O scurta incursiune in Afganistan (ep. 2). Politichie si islam dincolo de granita uzbeka

Am remarcat in Hayratan (localitatea de la granita cu Uzbekistan) niste steaguri sfasiate, care imi aduceau aminte de Radauti-Prut. Daca din steagul romanesc smulgi panza rosie, se face steag ucrainean. Dar in Hayratan am vazut multe steaguri afgane cu rosu si verdele smuls, ramanand doar steagul negru al Jihadului… Jamal a sosit cu valiza si, ca sa arate ca e un gentleman, urca impreuna cu mine in taxiul care statea la iesire din vama si mergem impreuna pana la cel mai apropiat „ceaihana”, un fel de restaurant/caravanserai, unde ma intreaba daca nu vreau sa mananc ceva. Cum nu mancasem nici la micul dejun, am zis ca ar fi cazul. Intram inauntru si, acolo, surpriza:

Pranzul intr-un caravanserai care ma ducea cu gandul la Pakistan, probabil cel mai bun prieten al Afganistanului.

Aveau si o chiuveta unde sa ma spal, iar mancarea venea mai repede decat prietenii lui Jamal, care sosisera tocmai de la Mazari sa duca seful la firma. Ca aflu mai tarziu ca Jamal e seful firmei din Tashkent, dar a deschis si reprezentante prin Afganistan (Mazari si Kabul). Insa vine chelnerul cu sapca alba si ne serveste un „polo” delicios (un fel de pilaf), cu muraturi si carne de vita. Mancarea e foarte buna, mult mai buna decat ce am mancat prin Uzbekistan (unde dupa doua zile de stat la pat nu am mai mancat decat mezeluri de la magazine). E chiar mai buna decat polo-ul servit de fratii nostri uyghuri. In Uzbekistan se serveste polo cu foarte mult ulei, iar medicul tocmai m-a avertizat sa evit uleiul cu orice pret, ca am colesterolul foarte mare, dar ce am mancat in Afganistan a fost doar mancare buna, cu muraturi si cu painea aceea plata, numita naan.

Intre timp, vin si partenerii lui Jamal de la Mazari. Fac cunostinta cu Ahmed si cu Hamid. Aflu despre Hamid ca ar fi uzbec, domiciliat in Afganistan, desi as jura ca e din Pakistan, daca ar fi sa ma iau dupa cum este imbracat si cum arata. Hamid, uzbecul, e seful reprezentantei fabricii uzbece in Afganistan, iar Ahmed are arondat orasul Mazari. Jamal mai comanda o runda de peste pescuit din raul de langa Hayratan, numit Amu Daria, peste care am trecut granita. Sunt servit si cu peste si imi dau seama prea tarziu ca fac o greseala, luand o bucata de peste cu mana stanga, dar sunt iertat, ca sunt strain si bunele maniere pe la noi impun furculita, care e ioc pe aici… Hamid ma intreaba daca nu vreau sa cumpar un Kalashnikov la un pret bun. Il refuz politicos, eu am venit doar sa vizitez Moscheea Albastra, sunt un simplu pelerin pe Drumul Matasii. Ma spal pe mana, imi trag pantofii si, cand sa ies, Jamal nu ma lasa sa platesc, oamenii lui fac zid in jurul meu, ca nu cumva sa indraznesc sa comit sacrilegiul de a plati, ca sunt oaspetele lor.

Iesim, urcam in masina lor, insa oprim la un birou unde schimb ceva bani si mergem spre Mazari. Drumul spre Mazari era destul de bun, dar harta mea iarasi era total pe langa, ca imi arata intersectii si drumuri care nu au existat vreodata, ba chiar odata trecusem si peste un lac, care nu se vedea pe nicaieri. Asfalt bun, dar zapada era inghetata si nu se putea depasi decat prin santurile deja formate de rotile masinilor. Si pe aici masinile o luau pe aratura, am vazut vreo trei masini iesite in decor, iar la depasire era foarte periculos, ca rotile masinii nu reuseau sa iasa din santurile formate in gheata, si daca masina in depasire nu reusea sa se intoarca pe banda, exista riscul unor coliziuni, mai ales datorate distantei foarte mari de franare. Ajungem dupa o ora de mers intr-o intersectie in T, unde stanga duce spre Kunduz, dreapta spre Mazari.

De la Hayratan spre Mazari, drumul se intersecteaza cu drumul Kunduz-Mazari. Din pacate, hartile si informatiile de calatorie nu prea sunt de folos, aratand drumuri inexistente sau inchise, insa localnicii stiu mai bine drumurile si situatiile de securitate prin zona.

Pana la la Mazari mai facem vreo juma’ de ora, gazdele mele ma duc special prin centru, ca sa pot zari vedeta orasului, Moscheea Albastra, unde se afla (in mod controversat) mormantul lui Ali, varul profetului.

