Green line in Nicosia. Intre Cipru de Sud si Cipru de Nord

E un petec de pamant, este doar o idee mai intins decat judetul Timis, dar are o istorie multi-milenara, iar zbuciumul ei continua si in ziua de azi. Pe aceasta suprafata cat Timisul se afla 3 state (Cipru, Cipru de Nord si bazele suverane ale UK), doua capitale (Nicosia de Sud si Nicosia de Nord) si atat de multe povesti de aflat si locuri de vazut. Este o insula impartita de aproape 50 ani intre cele doua comunitati care s-au duelat de secole, a cunoscut bogatie, dar si foamete, a fost condusa de fenicieni, asirieni, persi, egipteni, romani, bizantini, genovezi, venetieni, turci si englezi si este un loc care merita vizitat – atat de cei carora le plac plajele, cat si mai ales de cei carora le place istoria. La doar cativa pasi distanta cand treci pe jos din Nicosia de Sud in cea de Nord (sau viceversa) parca strabati sute de kilometrii, dupa ce ai observat cladiri care inca isi plang locatarii care acum 50 ani le dadeau viata. Cipru, insula un pic mai mare decat judetul Timis a dat nastere Afroditei, branzei halloumi, a vinului dulce Komandaria si a unui tip de ceramica care face deliciul arheologilor. Dar si a numeroase povesti, din pacate, de cele mai multe ori tragice.

In primul rand sa vedem de ce te-ai duce sa vizitezi Cipru de Nord. Adica, tot Cipru pentru ca nu cred ca te poti limita doar Cipru de Nord si de fapt ar fi si pacat. De fapt, cel mai interesant lucru de pe insula este sa descoperi acest contrast surprinzator dintre cele doua regiuni – cea sudica (locuita majoritar de greci) si cea nordica (locuita majoritar de turci).

In primul rand – istoria recenta, dar si contrastul intre Nord si Sud este fascinant. Gandeste-te ca te plimbi linistit pe o strada pietonala comerciala cu nume de magazine si restaurante cunoscute si dupa un check point aparut asa, intamplator si dupa cativa pasi te trezesti in mijlocul unui bazar oriental, parca te teleportezi la sute de kilometri distanta. Strazi care se infunda brusc intr-un gard, orase care straluceau si in care n-a mai intrat nimeni de aproape 50 ani, biserici abandonate – da, sunt triste, dar fascinante si nu gasesti multe locuri similare in lume.

Cipru de Nord are orase istorice si castele impresionante – vechile orase venetiene Famagusta si Kyrenia, dar si capitala impartita Nicosia are niste situri istorice deosebite. De asemenea, pe muntii care strabat coasta nordica precum o adevarata coloana vertebrala se afla urmele unor cetati construite de bizantini si dezvoltate de venetieni. Cipru de Sud nu se poate lauda cu orase deosebite, inteleg ca in muntii Troodos sunt niste manastiri ortodoxe stravechi foarte frumoase, e un soi de Bucovina a Ciprului, dar nu am fost niciodata.

Cipru are niste plaje minunate – din acelea cu nisip fin si mare calda. Evident, exista si plaje pustii si salbatice mai ales in peninsula Karpas din nord-estul insulei, dar si destule hoteluri pe malul marii. Daca in zona nordica, s-a mers dupa modelul turcesc cu resorturi all-inclusive mari (unele din retelele de hoteluri all-inclusive familiare din Antalya cum ar fi Limak sau Kaya au hoteluri si in Cipru de Nord), in sud s-a mers pe hoteluri ceva mai mici si pe mai multa distractie. Principala statiune din sudul insulei, Aya Napa este cunoscuta ca un party-town si este populara mai ales printre britanici.

Mancarea este excelenta. Personal, imi place foarte mult mancarea greceasca si mult cea turceasca. Aici, evident, le ai pe amandoua, iar gastronomia cipriota este un mix foarte bun. Apropos, aparent branza halloumi a fost “inventata” in Cipru. Sau cel mult asa mi s-a spus cu mandrie locala.

Si nu in ultimul rand – e mai cald ca in Romania 🙂 Iar la inceput de aprilie cand am fost in ultima oara, desi apa era rece (asa sa iti bagi picioarele pana la glezne era ok), vremea era splendida pentru vizite (da, mergeai linistit in pantaloni scurti), iar vegetatia este pur si simplu minunata – covoare florale peste tot, si mult, mult verde.

