAC din timpul războaielor, iniţial fiind dedicat doar victimelor din Primul Război Mondial. ANZAC este prescurtarea pentru Armata Australiei și a Noii Zeelande (Australian and New Zealand Army Corps). Acesta este doar un monument, și nu un mausoleu, deoarece nu există morminte aici. Ideea construirii acestui memorial a apărut odată cu sfârşitul Primului Război Mondial, dar construcția efectivă a început în anul 1927, fiind inaugurat şapte ani mai târziu, chiar de „Remembrance Day”. Stilul arhitectural aduce mult cu Mausoleul din Halicarnas, dar şi cu Parthenonul de pe Acropole. De două ori pe an au loc aici manifestări: pe 25 aprilie de ziua ANZAC şi pe 11 noiembrie de „Remembrance Day”, un fel de Ziua Pomenirii Eroilor Neamului. Noi am ajuns acolo chiar cu o zi înainte de marea sărbătoare din noiembrie, când pregătirile erau în toi. Monumentul a fost astfel construit încât în fiecare an, pe 11 noiembrie, la ora 11, o rază de soare să treacă printr-un orificiu din tavan şi să lumineze cuvântul „LOVE” de pe o placă memorială inscripţionată cu „GREATER LOVE HATH NO MAN”, adică „iubire mai mare nu are niciun om”. Bine, în prezent nu e chiar aşa. Bineînţeles că pe 11 noiembrie trebuie să fie o zi cu soare, iar de la anul construirii s-a schimbat puţin ora. Dar pentru ca fiecare vizitator să poată trăi această experienţă, la fiecare jumătate de oră, un reflector luminează acel cuvânt.

Ne-am deplasat apoi la Gara Flinders Street, un important nod feroviar, dar şi un important reper de întâlnire pentru locuitorii oraşului. Gara de pe strada Flinders deserveşte întreaga reţea feroviară metropolitană, fiind cea mai aglomerată gară din Melbourne. Aici se întâlnesc principalele linii de metrou, dar și cele mai importante linii feroviare. Clădirea gării se remarcă prin arhitectura frumoasă în stil art-nouveau, dar şi prin cupola ei proeminentă. Ceasul de pe frontispiciul clădirii dă ora exactă în Melbourne.

De la Gara Flinders Street porneşte unul dintre cele mai mari şi mai late bulevarde ale oraşului, St. Kilda Road, care face legătura cu cartierul omonim. Pe acest bulevard lung de 6 kilometri se află şi Consulatul României la Melbourne.

Vizavi de gară se află Catedrala anglicană St. Paul, una dintre cele mai importante lăcaşe de cult ale oraşului, ridicată la sfârşitul secolului al XIX-lea. Tot aici se află şi una din sinagogile din Melbourne.

Nu am putut să nu vizităm şi două catedrale catolice construite în stil gotic la mijlocul secolului al XIX-lea: Catedrala St. Patrick şi Biserica Sf. Augustin, ultima, mai micuţă, dar cochetă.

Dacă ai timp, merită să intri la ACMI (Australian Center for the Moving Image), Centrul Australian pentru Imagini în Mişcare, aflat vizavi de Gara Flinders Street. Moderna clădire inaugurată în anul 2002 are două săli de expoziţie şi două săli de cinema şi este considerată un muzeu al filmului, al jocurilor video şi al culturii digitale.

O altă clădire emblematică este clădirea parlamentului statului Victoria, a cărui capitală este Melbourne. La începutul secolului XX, când Melbourne era capitala temporară a Australiei, clădirea construită în anul 1855 a găzduit şedinţele Parlamentului Australiei.

Iar dacă eşti fan Harry Potter, poţi să mergi la Teatrul Princess, care găzduia atunci în exclusivitate spectacolul „Harry Potter şi copilul blestemat”. Clădirea cu aproape 1.500 de locuri a fost construită la jumătatea secolului al XIX-lea şi este în prezent cea mai veche clădire de divertisment din Australia.

Desigur că poţi face o oprire şi la una din bisericile ortodoxe româneşti din Melbourne. Chiar există şi Episcopia Ortodoxă Română a Australiei şi a Noii Zeelande. La câţi români locuiesc acolo, cred şi eu.

Iar dacă eşti fan Formula 1, musai trebuie să te opreşti la pit stop-ul circuitului. Măcar pentru câteva fotografii. Circuitul de Formula 1 de la Melbourne este un circuit stradal, care înconjoară lacul Albert Park aflat într-o suburbie a metropolei Melbourne, Port Phillip. Este din anul 1985 parte a calendarului Formulei 1.

Împrejurimile Melbourne

După ce am descoperit cel de-al doilea oraș ca mărime din Australia, era musai să vedem și împrejurimile. Și chiar e de văzut.

Ne-am „îmbarcat” pentru o călătorie pe „Great Ocean Road”. Nu poți pleca fără să străbați măcar o parte din cei 243 de kilometri ai celebrei șosele de coastă. Construcția „Great Ocean Road” a început odată cu sfârșitul Primului Război Mondial, la el participând aproape 3.000 de veterani de război. Călătorind pe celebrul drum de coastă, ne-a întâmpinat „Memorial Arch”, un fel de Arc de Triumf ceva mai rustic, dedicat celor care au participat la construirea acestei șosele. Este un loc obligatoriu de stop fotografic, acest arc este poate chiar unul dintre cele mai fotografiate obiective de pe acest frumos drum de coastă.

