Povestiri din Sarajevo, orasul care a stat 3 ani in carantina. Sau sub asediu.

Parlament Bosnia Sarajevo

In a doua jumatate a anilor 90 s-a intamplat sa lucrez la Procter & Gamble, una din putinele multinationale care operau atunci pe piata romaneasca. Ca tanar absolvent de facultate, a fost o experienta incredibila – am invatat enorm de multe lucruri, dar am si trait o perioada in care se puneau bazele fundamentului companiei de acum – era momentul acela greu, dar superb de pionierat, era momentul in care deschideam piete complet necunoscute, lansam marci care acum par ca sunt dintotdeauna in Romania si mai ales in plan personal, descopeream niste locuri minunate, dar complet necunoscute aflate in apropierea Romaniei. Atunci, dar intr-o masura si acum, stiam mai multe despre Paris, Roma si Londra, decat despre vecinii nostrii sarbi sau bosniaci. Am lucrat in departamentul de marketing al filialei de la Bucuresti care se ocupa de (pe atunci) 7 tari din regiune. Eram filiala Procter & Gamble Balkans, una dintre cele mai exotice filiale ale companiei globale, acoperind toata regiunea din Albania pana in Moldova. De aceea, am calatorit destul de mult in toate aceste tarisoare.

Pe vremea aceea, nu prea exista internet, iar informatiile le puteai obtine doar ducandu-te la fata locului. Ma rog, imi placea si atunci sa calatoresc, sa descopar taramuri necunoscute, asa ca atunci cand se punea problema ca cineva sa se duca la Chisinau, Tirana sau Sarajevo, eram primul. Stiu, colegii mei apreciau mai degraba Bruxelles-ul si Frankfurtul, eu preferam Sofia sau Skopje. Si, da mergeam in necunoscut, incercand sa aflu nu numai ce detergenti folosesc localnicii sau cum se spala la par, ci si chestii de baza – ce limba vorbesc, ce religie au si la ce posturi de televiziune se uita. Acum afli asta in cateva secunde, dand o cautare pe Google. Atunci aflai luand un avion (via Budapesta, Viena sau chiar Zurich) pentru a descoperi Balcaniul.

Indiscutabil, tara care mi-a intrat undeva pe sub piele, pe la corazon a fost Bosnia-Hertegovina. Sincer, tarisoara aia care iesise dintr-un razboi nemilos avea si cred ca are ceva special. Oamenii mi se pareau molcomi si atat de pasnici – indiscutabil, in razboiul din fosta Iugoslavie nici o nationalitate nu a fost formata din ingeri si ceilalti din diavoli, masacrele, violurile si epurarile au fost atroce din toate partile, dar in mod special Bosnia mi s-a parut nu stiu cum… molcoma, zambind trist, cu niste munti de un sarm aparte, cu o mancare de sa te lingi pe degete, dar si cu niste povesti de sa ti se ridice parul maciuca. Am aterizat pentru prima oara la Sarajevo in februarie 1998 la putin peste 2 ani dupa semnarea acordurilor de la Dayton care adusese pacea. Aeroportul nu avea pereti (bagajele se aruncau printr-o spartura care parea fi facuta de un tanc care trecuse in viteza prin cladire), cartierul din fata aeroportului care era tandari tocmai se demina, iar in oras la fiecare intersectie se afla un tanc pe care scria mare SFOR (Stabilisation Force) si care erau vazute ca o speranta pentru normalitate. In fine, intreaga poveste a calatoriei mele de atunci prin ruinele Balcanilor o puteti citi aici.

Am fost de zeci de ori in Sarajevo. Din pacate, ultima oara in 2003, de atunci nu am mai ajuns desi de ani de zile imi propun sa revin in Sarajevo. Prin natura jobului meu am intrat prin multe case – scopul principal era sa discut despre procesul de spalare rufe sau vase, dar evident, observam restul casei, discutam si alte subiecte. Sarajevo are o zona veche de pe vremea otomanilor – bazarul, o zona mai putin veche, dar construita in perioada ocupatiei austriece sau imediat dupa primul razboi mondial lipita de vechiul bazar musulman si in fine zona noua, moderna, construita in general in vremea lui Tito – este strabatuta de un bulevard extrem de lat, cu sina de tramvai la mijloc care se numeste Zmaj od Bosne (Dragonul Bosniei) – in onoarea lui Husein Gradascevic, un bosniac care a incercat sa obtina autonomie pentru zona lui natala in cadrul Imperiului Otoman. Acest bulevard amplu Zmaj od Bosne (sunt convins ca nu a avut numele asta inainte de prabusirea Iugoslaviei) a intrat in istorie sub numele de Aleea Lunetistilor. Ganditi-va ca Sarajevo este intr-o “caldare” pe o vale inconjurata de dealuri inalte. Locul este incredibil de pitoresc, dar ganditi-va ca aici intre 1992 si inceputul lui 1996, dealurile erau controlate de sarbi care aveau capitala Bosniei musulmane la picioarele lor – intre primavara lui 1992 si inceputul lui 1996, 4 – 500.000 oameni au locuit intr-un Sarajevo inconjurat de Armata Republicii Srpska, singura lor legatura cu exteriorul fiind un tunel prin care ajungeau munitii, mancare si tigari din zona controlata de bosniaci. A fost tunelul care a tinut in viata un oras, un tunel care astazi poate fi vizitat (din pacate in perioada cand mergeam la Sarajevo nu era deschis)

