Distribuie articolul:

Am parasit temporar Garden Route pentru a o lua-o la nord spre Oudtshoorn, un orasel afrikaaner, cunoscut mai degraba pentru ca este capitala … strutilor. De unde si pana unde ? Simplu, in jurul acestui orasel aflat intr-o zona arida, separata de Oceanul Indian de un sir de munti spectaculosi, au inceput sa fie deschise si exploatate ferme de struti inca din secolul XIX. Principalul business in urma strutilor erau impozantele pene – nici o cucoana cu ceva pretentii la Londra, Paris sau New York nu putea sa iasa pe strada fara o palarie impodobita cu o falnica pana de strut. Iar aceste pene veneau in general de aici, de la Oudtshoorn. Lovitura de moarte adusa businessului de pene de struti a venit din partea industriei auto. Odata cu aparitia automobilelor, cucoanele nu au mai putut purta pene de strut – daca masina era decapotabila, viteza era mult mai mare decat in cazul calestilor si pana zbura cat colo, daca masina era inchisa, ei bine, nu aveai unde sa-ti pui pana, se indoia. Asa ca odata cu inlocuirea calestilor trase de cai cu automobile, a disparut si cererea de pene de strut.

Altii ar fi inceput sa planga, sa se tanguiasca ca mor de foame si eventual sa emigreze. Nu a fost cazul afrikaanerilor cei inventive si perseverenti. Nu au renuntat la fermele de struti, ci au inceput sa promoveze vanzarea de oua de struti, carne de strut si in ultimii 70 ani sa promoveze turismul prin atragerea de turisti care sa vada aceste ferme de strut. Persistenta lor a dat roade. In continuare, Oudtshoorn este capitala mondiala a strutilor, iar acestia sunt crescuti in mai multe ferme in jurul orasului. Supermarketurile din oras sunt de asemenea pline cu carne de strut – cum nu prea vezi in alte colturi ale Africii de Sud.

Am ajuns pe seara in Oudtshoorn dupa o tura pe Garden Route. Era un orasel cu cladiri joase, cu gradini ample, foarte verde si linistit. Am ramas socat sa primesc sfatul de la gazda unde am stat ca putem sa ne plimbam linistiti pe jos inclusive noaptea. “Oudtshoorn is safe, no problem”. Sunt disparitati atat de mari in tara asta atat in ceea ce priveste prosperitatea, cat si siguranta de la o regiune la alta. Si, da, exista si Africa de Sud safe.

A doua zi dimineata, am ajuns la o crescatorie de struti nu dintre cele mai faimoase. Se numeste Chandelier si se afla langa drumul spre sud, spre George, unul dintre cele mai faimoase orasele de pe Garden Route. Dupa un scurt drum de colb, am intrat pe o poarta imensa si dupa vreun kilometru am ajuns in zona centrala. Ca aproape orice ferma de ceva din Africa de Sud, poti sa te si cazezi la Chandelier, exista cateva bungalow-uri si cateva corturi de lux – ceea ce la noi se numeste de cativa ani incoace “glamping”. Exista, evident si un restaurant unde se poate manca produse de strut. Am gustat si eu dintr-o omleta de ou de strut (indiscutabil un ou de strut ajunge pentru mai multi meseni), are gust de ou de gaina, doar ca e imens.

Langa restaurant, este o zona imprejmuita cu alte cateva animalute – nu sunt struti, acestia pot fi vazuti doar daca platesti un bilet de intrare, in schimb aici dai nas in nas cu o girafa (inteleg ca sunt de fapt doua girafe rezidente – domnul Shorty si domnisoara Shiela). Sunt niste girafe tinere, iar proprietarii sustin ca mama lui Shorty a murit, iar al lui Shiela nu avea lapte datorita secetei si au fost salvate. Zic ca le va da drumul in salbaticie cand vor deveni activi din punct de vedere sexual (in cativa ani), dar pana atunci fac deliciul vizitatorilor. Nu l-am vazut pe Shorty, in schimb Shiela a venit si s-a pozat cu toata lumea pentru niste mancare. Exista niste tarife si pentru a hrani girafele (in cazul nostru, a fost gratis), iar printre picioarele lungi ale girafei se mai strecurau si niste antilope. O balta mai mare atragea pasari de apa, iar restaurantul era construit pe niste scanduri supra-inaltate pentru o panorama mai buna.

Am mers apoi la struti. Exista tot soiul de programe de vizitare a strutilor, inclusiv unul complex in care cineva vine si iti povesteste “aproape totul despre struti”, dar poate cel mai straniu program este sa calaresti … un strut. Sunt niste struti tinuti intr-un tarc special, iar limita de greutate a calaretului este 85 kg (pe la alte ferme am vazut si 80 sau 90 kg). Evident, nefiind eligibil, am urmarit din tribune cum se calareste strutul. Sa nu credeti ca e la fel ca la cal. In primul rand, doi tipi prind strutul, ii pun o naframa pe ochi (stiti cu strutul si cu capul in nisip), iar dupa ce se urca calaretul, tin bine strutul sa nu o ia la fuga. Adica mai degraba turistul calareste 2 oameni si un strut !

