Distribuie articolul:

Pinnalawa, Sri Lanka

Am fost ultima oară în Sri Lanka acum 14 ani, în 2012. Mai fusesem o dată în 2009, la doar câteva luni după ce sângerosul război civil dintre autoritățile de la Colombo și armata secesionistă a Tigrilor Tamili se terminase brusc, după decenii de conflict, prin victoria neașteptată, dar absolută, a guvernului. Secesioniștii, care controlau o parte din nordul țării, fuseseră spulberați, iar uciderea comandantului-șef al acestora a dus la disoluția mișcării, ca și cum n-ar fi existat. Evident, victoria a fost obținută cu mult sânge, dar, cel puțin în 2009, Sri Lanka s-a trezit, dintr-odată, aproape peste noapte, cu o pace demult uitată.

Războiul oprise investițiile, iar turiștii străini îi puteai număra pe degete, pentru că, deși zonele turistice nu fuseseră afectate direct (cu excepția mai multor atentate), puțini se încumetau să meargă acolo. Cum războiul se terminase, am fost unul dintre primii care au luat avionul spre Sri Lanka, pentru a vizita această țară înainte de a fi invadată de turiști. Și a fost o experiență de neuitat. Era chiar la începuturile blogului meu și scriam de acolo câteva postări aproape în timp real. Le puteți citi aici: articolele despre Sri Lanka .

Așa că, atunci când am primit invitația de a mă alătura unui infotrip în Sri Lanka din partea Turkish Airlines și a Biroului de Promovare Turistică a Sri Lankăi, evident că am acceptat cu cea mai mare plăcere. Cum ziceam, nu mai fusesem de 14 ani și eram convins că voi vedea schimbări mari. Văzusem schimbări după doar trei ani, între 2009 și 2012, d-apăi după 14! Și da, am văzut. Șosele foarte bine asfaltate, ba chiar și o autostradă de-a lungul coastei, de la Colombo până aproape de Parcul Național Yala. Trenurile istorice nu mai circulă decât pe o singură linie, nu peste tot. Iar în Hikkaduwa, una dintre principalele stațiuni de litoral, unde odinioară erau doar câteva baruri și restaurante pe plajă, acum, când am străbătut-o cu autocarul, nici nu am mai văzut marea: clădire lângă clădire lângă clădire. Colombo are acum mai multe clădiri înalte și hoteluri de lux, iar micul centru vechi, cu clădiri din perioada colonială, a fost parțial renovat. În plus, au apărut numeroase atracții turistice.

Dar să mă opresc cu comparațiile cu 2012 sau 2009, pentru că nu sunt relevante. M-am apucat să scriu o carte de povești de călătorie, un fel de memorii. Acolo își au locul poveștile de acum 20 de ani. Eu vreau să vă povestesc despre Sri Lanka de azi, Sri Lanka din 2026.

Haosul de la Otopeni și o oază de normalitate

Ne-am întâlnit la aeroportul București-Otopeni. Dacă ați fost pe acolo în ultima vreme, e imposibil să nu fi remarcat că, din cauza lucrărilor de așa-zisă modernizare, e un haos. Și, ce e mai trist, rezultatul va fi la fel de prost: doar niște gresie și niște băncuțe schimbate.

De când a apărut trenul dintre Gara de Nord și aeroportul Otopeni, eu merg cu metroul până la gară și apoi cu trenul până la aeroport. Adică am făcut asta de zeci de ori. Până la șantier, totul era foarte bine: din gară ajungeai imediat în terminalul de sosiri (în mod șocant, cineva s-a gândit că în România mai și plouă, așa că tot traseul dintre gara aeroportului și terminal era acoperit), iar de acolo mergeai prin interior până la plecări. Ei bine, acum, dacă ai bagaje grele, trebuie să iei liftul. Și, dintre cele două lifturi aflate oficial acolo, unul nu merge oficial (de aproape un an scrie DEFECT pe el), iar celălalt este mic și merge cu viteza melcului turbat. Așa că, dacă nu ai ore în șir la dispoziție, îți cari bagajul pe scări. Cum-necum, te strecori prin șantier și ajungi, dacă te prinzi pe unde trebuie să mergi (pentru că semnalizare nu există), în terminalul de sosiri, la parter. Dacă știi unde să cauți, găsești și liftul bine ascuns, ajungi la etaj și de acolo mergi pe jos spre plecări. Și mai e o chestie de luat în considerare. Dacă o iei drept înainte, dai de niște scări pe care trebuie să le urci, cu bagaj greu sau nu. Dacă, la un moment dat, o iei la stânga, pe un coridor foarte bine ascuns, care, surprinzător, a fost recent semnalizat destul de vizibil, vei urca o pantă și nu te vei mai chinui cu trollerul. Surpriza vine la final. Deși era loc garla să faci două scări rulante, una de urcare și una de coborâre, inteligenții directori și membrii consiliului de administrație au lăsat doar una: cea de urcare. Așa că, dacă vrei să cobori, iar îți târăști bagajul pe scări sau stai la o coadă interminabilă la lift, care, în general, e stricat. Oricum, dacă ai trecut prin toate aceste obstacole și baricade demne de un război adevărat, înseamnă că ești cu adevărat hotărât să călătorești.