Acest Zmaj od Bosne este flancat de blocuri si de alte cladiri masive (cum este sediul Televiziunii de Stat Bosniace care aduce mai degraba cu o centrala nucleara). Nu stiu cum e acum, dar atunci la sfarsitul anilor 90, inceputul anilor 2000, se vedeau urmele bombardamentelor – in locul unor apartamente la etajul 5 sau 7 era o mare caverna – aici nimerise vreun obuz sau mai multe, trase de tunurile de pe dealuri. Am fost odata intr-un apartament care se afla fix deasupra unei astfel de caverne. Am intrebat cum e sa locuiesti deasupra asa ceva. Practic, apartamentul era suspendat deasupra unei hrube. S-au obisnuit. Asta a fost cuvantul cheie… cum a fost in timpul asediului ? “M-am obisnuit”.

La un moment dat, am avut parte de un sofer care m-a plimbat pe unde aveam treaba – sediul distribuitorului, magazine, piete deschise, etc, etc. Vorbea engleza, unul din putinii bosniaci care vorbeau pe atunci engleza – multi vorbeau germana pentru ca fusesera la munca pe vremea lui Tito in RFG sau Elvetia unde construisera autostrazi si tunele (ex-iugoslavii au fost mestari mari in a construi sosele peste dealuri si munti, ei avand atat de multe in tara lor), dar engleza foarte putini. De aceea, invatasem eu sarbo-croata pentru a ma descurca in spatiul ex-iugoslav.

Tipul blajin, cu un zambet de sa-l pui pe rana. Il intreb cum a fost in timpul asediului. “Greu, foarte greu”. “Mai bine de 3 ani am stat aproape tot timpul in casa. Era un dusman nevazut. De nici nu iti dai seama te puteai trezi cu un glonte in cap”. Omul avea zic eu 20 ani. Adolescenta si-a petrecut-o in casa, ascuns de gloante – fac un mic calcul – probabil de la 12 la 15 ani el a iesit foarte putin din casa.

Te duceai la scoala ? Da, in fuga, strecurandu-ma sa nu fiu vazut de lunetisti. Orele aveau loc in subsoluri de blocuri, in cladiri improvizate. “Practic asta era viata mea – acasa si la scoala. Aveam noroc, “scoala” mea era in blocul de vis-à-vis, nu trebuia decat sa fac cativa pasi, in fuga, dar alti copii trebuiau sa vina mai de departe. Unii au fost ucisi de gloante sau ghiulele”. Trecem pe langa o intersectie anonima de pe Zmaj od Bosne. “Uite aici au impuscat-o pe mama” imi spune pe un ton linistit, aproape banal, brutal de banal. WHAT ? Cum aici ? “Nu stiu unde se ducea, cred ca sa ia ceva de mancare si un glonte a nimerit-o aici”. “Si a murit ?”. “Nu, a fost voia lui Allah sa nu moara. A ramas paralizata, dar traieste si in ziua de azi”. Am ramas interzis. Nu neaparat de poveste, dar de tonul linistit si impacat.

Cum era viata in acea perioada ? Plictisitoare, dar te obisnuiai cu ea. Noi aveam noroc ca aveam apartamentul spre spate, nu intrau gloante pe geam ca la altii. Rareori ma strecuram afara, mai ales dupa ce a fost impuscata mama. Eram mai mici si mai agili, ne puteam feri mai bine decat adultii de gloante. Ne duceam sa luam mancare din ce venea de la ajutoare. Ne-au tinut in viata conservele de carne de vita venite din Europa. Pentru noi asta este Europa – conservele de vita care ne-au tinut in viata. Uneori se deschideau brutariile (oh, si ce paine buna se face in Bosnia !). Dar era periculos, se faceau cozi si multi dintre cei care stateau la coada erau impuscati. Asa ca mult timp brutariile au fost inchise, sau paine se dadea pe ascuns, noaptea.

Nu era curent electric si de multe ori nu era caldura. Iar aici, e munte, iarna e frig. Rar zapada, parca n-a nins niciodata in oras in timpul razboiului, dar era ingrozitor de frig. Ore in sir stateam toti inghesuiti intr-o camera sub paturi de lana sa ne incalzim. Si ce faceati ? Povesteam, discutam, am vorbit asa de mult intre noi incat probabil nu vom vorbi asa de mult niciodata. Era totusi frumos.

