Una dintre cele mai raspandite expresii pentru a caracteriza un oras este Esfahān nesf-e jahān ast” – adica „Esfahan este o jumatate de lume”. Expresia se pare ca este opera unui francez numit Renier, care a vizitat Esfahanul in perioada sa de aur – un oras de moschei, palate, fantani, caravanseraiuri si bazaruri legendare. O parte din acel Esfahan creat de dinastia safavida care a condus Iranul intre 1501 si 1736. Dar adevaratul parinte al orasului este Shah Abbas, al cincilea imparat safavid, cel care a construit cea mai mare parte a celebrelor monumente ale orasului.
Am ajuns in Esfahan plecand din Yazd cu autocarul. Drumul nu e prea lung, doar vreo 4 ore, dar ne-am oprit pe drum in orasul Na’in, mentionat pana si in Biblie. Am ajuns in cursul dupa-amiezii, timp sa putem arunca o privire la doua dintre cele cinci poduri istorice de peste raul Zayande, curs de apa care din pacate in ziua de azi nu mai exista pentru ca apa sa este folosita sa potoleasca setea catorva metropole iraniene afectate de seceta din ultimii ani. Ali, ghidul nostru, a spus ca raul nu mai curge de vreo trei ani, dar eu nu l-am vazut nici in 2009. Astazi, poti s-o iei linistit la pas prin albia raului pentru ca nu numai ca nu mai este apa, dar si pamantul aici este puternic solidificat.
Prima oprire a fost la podul Shahrestan, cel mai vechi pod din Esfahan, construit prin secolul al XI-lea, inlocuind un pod mai vechi construit, la randul lui, prin secolul al V-lea. Am luat-o la pas pe el, dar si pe sub el, si, desi am facut destule poze, ne-am pastrat pentru urmatorul pod, podul Kaju, considerat cel mai frumos pod din Esfahan, un pod pe doua etaje, cu culoare enigmatice prin care te poti pitula, cu colturi unde poti sa te intinzi si sa admiri cursul apei… ma rog, sa-l admiri ca nu mai curge nici o picatura din raul care a creat totusi Esfahanul.
Dupa cum spuneam, Shah Abbas a creat Esfahan – „jumatatea de lume”. Dar pentru a putea sa-l construiasca, sahul a trebuit sa recurga la cei mai buni constructori si artizani din tara. Si acestia se intampla sa fie armenii. Asa ca, in 1606, Shah Abbas a mutat aproape 150.000 de armeni din satele lor din zona Julfa, actualul Nakichevan (o enclava azera facuta sandvici de Iran, Armenia si Turcia, neavand acces direct terestru cu restul Azerbaidjanului) si i-a instalat in Esfahan. Shah Abbas a dat insa un edict prin care armenii crestini puteau sa-si construiasca biserici si sa-si urmeze obiceiurile si traditiile, dar i-a colonizat dincolo de rau intr-o zona care acum este cartierul Julfa Noua, in memoria satului lor parasit. Armenii din Julfa nu numai ca au construit marile moschei ale orasului, dar au adus o bogatie inegalabila orasului… Armenii din Julfa au fost inima retelei de comert transcontinentale armene care se intindea din Rusia si Tarile Romane pana tocmai in Filipine!
Bogatia armenilor a ramas si peste secole. New Julfa este altceva decat Esfahanul, este cartierul cel mai europenizat, cel mai bogat, plin cu cafenele unde se gaseste cappuccino si espresso adevarat (unul din putinele locuri din Iran), unde se gasesc prajituri armenesti si multe alte lucruri marunte, dar tare bune. Este un cartier elegant, cu magazine pentru cei instariti (aici, se gaseste United Colours of Benetton si am vazut ca se lucra la deschiderea unui Zara), avand aerul prosper al cartierelor crestine din Beirut, Damasc sau Alep (de dinainte de razboi). Pe strada, nu prea aud armeneste. Dar totul e armean in cartier – supermarketul se numeste Ararat, o cafenea Ani (capitala istorica a Armeniei, aflata acum sub ocupatia turca), iar patiseria armeneasca poarta numele de Akhtamar, o insula pe lacul Van, aflat acum in estul Turciei, intr-o zona locuita de armeni pana la genocidul din 1915.
Daca localnicii vin aici pentru toale si sa bea cappuccino, turistii vin pentru biserici. Sunt 13 biserici armenesti multiseculare, dar multe sunt inchise. Cea mai mare, catedrala Vank, este insa vizitata de toata lumea. O catedrala impresionanta, dar al carei exterior aduce mai degraba cu moscheile persane decat cu bisericile armenesti, dar inauntru sunt pictate de sus pana jos in dulcele stil rasaritean. Fresce care ne prezinta iadul si chinurile de acolo, sau raiul si bucuria… o incinta dominata de ingeri care ne privesc de pe toti peretii.