Dar sa revin un pic la una din stiintele care imi place in mod deosebit – istoria. Care explica foarte multe din ceea ce vedem azi in Cipru.

Povestea recenta a Ciprului a fost dominata de duelul intre greci si turci. Dar, vrajmasia dintre greci si turci nu este de ieri, de azi, se manifesta de secole, mai precis din secolul XII cand primele triburi de turci veniti din stepele Asiei Centrale au ocupat Asia Mica in detrimentul Imperiului Bizantin grecofon, a culminat cu aparitia stelara in istorie a otomanilor care au cucerit nu numai aproape toate teritoriile locuite de greci (exceptand Corfu), ci chiar si Constantinopolele, inima maretului Imperiul Bizantin, imperiul ortodox al grecilor.

Numele “Cipru” provine din cuvantul “cupru” – in greceste i se spune Kypros, aparent un cuvant provenind din vechea sumeriana. A fost colonizat de grecii micenieni care au pus bazele civilizatiei grecesti de dinainte de Hristos si care a pus bazele culturii si civilizatiei impartasite de toate popoarele europene de azi. Acestia i-au inlocuit pe cretanii minoici in jurul anilor 1000 – 1500 i.Hr si de atunci au reprezentat populatia majoritara a insulei – nu si cea conducatoare pentru ca timp de secole au fost ocupati de diversi vecini mai puternici – in ultima instanta, Cipru are o locatie extrem de strategica pentru comert, dar si pentru armiile invadatoare, in proximitatea Egiptului, a Orientului Apropiat si a Asiei Mici, zone geografice controlate de unele dintre cele mai puternice imperii ale omenirii.

Poate cea mai pasnica perioada din istoria Ciprului este cea elenisto-romano-bizantina. Ocupata de Alexandru Macedon in 333 i.Hr., Cipru a cunoscut aproape un mileniu de pace (putine colturi de pe planeta au avut parte de luxul acesta). Dupa moartea marelui cuceritor, Cipru a ajuns parte a Regatului helenistic al Egiptului (condus de Ptolemeii greci). Dupa aceea, a trecut in mod pasnic in Imperiul Roman care transformase Marea Mediterana intr-o mare romana, iar la impartirea acestuia, a ajuns in zona Imperiului de Rasarit, Imperiul Bizantin. Pentru prima oara dupa 1000 si ceva de ani, cipriotii au fost socati sa devina tinta raidurilor arabe incepand din 649. Raidurile si ocupatia partiala de catre arabi a dus la distrugerea multi-secularei capitale Salamis si a tuturor bisericilor bizantine timpurii si a durat 300 ani pana cand un imparat bizantin a reusit sa ii indeparteze pe arabi odata pentru totdeauna. Se parea ca pacea va reveni pe insula, dar a fost precara.

In 1191, in timpul celei de-a treia cruciade, regele englez Richard Inima de Leu a cucerit insula. Descurajat de numeroasele revolte ale localnicilor, Richard a vandut insula templierilor, dar nici ei nu au facut prea multi purici pe aici, tot datorita revoltelor … au vandut-o probabil cu un mare discount lui Guy de Lusignan, ultimul rege cruciat al Ierusalimului care ramas fara tara a primit Cipru in locul Regatului Cerurilor ocupat de arabi. Dinastia Lusignan avea sa conduca Cipru timp de 300 de ani pana ce insula a fost preluata de venetieni (ultima regina a Ciprului a fost venetiana). In acest timp, Cipru a fost un punct comercial extrem de important, unde marfurile din vest se intalneau cu cele din Orient, dar tara a fost condusa de baroni feudali francezi, urmasii cruciatilor alungati din Palestina, nu de bastinasi. Localnicii greci au fost practic sclavii francilor catolici, desi exista marturii ale unor familii grecesti care au ajuns totusi relativ bogate, dar care niciodata nu au avut vreun cuvant important de spus in treburile tarii.

Trecand sub ocupatie venetiana, lucrurile nu s-au schimbat prea mult pentru insula. Catolicii venetieni si cei veniti mai demult, majoritatea vorbitori de franceza conduceau insula, iar grecii ortodocsi erau supusii fara prea multe drepturi. Bisericile ortodoxe vechi supravietuiesc in zone putin accesibile cum sunt muntii Trodoos in timp ce centrul marilor orase comerciale, de multe ori putred de bogate sunt dominate de catedrale catolice gotice (sa mentionam doar Famagusta si Nicosia). In acea perioada a aparut celebra zicala greceasca “mai bine turc decat papistas” reflectand faptul ca otomanii musulmani au fost o perioada indelungata mult mai toleranti decat francezii si italienii crestini-catolici.