Și vei fi șocat să constați că procedurile de check-in de la Turkish Airlines se desfășoară rapid și calm. M-am simțit ca într-o oază de normalitate într-un aeroport aflat în plină harababură. Repede-repede, am scăpat de bagajul de cală, care urma să ajungă direct la Colombo, iar după ce am trecut destul de rapid de controlul de securitate și de cel al pașapoartelor, am ajuns în business lounge-ul din zona non-Schengen a aeroportului.

Am zburat la economy, dar, fiind membru Gold al programului de loialitate Miles&Smiles al Turkish Airlines, am acces la lounge împreună cu încă o persoană. Da, știu, lounge-urile din București sunt unele dintre cele mai sărace din Europa, dar barem ai niște apă sau băuturi răcoritoare incluse, în condițiile în care acestea costă la Otopeni de zici că le primești în sticle făcute din aur. În plus, mai au și un iaurt bun.

Cu Turkish Airlines, spre Colombo

Avionul a venit la timp, a plecat la timp și a ajuns la timp. Poate pare ciudat pentru unii, dar Turkish Airlines operează la București cu avioane mari, widebody, destinate curselor intercontinentale. Motivul este simplu și o să-l înțelegi din momentul în care vei urca în avion: există cerere! Deși sunt trei zboruri pe zi operate de Turkish între București și Istanbul, avioanele sunt, în general, pline. Și nu vorbim despre avioane mici, ci despre Airbus A330 sau Boeing 777.

Istanbul este un aeroport imens, dar foarte bine pus la punct și frumos. În plus, dacă zbori dinspre București și ai o conexiune mai departe, nu mai treci prin controlul de securitate! Arăți cartea de îmbarcare și ești îndrumat direct spre zona porților de îmbarcare.

Din orice altă destinație din care am venit – Bangkok, Singapore, Kathmandu, Delhi, Sarajevo, Cape Town etc. –, am trecut întotdeauna prin controlul de securitate, dar nu și atunci când am venit dinspre București. Or avea turcii încredere în ai noștri, nu știu. Dar asta ajută foarte mult, pentru că ajungi destul de repede la poarta de îmbarcare.

Ce trebuie spus este că, atunci când ai un tranzit scurt, de foarte multe ori te așteaptă cineva de la aeroport chiar la poartă și te îndrumă prin niște culoare mai puțin cunoscute, de „viteză”. Nu a fost cazul acum, pentru că aveam destul timp să ajungem la poarta de îmbarcare, dar nu și suficient cât să mergem în lounge-ul aeroportului, unul dintre favoritele mele. O voi face la retur. Ne-am îmbarcat și am plecat la timp spre Colombo, pentru un zbor de circa opt ore. Dacă vrei să mergi în Sri Lanka, varianta Turkish Airlines este una dintre cele mai rapide opțiuni.

Bun venit în Sri Lanka!

Opt ore mai târziu, aveam să aterizez pe aeroportul din Colombo, când ziua se îngâna cu noaptea.

Am trecut fără probleme de controlul pașapoartelor. Sri Lanka le cere românilor viză, care se obține online, nu la sosire, și costă suma deloc neglijabilă de 52 de dolari. O puteți solicita aici: site-ul oficial pentru viza electronică a Sri Lankăi.

Dacă mă întrebați pe mine, pe lângă promovare, una dintre problemele Sri Lankăi în atragerea turiștilor români este tocmai viza, în condițiile în care imensa majoritate a țărilor din regiune nu cere nicio viză: Thailanda, Malaezia, Filipine, Singapore, Vietnam, Maldive, China etc. În schimb, Sri Lanka compensează prin prețuri mai mici și continuă să fie acea Asie frumoasă și ieftină de pe vremuri.