Se spune că, în jurul anului 1930, un anumit vas „Casino” a naufragiat în apropierea şantierului, având o încărcătură formată din 500 de butoaie de bere şi 120 de bidoane cu „cifră octanică ridicată”. Legenda spune că muncitorii au reuşit să recupereze încărcătura, iar pe şantier s-a aşternut praful timp de două săptămâni, până la epuizarea capturii. De-a lungul călătoriei pe drumul de coastă au fost peisaje de vis, care ne-au tăiat răsuflarea, dar serpentinele ne-au creat oareşce disconfort, deoarece uitasem să luăm medicamente împotriva răului de mişcare. Am făcut o scurtă oprire în pitoreasca localitate Apollo Bay, unde am servit masa de prânz. Apollo Bay este un micuţ şi cochet orăşel de coastă unde au loc periodic festivaluri şi evenimente.

După binemeritata escală în Apollo Bay, iată-ne ajunşi la „Cei 12 apostoli”, un ansamblu de stânci calcaroase formate prin eroziune, parte a Parcului Naţional Port Campbell. Să nu uităm vorba românească „Cei patru apostoli au fost trei…” – iată că şi cei doisprezece apostoli sunt, de fapt, şapte, după ce în anul 2005 un „apostol” înalt de 50 de metri s-a prăbuşit în mare. Iar viitorul se pare că nu sună bine, din cauza eroziunii continue, existenţa ultimilor şapte apostoli fiind periclitată. Aici, pe coastă, ne-a întâmpinat un vânt extrem de puternic, în rafale de până la 100 de kilometri pe oră. A fost deosebit de dificil de fotografiat, deoarece vântul reuşea prin forţa lui să controleze ecranul tactil al telefonului.

Pe lângă „Cei 12 apostoli”, o altă operă a naturii tot parte a Parcului Naţional Port Campbell este defileul Loch Ard. În anul 1878, corabia „Loch Ard”, care făcea o cursă de trei luni între Anglia şi Melbourne, s-a scufundat aici, din totalul de 54 de persoane doar două scăpând cu viaţă.

După un scurt popas în micuţa localitate de coastă Port Campbell, ne-am întors la Melbourne.

Dar nu poţi pleca însă din Melbourne fără a merge până pe Insula Phillip, situată la 140 de kilometri sud-vest de Melbourne. Insula, numită după Arthur Phillip, primul guvernator al provinciei New South Wales, are o suprafaţă de aproximativ 100 de kilometri pătraţi şi este astăzi un parc naţional foarte apreciat. Aici am putut vedea canguri în libertate (mă rog, erau ei liberi, dar se aflau într-un ţarc).

Ne-am oprit la Nobbies Ocean Discovery Centre. Aici a fost construită o pasarelă de lemn de-a lungul coastei, pentru a putea admira fauna. Atracţia principală sunt focile, care stau cocoţate pe stânci, însă, din păcate, ele nu au vrut să dea ochii cu noi şi nu au venit la mal pentru a fi admirate de turişti. Probabil, venirea lor la mal este condiţionată de temperatura aerului şi a apei.

Dar atracţia principală e parada pinguinilor pitici. Şi nu e gratis. Un bilet costă în jur de 10 euro pentru un adult, dar spectacolul merită cu prisosinţă. În funcţie de biletul achiziţionat, eşti îndrumat către tribună, de unde poţi admira spectacolul. Vestea proastă e că nu ai voie să îi fotografiezi, deoarece sunt sensibili la bliț, şi nicidecum să îi atingi, e de la sine înţeles.

La intrarea în „Visitor Centre” eşti informat cu privire la ora estimativă de sosire a pinguinilor în ziua respectivă. De asemenea, este afişată ora din ziua precedentă la care au început să se retragă la mal. Aşa, ca la aeroport: „scheduled arrival” şi „estimated arrival”, intervalul orar era între 8 şi 9 seara. Şi iată că după ce am ocupat loc în tribune, a început să se întunece. Probabil, acesta e factorul care îi determină să revină în cuiburile lor săpate în mal.

După câteva minute de la „estimated arrival”, au început să apară din larg, „lipa-lipa”, primii pinguini pitici al căror „GPS” îi ghida aproape perfect spre cuiburile lor. Spun aproape, fiindcă mai erau pinguini care dădeau greş şi se întorceau dezorientaţi. Se întâlneau cu alţi pinguini care veneau din sens opus şi se luau puţin „la harţă”. Dar până la urmă reuşeau „reconfigurarea traseului” şi ajungeau în cuibul de domiciliu. În lunile noiembrie şi decembrie, pot fi văzuţi cei mai mulţi pinguini, între 700 şi 1.000, perioadă care coincide cu cea de depunere a ouălor. Merită cu prisosinţă acest spectacol unic, de revenire acasă a pinguinilor din apele oceanului.

Despre mâncare, băutură şi suvenire din Australia, în ultimul episod, acela atât de drag mie.

Ziua următoare ne aştepta zborul către Cairns, staţiunea care este poartă către Marea Barieră de Corali.