Perioada venetiana nu a durat prea mult. In jurul insulei, toate regiunile continentale au cazut una dupa alta sub ocupatie otomana, a caror imperiu a atins zenitul in jurul anului 1570. Cipru era cel mai inaintat teritoriu venetian in plin teritoriu otoman, iar Serenissima Republica era cel mai important dusman al Sultanului de la Istanbul. Venetia practic oprise asaltul islamic asupra Europei. In 1570, zeci de mii otomani au invadat insula (cifrele difera intre 60.000 si 100.000), au cucerit Nicosia, au masacrat numerosi crestini (indiferent daca erau catolici, ortodocsi sau armeni) si au asaltat Famagusta care a rezistat aproape un an in speranta ca Venetia (care controla Creta) va trimite totusi o flota de salvare. Dar autoritatile Republicii au ajuns la concluzia ca Cipru este mult prea departe, liniile de comunicatii si aprovizionare sunt mult prea lungi si au abandonat insula. 8500 de ciprioti au rezistat timp de 9 luni unei forte de asalt de 60 – 70 – poate 100.000 otomani (cifrele difera). Dupa 13 luni cand mai erau doar cateva sute de venetieni inca in picioare, dar infometati, raniti si epuizati, Marcantonio Bragadin a decis sa capituleze, Conditia a fost ca toti cetatenii catolici vor putea sa plece nestingheriti in Creta venetiana, iar grecii ortodocsi sa aibe 2 ani la dispozitie pentru a opta – fie raman sub turci in Cipru, fie se muta in Creta. Dar cand comandantul otoman, vizirul bosniac Lala Kara Mustafa a intrat in cetate si a realizat cat de putini venetieni au omorat zeci de mii de otomani (inclusiv pe fiul sau) a avut o criza de furie, i-a taiat urechile lui Bragadin si dupa cateva zile de tortura, l-a jupuit de viu. Stirea a creat o oroare absoluta in Europa, iar martirajul lui Bragadin a dus la cimentarea unei aliante crestine de state care pana atunci se razboisera adeseori intre ele – Genova a luptat alaturi de Venetia, Toscana alaturi de Spania, cavalerii de la Malta alaturi de statele papale si Savoia.

In octombire 1571, la 2 luni de la uciderea lui Bragadin, in cea mai mare batalie navala din antichitate pana in acel moment, flota aliata a zdrobit flota otomana la Lepanto, iar zecile de mii de marinari si soldati de la bordul celor peste 200 vase de lupta crestine au pornit la lupta sub strigatul BRAGADIN ! BRAGADIN ! Dupa moarte, Bragadin a invins pentru ca batalia de la Lepanto a marcat oprirea ireversibila a avansului otoman pe mare si inceputul declinului invincibilului de pana atunci Imperiu Otoman). Pe uscat, inceputul declinului a fost marcat 100 ani mai tarziu in fata Vienei cand husarii zburatori ai regelui polonez Sobieski au invins armata otomana, in urmatorii 30 ani, austriecii neoprinde-se decat in Kosovo.

Cipru a intrat fara ca nimeni sa se mai opuna sub conducere otomana pentru urmatoarele 3 secole. Otomanii au introdus sistemul millet folosit peste tot in imperiu. Supusii crestini nu erau persecutati si puteau sa-si pastreze religia, dar plateau taxe mai mari si nu putea face parte din elita politica si administrativa, nu puteau sa detina pamant sau sa intre in armata si trebuiau sa dea “birul sangelui” – copii care urmau sa intre fie in corpul ienicerilor, fie in birocratia imperiala. Interfata intre supusii crestini si autoritatile otomane era arhiepiscopul ortodox al insulei (intre timp, catolicismul a fost interzis in Cipru) care era responsabil cu strangerea darilor si disciplinarea turmei. Era un sistem eficient pentru ca ortodocsii nu prea se puteau ridica impotriva Bisericii, iar arhiepiscopul era permanent sub presiunea de a livra ce i se cere si a colabora cu autoritatile turce islamice.