De exemplu, o cartelă SIM cumpărată din aeroport, cu 20 GB de internet și suficiente minute de voce dacă vrei să suni pe cineva din Sri Lanka, de la Dialog, costa 1.400 de rupii, adică aproximativ 3,75 euro. Mi-am adus aminte de vremurile din România, doar că eu aveam abonament la Connex! Toate cele trei companii de telefonie mobilă care operează în Sri Lanka au birouri în sala de așteptare a aeroportului, unul lângă altul. Poți vedea imediat ofertele și decide ce te coafează. Tot acolo, angajații îți pun cartela SIM la locul ei și îți fac și înregistrarea. Se poate plăti fără probleme și cu cardul.

A urmat apoi un moment de întâmpinare cu dansuri tradiționale srilankeze. Dansuri pline de ritm și culoare, cu tobe, sărituri demne de gimnaști profesioniști și dansatoare desculțe, pline de grație, care au dansat, cred că, aproape o jumătate de oră. Dansurile sunt tradiționale pentru zona Kandy, ultima capitală regală a Sri Lankăi, înainte ca țara să devină colonie britanică (englezii au mutat capitala la Colombo). Astfel de spectacole sunt organizate atunci când sosește vreun grup de turiști sau vreo delegație, dar, dacă ai norocul să fii acolo, nimeni nu te va împiedica să te bucuri de o primire memorabilă. Din câte am înțeles, asemenea momente au loc destul de des.

M-am urcat apoi în autocarul care urma să ne poarte, în următoarea săptămână, peste tot prin Sri Lanka și m-am pus imediat la somn. Dar nu am putut să nu remarc pitorescul țării și frenezia vegetației. Țara asta este verde, verde, verde! La un moment dat, i-am spus chiar „insula de smarald”, iar vegetația exuberantă o vezi peste tot, inclusiv în localitățile care, altfel, n-ar avea niciun chichirez. Pur și simplu, vegetația îmbrățișează și înfrumusețează orice colț al insulei.

Pinnawala și bucuria elefanților la scăldat

Prima oprire a fost la unul dintre cele mai faimoase obiective turistice din Sri Lanka: orfelinatul de elefanți de la Pinnawala. Are o vechime considerabilă, fiind unul dintre primele obiective turistice ale țării, dacă exceptăm siturile istorice. A fost deschis în 1975 și găzduiește astăzi una dintre cele mai mari comunități de elefanți captivi din lume, numărând aproape 80 de exemplare. Cum ziceam, este vorba despre elefanți orfani: pui care, atunci când erau găsiți în pădure fără părinți (unele mame se îmbolnăveau, altele erau ucise, în special în timpul războiului civil), erau aduși aici, unde urmau să trăiască până la adânci bătrâneți. Un elefant captiv poate trăi până la 80 și chiar 90 de ani, în timp ce, în libertate, rareori ajunge la 60–70 de ani.

Poți vizita sanctuarul elefanților, dar cea mai haioasă experiență este să-i vezi îmbăindu-se în râul Ma Oya, aflat în apropiere. La ore fixe, 10:00 și 14:00, o bună parte din gașca de elefanți este condusă la râu, unde animalele se joacă și se scaldă timp de două ore. E o plăcere să le vezi bucurându-se de apă, savurând jeturile de apă din furtunuri care îi lovesc zdravăn sau stând trântiți în apă, pur și simplu bucuroși că se pot bălăci. Poți, de asemenea, să asişti la hrănirea puilor de elefant cu biberonul sau, pur și simplu, să-i hrănești și tu, cumpărând un coș cu fructe. Jur că o vizită la Pinnawala te va umple de bună dispoziție. O să te molipsești de fericirea lor! Fiind veniți după o noapte petrecută în avion, cu un somn nu tocmai odihnitor, cam asta am făcut în prima zi. Ne-am bucurat de elefanți.

Noaptea am dormit la hotelul Jetwing Lake, situat pe o pajiște, la doi pași de un lac. Un hotel liniștit, cu excepția unei familii de maimuțe care m-a amuzat a doua zi dimineață, și cu o piscină imensă, în care m-am bucurat de apa caldă pe înserat…

Dar despre asta, în episodul următor.