Zapada nu prea cade pe aici, intrucat Mazari este orasul afgan situat la cea mai mica altitudine, la cca 300 m deasupra nivelului marii, vara temperaturile depasind si 50 de grade C.

Peste tot, oameni imbracati gros, cu fulare la nas, abia li se vad ochii. Trecem langa hotelul Aamo, care acum este rebotezat altcumva, situat pe drumul spre sud de Moscheea Albastra, gazdele mele ma aduc pe aici mai mult din curtoazie, ca sa pot alege intre ei si hotel. Cred, totusi, ca e o experienta unica sa pot sta impreuna cu localnicii si sa pot descoperi viata lor, asa ca nu cobor, mergem mai departe, mai spre periferie, la un bloc de sase etaje, modern, nou-construit, unde la etajul cinci firma lui Jamal are inchiriat un apartament. Afara era zapada, mi s-a facut asa un dor de a face un om de zapada, dar mi-am adus aminte ca nu de mult un turist a fost ucis de talibani pentru ca a incalcat interdictia privind „chipul cioplit” si a facut un om de zapada. Mare pacat, intr-adevar a meritat sa fie condamnat la moarte pentru un biet om de zapada… Lasam papucii la intrare, sunt poftit intr-o camera, unde mi se explica faptul ca voi putea dormi pe saltelele asezate pe jos jur-imprejur si unde voi putea dormi impreuna cu Jamal si cu Ahmed. Primul lucru e sa verific caloriferul, era rece, dar Jamal aduce un arzator pe gaz cu butelie, care ne tine de cald.

La masa rotunda cu gazdele (de la stanga spre dreapta:) Ahmed, omul locului; Jamal, seful turc; fratele lui Ahmed, localnic si el; Hamid, seful firmei pe Afganistan, venise din Kabul.

In timp ce ma aranjez, Jamal deschide valiza de care tragea din gara din Termez pana aici si din care avea sa ne prezinte noile produse ale fabricii lui. Jamal are o fabrica de pufuleti undeva prin sudul Tashkentului, cu 45 de angajati. Are pufuleti de toate gusturile: Cu gust de pizza, cu gust de cascaval, chiar si sortimente pentru copii. In fiecare farfurie este cate un sortiment. Deci nu era prea grea valiza. Mi se pare o surpriza placuta sa mananc pufuleti in Afganistan. Suntem serviti si cu ceai. Ei stau la povesti, din cand in cand imi mai spune cateva lucruri si Jamal in engleza, ca ceilalti nu vorbesc engleza deloc. A aparut la un moment dat si un baiat mai tanar, care era chemat mai mult ca sa am cu cine vorbi, ma amuza ca incerc sa inteleg ce vorbesc ei intre ei. La un moment dat, Ahmed il intreaba pe acest baiat tanar (al carui nume nu am reusit sa il retin), „Ki ez?”, literalmente a zis asa, as fi crezut ca stie ungureste. Afganii nu folosesc nici Magiaristan, nici Vengria pentru Ungaria, ci „Hongri”, ceva ce seamana cu numele in franceza. Intrucat calatoresc cu pasaport unguresc (ca orice secui bine educat, pasaport unguresc plus buletin romanesc), asa ma recomand, ca fiind ungur.

Mazari e un oras destul de mare si se construieste intr-una.

Aflu de la baiat ca ei vorbesc o limba persana, denumita Dari, inrudita cu limba din Iran. Se mira ca noi numim limba persana „farsi”. Incepem sa ne descoperim treptat, aflu ca Jamal vorbeste sapte limbi: turca, uzbeca, tadjika, dari, rusa, engleza si un pic de urdu, dar putin. Baiatul imi explica faptul ca el a invatat in perioada talibana engleza, cand talibanii erau prieteni buni cu americanii. Cam toti vorbesc minimum trei limbi totalmente diferite. Afganistan e, precum Elvetia, un amalgam interesant. Aflu ca Hamid a plecat dimineata la 3 din Kabul, ca sa ajunga pe la pranz in Mazari. Imi arata poze despre drumul inzapezit care a traversat Hindukushul. Ma mir ca in regiune, in tarile acestea cu saracie mare, totusi exista posibilitatea de a construi tuneluri la 3.000 de metri altitudine, in timp ce la noi de 25 de ani ne tot aburesc cu autostrada Brasov-Ploiesti, dar, in afara de studii de fezabilitate, nu s-a facut nimic… Mai arunc o privire pe geam spre muntii din departare, care spre apus incep sa dispara in ceata, si gazdele mele scot pachetul de carti si joaca septica. Eu nu am jucat, doar am urmarit jocul, fiindca era mai important sa ma documentez asupra planurilor mele de calatorie, gratie conexiunii la internet share-uit de iphonul lui Hamid. Hamid imi explica faptul ca desi exista un punct de trecere din Kunduz in Tadjikistan prin Sherkhan Bandar, intrucat anul trecut talibanii au capturat orasul (desi pe net apare ca s-ar fi retras, el despre asta nu stie), nici macar ei, localnicii, nu ar indrazni sa treaca granita pe acolo, intrucat nu e safe. Jamal imi spune ca e un zbor spre Dushanbe cu Kamair. Verific pe net zborurile, ca avand viza de Tadjikistan ar fi pacat sa nu merg si acolo, mai ales ca sunt prin zona. Din Kabul e un singur zbor spre Dushanbe saptamanal, miercurea, insa mie mi se pare cam in scurt, ca sambata vreau sa inchei calatoria si sa fiu acasa. Nefiind alte zboruri si iesirea din Kabul fiind posibila doar prin Dubai, la costuri destul de mari, decid sa ma intorc a doua zi seara spre Termez si sa trec de acolo in Tadjikistan. Nu regret deloc decizia luata, in Tadjikistan am avut parte peste tot de o primire deosebit de calduroasa, intrucat presedintele lor tocmai a facut o vizita la o conferinta pe teme ecologice parca, tinuta in capitala Mogioriston-ului (Budapesta).