Secolul XVIII a venit cu aparitia nationalismului si a constiintei nationale. Asta a dus automat la ridicarea pentru independenta a grecilor nu numai in Cipru, ci practic cam peste tot unde locuiau, iar otomanii care pana atunci se vedeau ca un imperiu Islamic cosmopolit si locuit de o populatie extrem de diversa din punct de vedere religios si lingvistic au inceput sa se simta mai putin otomani, ci mai mult turci. Inceputul Razboiului de Independenta in 1821 nu a ramas fara efecte in Cipru. Desi patriarhul de la Constantinopole a aruncat anatema asupra revolutionarilor, in ziua Pastelui a fost luat din biserica si spanzurat de una din portile de la intrarea in catedrala din Fanar. Arhiepiscopul Ciprului a avut aceeasi soarta – alaturi de 3 alti episcopi ciprioti, a fost executat la 2 luni dupa patriarh. A fost inceputul unui razboi crunt, nemilos si sangeros intre greci si turci care a dus la independenta si crearea Greciei, dar si la drama Ciprului.

Dupa 1571, numerosi musulmani s-au asezat in Cipru – fie au fost soldatii Marii Armate care au primit pamant pe insula, fie emigranti din Asia Mica, fie diversi dizidenti otomani (sau care faceau parte din secte proscrise) sau pur si simplu localnici crestini care s-au convertit, dar numarul convertitilor a fost limitat. Dar la un moment dat, prin secolul XVIII, numarul musulmanilor il depasise net pe cel al grecilor crestini. Spre deosebire de Creta unde nu a prea existat emigratie din Imperiu, ci un numar disproportionat de mare de greci ortodocsi s-au convertit la Islam, in Cipru, a existat o emigratie importanta din Anatolia… Dar daca Cipru fusese o mare putere economica in perioada Lusignan sau venetiana, un punct important in comertul din Orientul musulman si Occidentul crestin, dupa ce a devenit parte integranta a Imperiului Otoman, importanta acestuia a scazut, iar din punct de vedere economic, Cipru a decazut enorm. Pe de o parte, nu mai era locul unde Estul intalnea Vestul, pe de alta parte, marile familii, adevarate dinastii de negustori care isi creasera conexiunile inca din vremea Cruciadelor au disparut peste noapte – fie ucise de otomani, fie au fugit in Creta sau in Occident.

Crearea Greciei si extinderea ei, incet, incet a dus la dezvoltarea constiintei nationale grecesti si in Ciprul cel pauper. Acestia vedeau ca incet, incet, Peloponezul, Tesalia, insulele din Marea Egee si apoi cele ionice se regaseau in granitele Regatului Greciei, asa ca speranta de Enosis (Unire) erau din ce in ce mai mari. Probabil, Cipru ar fi devenit parte a Greciei asa cum incet, incet au devenit parte a Greciei toate insulele, daca nu exista o interventie din afara. In 1877 – 1878, Turcia a fost invinsa sever de armata Rusiei (in Europa si cu sprijinul micului si tanarului Principat al Romaniei) si urma sa piarda foarte mult teritoriu in favoarea Rusiei, Romaniei, Serbiei, Muntenegrului si nou createi Bulgarii prin tratatul de la San Stefano semnat intre Rusia si Imperiului Otoman cumva in pripa. In sprijinul Imperiului Otoman a sarit Anglia care a facut-o nu tocmai dezinteresat. Pentru ca a convins Rusia sa renunte la tratatul de la San Stefano care practic facea praf Imperiul Otoman in Europa si Caucaz, Anglia a primit un mic cadou. Ati ghicit – Cipru ! Ce le trebuia englezilor o insula uitata de lume si saraca ? Simplu, uitati-va pe harta – India era perla imperiului colonial englez. Anglia a ocupat toate punctele strategice de pe drumul spre India, mai ales dupa deschiderea Canalului Suez: Gibraltar – Malta – Egipt – Aden – Oman. Iar Cipru era fix pe aceasta axa britanica, asa ca sultanul a incuvintat – Cipru trecea in administrarea Angliei, dar nu in posesiunea ei. Primea doar managementul. Teoretic, Cipru continua sa fie otoman, iar insula sa fie protectorat britanic. Practic, englezii faceau toate jocurile. Situatia aceasta a fost pana la primul razboi mondial cand Imperiul Otoman si Anglia s-au trezit in tabere opuse, asa ca Anglia a confiscat Cipru fara prea multe comentarii. Acum, Cipru devenea colonie a Coloanei fara a mai fi legat de Imperiul Otoman.