De iesit ieseati ? Scurt. Doar dupa mancare, la scoala si cam atat. Sa ne plimbam ? Sa iesim cu prietenii ? Da, eventual in subsolul blocului. Acolo ne distram foarte fain. Daca aveam baterii pentru casetofoane, ascultam ceva casete cu muzica de-a noastra, mai dansam, in fine. Ne uitam cu jind la muntii din jurul orasului acolo unde alergasem prin copilarie, la vacantele noastre de pe Coasta Dalmata si ne doream doar o conserva cu carne de vita si niste Snickers”.

 

Ma uitam la dealurile acelea frumoase, verzi care se unduiesc in jurul orasului. Acolo era un inamic nevazut. Nu stiai de unde si cand trage. Apoi m-am plimbat prin Bascjarsja, prin vechiul bazar. Batranei cu fes in cap, stateau in fata magazinelor si beau cafea sporovaind. Mai incolo, si locul meu favorit de mancare – Zeljo, locul pe care un alt sofer, Adis mi l-a recomandat ca fiind locul cu cei mai buni cevabcic din Balcani (un soi de mititei). Seara, orasul vechi se umplea de tineri veseli, razand si sporovaind. In copilaria lor, 3 ani si ceva au stat acasa. Ma uitam la ei si ma gandeam ca la acei 16 – 18 – 20 ani traisera cat altii nu traiesc intr-o viata.

 

Iar zilele astea ma gandesc la paralela intre ce ni se intampla noua si povestea vietii de zi cu zi a celor din Sarajevo… 500.000 de oameni au stat sub asediu 3 ani si ceva fara curent, fara caldura, cu foarte putina mancare, cu apa adusa de la fabrica de bere la dispozitia unui dusman invizibil. Si noi nu rezistam cateva saptamani cu curent, cu caldura, cu mancare, cu televizor, cu internet, cu Netflix, cu Facebook. In mod cert, nu discutam intre noi prea mult. Poate ar trebui. Si poate ar trebui ca dupa COVID, sa ma intorc la Sarajevo…

Imagini Sarajevo – sfarsitul anilor 90

Zmaja od Bosne

Intrarea in Sarajevo, pe Zmaja od Bosne

TV BiH

Televiziunea Bosniei

Sarajevo

Pe o vale, ca intr-o caldare, inconjurat de dealuri verzi unduitoare

Panorama Sarajevo

Mai sus nu se mai putea urca. Era pericol de mine

Cartierul de langa aeroport

Cartierul de langa aeroport

Bloc Sarajevo

Unele apartament fusesera bombardate, in celelalte locuiau familii

Cimitirul Olimpic Sarajevo

„Cimitirul olimpic” – in conditiile in care era periculos sa ajung in cimitirele „clasice” cocotate pe dealuri si expuse lunetistilor sau tunarilor, terenurile de antrenament de langa Patinoarul si Stadionul Olimpic au fost transformate in cimitir pentru cei morti in asediu. Pe fundal, este Patinoarul Olimpic Zetra unde cu doar 8 ani inainte dansasera Jayne Torvill si Christopher Dean 

Bascjarsja

Vechiul bazar otoman din Sarajevo vechi

Zeljo cevabcic

Legendarii cevabcic de la Zeljo (Zeljo este diminutivul de la Zeleznicar, echipa cea mai iubita din Sarajevo)

Comentarii

  • Și dacă mergi, count me in

    Lucian 16 aprilie 2020 22:14 Răspunde
  • Am mers in fiecare an (in ultimii 4), în Croația la mare, trecem și de fiecare dată facem un popas de o noapte în Sarajevo, imi place și mie extrem de mult orașul și îmbinarea etnică, arhitecturala. Superb!

    Olivia Radu 18 aprilie 2020 0:22 Răspunde
  • o oaza exotica la doi pasi da noi… imi amintesc cu drag de cafeaua bauta in bazar…

    pol 21 aprilie 2020 8:51 Răspunde
  • Multumesc, Cezar pentru emotia transmisa de articol!

    Mircea Podina 22 aprilie 2020 8:46 Răspunde
  • Trebuie sa mergi din nou. Eu am fost in 2017 si 2018. Nu o sa-ti vina sa crezi cum arata acum fata de perioada in care ai fost tu. Inainte de a merge am citit cronica ta despre Sarajevo. L-am cautat si eu pe Zeljo si intr-adevar am manca niste cevapi nemaipomeniti. Dar surpiza in bazar a aparut si Zeljo 2 pentru a face fata cererii imense. Un oras frumos, merita vazut.

    Adrian 22 aprilie 2020 18:10 Răspunde
    • Da, de ani de zile tot zic sa merg, sa merg. Acum de vom iesi din carantina, sper 🙂

      Imperator 22 aprilie 2020 20:04 Răspunde

Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Destinatii