Urmatorul popas a fost la pestera Cango. Sincer, am mers asa mai degraba ca hai s-o vad si pe asta, oricum am vazut o groaza de pesteri la viata mea, dar, da, daca sunt bine aranjate, pot fi frumoase. Si a fost un SPECTACOL. A fost o experienta de-a dreptul senzationala. Si experienta a venit nu neaparat din cauza pesterii – care trebuie sa recunosc, este spectaculoasa si excelent luminata, ci din partea ghidei. Pentru ca prezentarea nu a fost o prezentare din aceea didactica sau poate haioasa… ci a fost un spectacol, a fost un show atent “lucrat” – luminile s-au aprins si s-au stins spunand un story (de exemplu, in prima camera intreaga pestera s-a intunecat lasand doar o luminita mica-mica pentru a simti ce au vazut descoperitorii insulei cu un lampas minuscul). Ghida a cantat o piesa clasica, avand o voce absolut superba. La un moment dat, ne-a povestit ca pestera a fost amenajata pentru turisti inca din anii 1920 – 30 (hello, da, acum aproape 100 ani !), dar se foloseau niste culori multi-colore care stricau stalactitele si stalagmitele, acum fiind peste tot o lumina alba rece, dar care pune in evidenta frumusetea pesterii. Am mers un pic sceptic la Cango Caves, dar am iesit incantat. Si inca o data mi s-a demonstrat cat de bine stiu sud-africanii sa faca turism. Nota 10.

Mi-as fi dorit sa o luam in continuare peste munti, dincolo de Cango Caves pe trecatoarea Swartberg, dar din pacate nu aveam timp, asa ca am luat-o pe legendara Route 62. Nu, nu Route 66, aia e in SUA, exista o route spectaculoasa si in Africa de Sud, dar nu 66, ci 62 ! O ruta de neuitat, care trece printr-un peisaj de vis, usor ars de soare, inconjurat de munti … practic am stat cu ochii lipiti de geam aproape tot drumul si cu mana pe telefon sa pozez din orice pozitie 🙂 Pe drum ne-am oprit si la o podgorie (Africa de Sud este una dintre cele mai mari puteri mondiale in productia de vin si aproape orice podgorie are si o componenta turistica – locuri de cazare, restaurant, program de degustare, diverse alte programe). La intamplare, ne-am oprit la podgoria De Krans din oraselul Kalitzdorp, cunoscut prin faptul ca numeroase crame de aici fac un soi de vin de Porto (sau similar) . Am aflat ca pe langa porto, evident, fac si vin-vin, dar soiurile sunt portugheze. Nu, proprietarii nu sunt portughezi, sunt, ati ghicit, afrikaaneri, dar au decis sa mizeze pe soiuri portugheze, iar connaiseurii (nu e cazul meu) au confirmat ca vinurile sunt excelente.

Am luat-o apoi agale si ne-am oprit cu o frana brusca in cel mai excentric loc din toata Africa de Sud, sau daca nu din toata Africa de Sud, atunci in mod cert de pe Route 62 – un bar numit Ronnie’s Sex Shop. Nu, nu este un sex shop, iar povestea este haiosa. Ronnie Price a vrut sa deschida pe Route 62 un magazinas unde sa-si vanda fructele si legumele pe care le crestea la ferma lui. A scris pe cladire cu vopsea rosie “Ronnie’s Shop”. Dar prietenii sai mai sugubeti au venit si au adaugat tot cu vopsea rosie cuvantul “Sex” – asa ca asa a aparut “Ronnie’s Sex Shop”. Initial Ronnie a fost suparat, dar ulterior a fost convins sa transforme numele in renume si sa deschida mai degraba un pub excentric si nu un aprozar. Si iata-l aici, dupa vreo 40 – 50 ani, tot la sosea si tot cu numele de Ronnie’s Sex Shop. Nu, nu este un sex shop, este un pub care este impodobit cu adevarate colectii lasate de clienti – de la sutiene la tricouri, de la ecusoane de politie la bancnote, de la semnaturi de pereti (inclusiv in WC) la fanioane, de la carti de vizita (da, am lasat una) la stickere pe usa de la intrare. Fara aceste colectii, era o crasma fara nici un haz, dar, asa este un punct de referinta pe Route 62 care nu trebuie ratata !

Ronnie este in continuare in bar si serveste. Si zambeste atunci cand cate un client ii trece pragul. Mai ales cand e vorba de clienti din indepartate Romanie !