Momentul de oportunitate al Greciei sa preia Cipru a fost in primul razboi mondial. Anglia a oferit Cipru Greciei pentru a intra in razboi de partea Antantei. Grecia a refuzat. Asa ca Cipru nu a mai devenit parte a Greciei pana in ziua de azi. In Grecia, existau doua tabere – una pro-Antanta condusa de primul ministru Venizelos si una pro-germana care sustinea insa oficial neutralitatea condusa de regele Constantin I. Cele doua tabere s-au duelat pana la impartirea Greciei – nordul era dominat de Venizelos si de armata pro-Antanta, iar in sud, domina regele. A fost momentul astral al Greciei pe care grecii l-au ratat in mod lamentabil (povestea greaca subliniaza inca si mai mult valoarea clasei politice si a monarhiei din Romania din acei ani cruciali). Daca grecii ar fi trecut cu arme si bagaje de partea Antantei, astazi am fi mers in vacanta la Smyrna (Izmir) si am vizita capitala Greciei Constantinopolele. Cum Romania nu a ratat acel moment astral, creand Romania Mare, Grecia l-a ratat intr-un mod patetic. A fost momentul in care Cipru putea sa devina grecesc si probabil si intreaga coasta a Asiei Mici. Ce s-ar fi intamplat daca Grecia se alatura Antantei ? Simplu, Cipru ar fi urmat exemplul Cretei, populatia musulmana ar fi fost deportata in Anatolia si astazi Cipru ar fi fost o insula 100% greceasca, parte a statului elen. Dar regele Constantin a ales altceva. Iar alegerile gresite se platesc.

Perioada de dupa primul razboi mondial si schimbul de populatie de dupa razboiul greco-turc a impulsionat majoritatea greaca sa ceara Enosis (“Unire”), iar cea turca sa se sperie si sa se organizeze, sustinand status quo – pentru ei, statutul de colonie britanica le convenea. Creta era un exemplu ce ar putea urma, iar turcii se simteau pe buna dreptate in pericol. Da, erau deja destul de localizati (o populatie care traieste intr-un loc de 300 de ani poate fi considerate locala), dar in minoritate absoluta. Dupa ce Creta a devenit parte a Greciei in 1908 (si recunoscut in 1913 prin Pacea de la Bucuresti), populatia locala musulmana a fost trimisa in Turcia. Culmea, in Creta, nici macar nu erau musulmani turci, ci greci. Dintr-un motiv care imi scapa, Islamul a avut mai mult succes in Creta prin convertirea localnicilor decat in orice alt colt de Elada. Iar la schimbul de populatie din 1923, nu conta nationalitatea, ci religia –asa ca o gramada de greci cretani musulmani care vorbeau greceste si nu stiau o boaba turceste s-au trezit mutati in Turcia ! Indiscutabil, in Cipru unde musulmanii erau de origine turca, nici nu se punea problema sa mai ramana in caz de Enosis, de unificare cu Grecia. Si asta a fost principala temere a turcilor ciprioti.

Perioada de dupa al doilea razboi mondial a fost marcata de violenta. Grecii s-au ridicat la lupta pentru eliberare si unirea cu Grecia impotriva ocupantului britanic, dar si comunitatea turca (circa 20% din populatia tarii) a inceput luptele pentru pastrat status quo-ului. Nu e nici un secret ca turcii erau foarte favorabili dominatiei britanice. Pana la urma, englezii au decis ca detinerea Ciprului costa prea mult si s-au gandit la o solutie net mai eleganta si mai ieftina – vor acorda independenta Ciprului, dar vor pastra niste baze suverane pe teritoriul insulei. Si in ziua de azi, cele doua baze suverane britanice ocupa circa 3% din suprafara Ciprului si sunt de jure parte a Marii Britanii. Dar independenta nu era asa de simpla. Ce facem cu grecii si turcii ? Daca Cipru devine grecesc, turcii vor disparea si intr-o Europa unde importanta drepturilor omului era in crestere, respectarea drepturilor minoritatilor devenea sacrosancta. Au urmat ani de negocieri.

Intr-un final, s-a semnat un acord la Zurich complet nefunctional si fara nici un viitor. Presedintele trebuia sa fie musai grec, vicepresedintele musai turc, exista o cota de ministri, parlamentari, soldati, jandarmi, politisti, etc pe criterii etnice, trei puteri garante – Marea Britanie, Grecia si Turcia care puteau interveni oricand – practic, din capul locului nu conta competenta sau popularitatea, criteriul etnic era precumpanitor. Exista un precedent – Libanul, dar care in 1959 parea functional. Nu va fi. Nici Libanul, nici Cipru, nici mai tarziu Bosnia-Hertegovina.