Dar partea cea mai frumoasa sunt, evident, centrul si, mai ales, imensa Piata a Imamului. Si evident ca nu am putut sa stau mai mult de 15 minute la hotel ca am si tulit-o spre Piata Imamului. Aceasta piata construita la dorinta lui Shah Abbas a fost timp indelungat cea mai mare piata din lume. Inconjurata de cladirea neintrerupta a bazarului (ma rog, pe vremuri, aici erau si numeroase caravanseraiuri), impodobita cu doua splendide moschei si un palat. Noaptea, piata este cu adevarat magica, cu bazinul din mijloc plin de fantani arteziene, cu cupolele de faianta luminate discret… Este un loc magic, un loc in care parca iti vine sa te arunci pe iarba si sa admiri cerul instelat si cupolele albastre… ca, de altfel, sute de iranieni veniti la picnic pe gazonul perfect din Imam Square.
A doua zi de dimineata, am luat la picior principalele monumente ale orasului. As fi dorit sa mergem direct in piata, dar n-a fost sa fie. Pe drumul dintre hotel si piata s-a interpus palatul Chehel Sotoon, unul dintre palatele regale. Cum ziceam orasul a fost construit de safavizi si, mai ales, de Shah Abbas. Dar cum orice imperiu are un inceput si un sfarsit, la fel si orice dinastie are un inceput si un sfarsit. Dupa prabusirea safavizilor, a urmat o perioada mai tulbure in timpul careia s-au ridicat cei din dinastia Zand care au condus o parte a Persiei din Shiraz si mai apoi a venit crudul Muhammad Khan Qajar, cel care a fondat dinastia Qajarilor, penultima dinastie persana. Tipul a fost extrem de crud, chiar si pentru standardele nu tocmai catifelate ale Persiei de secol XVIII – se pare ca a orbit nu mai putin de 20.000 de barbati in Kerman care s-au opus sa fie cuceriti. Dupa ce a cucerit Esfahanul, a dat ordin sa fie demolat. Totul! Sa nu mai ramana nici o caramida care sa aduca aminte de safavizi (desi nu era chiar dinastia pe care tocmai o terminase, aceia erau cei din Zand). Atunci a fost demolata o buna parte din Esfahan, asa a disparut „jumatatea lumii”, numeroase palate, moschei si cladiri cazand prada nebuniei lui Muhammad Khan. Acesta nu a putut superviza distrugerea orasului pentru ca mai avea de masacrat ceva populatie, asa ca si-a lasat nepotul sa se ocupe de demolarea restului. Acesta, om totusi mai normal, a decis sa nu execute si restul cladirilor. A scapat prin urechile acului de executie doar pentru ca era nepotul si mostenitorul lui Muhammad Khan Qajar. Acesta fusese castrat la varsta de 6 ani taman pentru a fi impiedicat sa emita pretentii politice, dar chiar si asa, acesta a fost incoronat Sah al Persiei. A murit asasinat de apropiati… Nebunia trebuia sa se opreasca cumva. Nepotul sau, salvatorul Esfahanului, a urcat pe tron.
Palatul Chehel Sotoon a fost construit de acelasi Shah Abbas cu scopul de a avea un loc special de primire a trimisilor straini si a ambasadorilor. In farsi, Chehel Sotoon inseamna „40 de coloane”. De fapt, sunt doar 20, restul de 20 fiind reflectate de apa bazinului din fata palatului J. Interiorul are niste frestre foarte frumoase infatisand scene istorice. Doar cateva picturi originale mai supravietuiesc. Qajarii au picat si o scena de umilinta pentru savafizi – infrangerea acestora in fata otomanilor care au folosit arme de foc, inclusiv tunuri in fata sarjelor cavaleriei persane! Una dintre cele mai interesante fresce reda povestea unui sati (ritualul hindus prin care sotiile se aruncau pe rugul arzand al sotului lor, un ritual care se perpetueaza chiar si in ziua de azi in India) din orasul Khandahar asediat de sahul persan Nader Shah, care a fost impresionat de sacrificiul sotiei conducatorului afgan si a decis sa o imortalizeze intr-o fresca.
A urmat apoi unicul, minunatul, incredibilul IMAM SQUARE. Un loc unde poti sa stai mult si bine sa il admiri. Dar nu aveam prea mult timp. Dupa impactul vizual al pietei pe timp de zi, am vizitat moscheea Sheikh Loft-Allah, una dintre foarte putinele moschei private din Iran, o moschee construita tot de Shah Abbas special pentru nevestele lui care aveau nevoie de un loc de rugaciune fara sa se amestece cu prostimea de rand. Asa ca sahul a dat ordin sa se construiasca o alta bijuterie pe langa principala moschee a pietei, unde putea sa se roage orice credincios. Moscheea nu are o curte interioara ca imensa majoritate a moscheilor din Asia Centrala, ci doar o incapere imensa, impresionanta, turquoise, care seduce din secunda in care ai intrat. Cuvintele sfinte ale profetului se catara pe pereti (ghidul ne spune ca, desi s-a folosit exact acelasi font, nu a existat o pre-planificare a textului, artistul caligraf-arhitect a terminat sutrele fix unde trebuia), turquoise-ul te invaluie, iar raza soarelui intra filtrata printr-o fereastra colorata.