Primul presedinte al tarii avea sa fie capul Bisericii Ortodoxe a Ciprului – arhiepiscopul Makarios. Ca si cum la noi, ar deveni Daniel presedinte. Oriunde altundeva pare o idee fantezista (doar in state teocratice gen Vatican sau Iran, capul bisericii e si capul statului), dar in Cipru nu era deloc fantezista. Cum am spus, timp de 300 ani, arhiepiscopul era interfata intre autoritatile otomane si supusii crestini, seful politic al acestora si colectorul de taxe. De 300 ani, seful Ciprului crestin a fost intotdeauna arhiepiscopul. Arhiepiscopul Makarios a fost mai mult decat atat – chiar a fost liderul real al cipriotilor greci in anii de insurgenta, a fost exilat in Seychelles de autoritatile britanice, si alaturi de bratul militar EOKA a luptat pentru enosis. La intoarcerea in tara, a fost asteptat de doua treimi din populatia adulta a Ciprului veniti pe jos, cu carute, fiecare cum a putut din toate colturile insulei. Avea sa fie ales primul presedinte al Ciprului.

Daca lupta grecilor s-a numit si se numeste ENOSIS (“Unire”), turcii s-au unit in jurul altui cuvant cheie – TAKSIM (“Divizare”). ENOSIS vs. TAKSIM a dominat si continua sa domine CIpru si in ziua de azi. La momentul independentei, turcii reprezentau sub 20% din populatia insulei si au realizat ca nici nu pot deveni parte a Turciei (asta era cerinta lor initiala dupa 1945), dar nici ca nu pot avea un cuvant de spus important intr-un Cipru unit. Frica de o soarta similara cu cea a musulmanilor cretani i-a speriat. Si avea de ce sa-i sperie.

Aranjamentele constitutionale complicate ale tratatului de la Zurich nu au durat prea mult – in 1963, la doar 4 ani de la acordul de la Zurich, arhiepiscopul Makarios a propus mai multe amendamente Constituitiei pentru a putea construi un stat cu adevarat functional. Makarios renuntase la enosis, dezmembrase EOKA, dar in vest era privit ca un soi de Fidel Castro al Mediteranei si acuzat de comunism pentru ca el incerca sa aibe relatii calde si cu tarile socialiste. Multi nu si-au dat seama de ridicolul acuzatiei – un arhiepiscop comunist, dar Makarios chiar a incercat sa armonizeze diversele interese si comunitati pentru a crea un Cipru functional. In urma propunerilor de abolire a desemnarii tuturor reprezentantilor de stat pe criterii etnice, toti reprezentantii turci in frunte cu vice-presedintele si-au dat demisia. Turcii aveau o proportie mai mare decat proportia populatia in toate joburile de stat. La sfarsitul lui 1963 au reinceput violentele intre turci si greci calmate in ultimii cativa ani, iar marea majoritate a turcilor s-au mutat in adevarate enclave situate pe tot teritoriul tarii – pare straniu astazi, dar inainte de 1974, marea majoritate a turcilor locuiau in sudul tarii, iar nordul (azi turcesc) era in proportie de 90% locuit de greci. In luptele de pe tot teritoriul si apoi cand au fost ghettoizati in “enclave” numerosi turci si-au pierdut viata. Tot atunci a aparut si celebra “Linie verde” initial limitata la Nicosia pentru a desparti cele doua comunitati. Numele de “linie verde” vine de la faptul ca a fost trasata de un inalt oficial britanic cu un pix verde. Nu are nici o semnificatie filozofica.

Situatia s-a complicat in 1967 cand o junta militara de extrema dreapta a preluat puterea printr-o lovitura militara in Grecia (a fost ultima lovitura de stat militara din Europa), iar relatiile intre Atena si Nicosia lui Makarios s-au inrautatit. Dictatura coloneilor pe langa ca a dus la dezastrul economic al Greciei, a avut un efect de pulverizare a relatiilor sociale si la uciderea sau torturarea a numerosi opozanti. Coloneii greci au abolit monarhia, au distrus economia si au reprimat milioane de cetateni. Dupa doar 6 ani de putere, Grecia isi daduse singura un pumn in fata, facandu-si un auto-KO, iar protestatorii in special studenti au luat cu asalt strazile Greciei cerand libertate si democratie, chiar si daca au fost intampinati cu gloante. Junta militara de la Atena avea nevoie de o lovitura de imagine care sa le readuca popularitatea si aceasta nu putea fi decat enosis – unirea cu Cipru. In mintea lor simpla, se rezolva cu usurinta – arhiepiscopul Makarios trebuia asasinat, un om al EOKA B (noua miscare de guerilla pro-enosis din Cipru) devenea presedinte care proclama unirea cu patria-mama, Grecia si toata Grecia era fericita. Evident, nimeni nu s-a gandit ca e posibil ca Turcia si comunitatea internationala sa reactioneze, credeau ca sunt singuri pe lume. In general, dictatorii traiesc intr-o lume fantezista a lor.

Lovitura de stat instrumentata de Grecia din 15 iulie 1974 a dus nu la ENOSIS, ci la TAKSIM. Fortele instruite de dictatura de la Atena au preluat puterea in Nicosia, arhiepiscopul a reusit sa fuga spre Paphos de unde a fost salvat de un elicopter britanic venit dintr-o baza suverana. Makarios a fugit in Malta, apoi in Marea Britanie, iar la 4 zile de la lovitura de stat vorbea in fata Consiliului de Securitate a ONU. Cateva ore mai tarziu, Turcia, putere garanta da ordinul ca forte militare sa debarce in Kyrenia pentru a proteja populatia turca in stricta conformitate cu Acordul de la Zurich. Lovitura de stat a esuat, iar cateva zile mai tarziu in fata esecului lamentabil, junta militara de la Atena s-a prabusit. Dar haosul a continuat si in august 1974, trupele turcesti au inaintat aproape fara opozitie, ocupand 37% din teritoriul Ciprului. Sute de mii de oameni au trebuit sa-si paraseasca casele, numerosi oameni fiind ucisi, luati prizonieri si fete, mai ales minore au fost violate cu scopul de a fi lasate gravide. Situatia a fost atat de serioasa incat foarte conservatoarea Biserica Ortodoxa Cipriota a ridicat interdictia de a face avorturi.

Intre turci si greci a fost trasata o noua linie verde, acum de-a lungul intregii insule, patrulata de forte ONU. Accesul dintr-o parte intr-alta a fost interzis, iar sute de mii de refugiati au trebuit sa isi paraseasca locuintele pentru a ajunge in partea “care trebuie”. Era a doua partitie sangeroasa dupa cea din India-Pakistan din 1947. Inutil sa spun ca au urmat decenii intregi de negocieri care nu au dus la nimic, iar in 1983 partea turca a oficializat TAKSIM – si-a declarat independenta si crearea unui stat propriu – Republica Turca a Ciprului de Nord. Recunoscut doar de Turcia, evident. Un stat mult mai pauper decat sudul, aflat sub controlul Istanbulului care il tine pe perfuzii economice si sociale. Lira turceasca este moneda nationala (dar tinand cont de cat de subreda e valuta turceasca, orice tranzactie cat mai serioasa se face in euro), iar singurul element care te face sa realizezi ca nu te afli in Turcia, ci intr-un alt “stat” este faptul ca se conduce pe partea stanga – mostenirea coloniala britanica.

In 2004, Cipru care intre timp si-a revenit economic in mod spectaculos a aderat la UE – in primul rand datorita stabilitatii data de o tara uni-nationala si in al doilea rand datorita izbucnirii razboiului civil in Liban – toate familiile bogate din Liban au fugit in Cipru (e si foarte aproape) cu o gramada de bani revitalizand economic o tara ravasita de partitie. Ulterior politicile economice, dar si apropierea de UE au dus la o prosperitate fara precedent din perioada venetiana. Aderarea la UE cumva obliga Cipru la a rezolva problema, Cu ajutorul secretarului general al ONU, Kofi Annan, a fost creat un plan Annan. In principiu, acest plan sprijinit de SUA, UK si Turcia prevedea crearea unei Republici Unite a Ciprului, o federatie formata din doua state cu drepturi egale – grec si turc. Ca si in acordul de la Zurich, existau niste cota nationale pentru diverse pozitii si de asemenea, turcii cedau o parte din teritoriu. Supus unui referendum, a fost votat cu o mare majoritate de turci, dar refuzat de trei sferturi dintre alegatorii greci. Posiblitatea reunificarii a picat si de atunci nu s-a mai facut mare lucru. In schimb, Cipru de Nord a deschis granitele (acum se poate intra doar cu buletinul ca oriunde in UE), iar Cipru de Sud e obligat sa primeasca orice cetatean UE indiferent cat a stat in Cipru de Nord. Mai multi turci lucreaza in mult mai prosperul Cipru de Sud, iar schimburile economice (mai ales cele turistice) au inceput sa creasca. Dar situatia continua sa fie in coada de peste. Si nici un efort serios de remediere.