Am vizitat apoi Palatul Ali Qapu, palatul regal din aceasta piata incredibila. Din nefericire, spre deosebire de Chehel Sotoon, aici nu prea s-a pastrat mare lucru. Doar terasa cu o panorama minunata (din pacate, nu am avut parte decat de o privire partiala, pentru ca o buna parte din terasa era in santier) si camera de muzica cu tot soiul de forme de instrumente muzicale sculptate in pereti pentru a creste acustica incaperii.
Am vizitat si principala moschee a pietei, Moscheea Imamului (fosta a Sahului), din pacate, partial in reconstructie, si in curtea careia incepea constructia unei scene sau ceva similar in pregatirea Ashurei. In schimb, am asistat la discutia dintre niste mullahi si turisti italieni, o discutie despre islam :).
Restul zilei l-am petrecut in viteza a doua. Ca si iranienii, ne-am trantit pe gazonul perfect din piata pentru un picnic, apoi am luat-o catinel, prin bazar, spre Moscheea de Vineri, aflata la vreo 1–2 km de piata, dupa ce strabati un mare bazar. Seara am petrecut-o din nou in Piata (nu poti rata piata luminata noaptea) si mai apoi pe malul raului spre podul Sio-Se-Pol, cel mai mare pod din Isfahan. Din pacate, daca in 2009 aici se aflau vreo doua terase, acestea au fost desfiintate. De asemenea, nici terasa de la etajul unei cladiri din piata nu mai era. Si nici celebra cafenea Azerbaidjan din mijlocul bazarului. In cazul ultimei, patronul tocmai murise de doua saptamani :(.
Am plecat a doua zi dimineata din minunatul Esfahan, nu inainte de o ultima vizita la palatul Hesht Behesht (Opt Paradisuri)… un alt palat demn de acest loc magic, un oras care, desi modern, inca mai reflecta acea epoca de aur a lui Shah Abbas, cand Esfahan era „jumatate din lume”.
Imagini Esfahan
Cel mai vechi pod din Isfahan – Sharestar
Si cel mai frumos – Khaju
Arata frumos,,, chiar si cand albia raului este seaca
Si in Iran sunt mirese… evident, cu ceva pe cap
Catedrala Vank, principala biserica a comunitatii armenesti din oras
Cam asa arata iadul in viziunea artistilor armeni
Prajiturile armenesti – arta pura 😉
Iar un suc de rodii pica de nu se poate… Oricand, oriunde 😉
In Esfahan, noaptea e magica
Restaurantul traditional unde am luat cina. Da, sus pe paturile astea
Cam asa
Moscheea Sheikh Loft-Allah by night
Moscheea Imamului
Pana si suvenirurile sunt stralucitoare in noaptea Esfahanului
Palatul Chehel Sotoun
Si frumoasa sa sala
Cam asa era un party in Persia de demult
Moscheea privata a nevestelor imparatului 😉
Superb !
Palatul Ali Qapu de unde imparatul isi admira opera arhitecturala fara egal
Sala de muzica
Din pacate, asta e unica panorama care am avut-o de sus din cauza santierului. Dar si asa e superba
Ce moale este iarba din Esfahan
Nu am fost singurul care am testat-o 🙂
Marea moschee a imamului
Si superba sa faianta
Poarta de intrare in curtea interioara – asa-numitul iwan
Niste mullahi povestesc cu turistii straini
Bazarul fermecat al Esfahanului
Poti trece pe aici si cu motoreta 😉
Iran, tara mirodeniilor
Moscheea Ali dispune de cel mai inalt minaret din oras
Moscheea de vineri la apus de soare
Traficul in Esfahan ? Ca peste tot 😉
Gasim stiri despre Romania si in presa iraniana (evident, cea de limba engleza, o fi si in farsi, dar cine sa priceapa)
Nu poti sa ratezi noaptea in Piata Imamului. E pur si simplu magica
Un semn absolut hilar – „No swimming !”. Unde e apa ?
Pe intuneric, si fetele pot fi luate in brate 😉
Si cel mai frumos pod din Esfahan
Plaga Iranului – fast foodul 🙁
Datorita tie am vizitat din nou Iranul,chiar daca doar cu gandul.Exceptionale impresiile tale de calatorie.Ma faci sa fac tot posibilul si imposibilul sa-l revad.Apropo,cand am fost eu raul exista nu cu debit f.mare,dar era.
Ma bucur ca te „incit” sa revezi Iranul 🙂
Superb!
in piata imamu-ului este o cladire pe dreapta cu o ciudatenie fonica, vorbesti de la etaj incet, stand langa zid si cineva la parter te aude 🙂
se spune ca cel mai bun gaz, nougatul iranian, provine din isfahan..e delicios 🙂
un fel de mancare traditionala , de fapt o garnitura la orez , este fesenjun, preluata si in alte parti; se prepara cu pasta de rodii, nuca macinata si carne , eu am mancat cu carne de vitel sau pui ; e o garnitura destul de uleioasa datorita nucilor , iar la gust dulce acrisoara de la pasta de rodii..