Probabil am scris prea mult, dar trebuie cumva lamurit cum s-a ajuns la aceasta insula stranie – de ce liniile astea verzi, zonele parasite, ruinele de biserici sau moschei pe care le vezi si toata animozitatea. Situatia s-a calmat (in anii 60 si 70 presupun ca toate jurnalele de stiri ale Europei erau pline de violentele din Cipru si desi azi pare ciudat, in acea perioada, Cipru era un soi de Siria, Afghanistan sau Yemen de azi – un tinut al violentelor, luptelor, crimelor in masa). 1974 a adus multa suferinta, multe drame, dar si stabilitatea de care a beneficiat in special Republica Cipru. Si o diferentiere clara de dezvoltare economica intre un sud parte a UE, deschis schimburilor economice, politice si culturale cu intreaga omenire si un Cipru de Nord izolat de comunitatea internationala. Doar sa spun ca pe aeroportul din Larnaka aterizeaza avioane din toata lumea, iar pe aeroportul Ercan din Cipru de Nord doar avioane care vin din Turcia. Zborurile din Europa trebuie sa aterizeze obligatoriu in Turcia (in general, pe aeroportul Antalya) unde trebuie sa astepte o ora si apoi sa plece spre Ercan. Si daca ai aterizat pe Ercan, nu o sa poti intra in Cipru de Sud daca nu esti cetatean UE. Daca esti cetatean UE, e posibil sa stai sa dai cu subsemnatul, eventual sa iei si o amenda, dar asta se intampla rar. Aeroportul Ercan este considerat o trecere frauduloasa a frontierei de catre autoritatile sud-cipriote.

Cam lunga povestea, dar sper ca interesanta. Si evident, voi continua sa va povestesc ce am vazut prin Cipru de Nord.

Am fost in Cipru de Nord la invitatia agentiei Soley Tour. Aceasta are oferte prin principalele destinatii de vacanta ale romanilor, inclusiv in Cipru de Nord pe care le puteti descoperi aici.

Imagini Cipru (inclusiv Cipru de Nord)

Aeroportul Larnaca, principala poarta de intrare in Cipru

Orasul Larnaca

Culoarea marii in Cipru

Unul din punctele de trecere din Cipru de Sud in Cipru de Nord. Acest punct este cel mai apropiat de Famagusta si traverseaza o baza suverana britanica

Catedrala Sf. Nicolae din Famagusta transformata in moschee

De sute de ani, domina orizontul Famagustei

Catedrala Sf. Gheorghe al Grecilor. A fost principala biserica ortodoxa din cetatea Famagusta. Pe zidurile ei, se mai gasesc urmele bombelor asediului din 1570 – 1571.

William Shakespeare a inclus Famagusta si in literatura universala. Drama cartii „Tragedia lui Othello, maurul Venetiei” are loc in Famagusta, iar in spatele statuii se afla un palat „al lui Othello”. Cartea marelui Will a fost inspirata de o povestire italiana

Varosha a fost una dintre cele mai luxoase statiuni ale lumii in anii 50 – 70, frecventata de marile staruri de cinema si cei mai de succes oameni de afaceri. A incremenit in 1974 cand trupele turcesti au ocupat-o. A fost redeschisa anul trecut

Cetatea Kantara, una din cetatile care vegheau coasta nordica a Ciprului

Cetatea St. Hillarion

Orasul Kyrenia (Girne in turceste) vazut de la cetatea St. Hillarion

Vechiul port venetian al Kyreniei

Manastirea Bellapais

Biserica Sf. Barnabas – construita in cinstea Sf. Barnabas, unul din cei 70 ucenici ai lui Isus (niste baieti cu un rang inferior apostolilor), crestinatorul Ciprului. Una dintre cele mai importante manastiri ale Ciprului a fost inchisa dupa 1974 si astazi este un muzeu al … icoanelor !

La vreo 200 metri, diferente masive – bazarul din Nicosia de Nord

Ledras, strada pietonala comerciala din Nicosia de Sud

Aici s-a aflat barul Spitfire pana in 1974. A cazut la 2 metri in linia verde …

Unde strazile se opresc brusc

Hotelurile din nord dupa model Antalya – acesta e hotelul Limak Deluxe Cyprus (am stat intr-un Limak in Antalya acum cativa ani, dar asta e mai fain :))

Un crampei din plajele nord-cipriote

Halloumi s-a nascut in Cipru. Zic ei.