Privelistea de la fereastra apartamentului lui Jamal spre muntii Hindukush.

Incet, se face seara si incepem sa povestim. Evident, pentru toate evreii sunt de vina, ma mir ca PSD a trebuit sa plateasca niste evrei ca sa afle asemenea adevaruri arhicunoscute. Le arat poza cu mama in Nazareth, le explic ca Nazareth e oras populat de arabi (nu conteaza ca 60% dintre arabii de acolo sunt crestini), ca evrei acolo YOK. Le arat si poza cu copacul de 300 de ani de la Capeni (pe care musai tre’ sa il vezi, daca vii prin zona!) si alte poze din telefon. Aflu ca Yasue este OK, e mentionat si de Profet, la fel si Miriam, ba chiar atat Hamid, cat si Jamal au cate o fiica, pe nume Miriam. Hamid are familia in Saudia, iar Jamal in Tashkent. Ma intreaba pe unde am calatorit. Ii povestesc de cel mai drag loc pe unde am fost: Burma. Din pacate, sunt suparati pe Maianmar. Imi arata poze cu brutalitatile comise de armata birmaneza, acum patru ani. Odata cu trecerea la democratie, condusa de dna Aung, sper ca aceste conflicte sa mai aplaneze. Imi arata Coran aruncat la porci. Imi arata copii pedepsiti sa isi tina mana sa treaca soldatii birmanezi cu motocicleta pe mainile intinse. Imi arata torturile la care sunt supusi membrii minoritatii Rohingya din cauza credintei. Cred ca unele lucruri s-au mai schimbat, recent. Totusi, Jamal imi explica, uite din cauza asta or sa vina iarasi refugiati in Europa. Statul Arakana e destul de departe, putin probabil sa vina refugiati de acolo. Insa nu mi-as fi imaginat ca si in Burma, o tara atat de indragita de mine, s-au intamplat atatea orori recent. Imi arata poze pe telefonul mobil, cu vitrina magazinului, plina cu pufuleti produsi de fabrica lui Jamal din Tashkent, dar care era sparta. E de la explozia consulatului. Nu se stie cine a fost, imi explica gazdele, insa a fost o explozie puternica, a spart toate geamurile din zona si s-a resimtit in tot orasul. Imi explica gazdele ca astia sunt doar niste extremisti, nu musulmani credinciosi, ca musulmanii credinciosi cunosc porunca divina „nu ucide”. Da, le explic, ca si la noi, la crestini, este aceeasi porunca divina primita prin intermediul lui Moise si ca exact la asta ma gandeam si eu zilele astea cand am aflat despre incidentul terorist, ca teroristii care ucid in numele lui Dumnezeu nu sunt oameni cu adevarat credinciosi. Un musulman cu adevarat religios nu ar omori 34 de afgani nevinovati in lupta cu nemtii, care au intervenit cu trupele NATO in Kunduz. Totusi, sunt avertizat ca vor avea loc in Vest mai multe atentate in preajma Craciunului si a Anului Nou. Despre conflictul din Siria, problema e ca Assad e shia, iar 80% din populatie e sunni, ceva similar cu Saddam si Irak, si ca oamenii considera ca nu sunt reprezentati de o conducere legitima, ci sunt oprimati de o minoritate. Trump cica nu va aduce mare schimbare. In State, presedintii se schimba, directia ramane. Cam au dreptate, ca Obama nu a schimbat mare lucru fata de Bush in politica externa legata de Afganistan sau de tarile din regiune. Imi povestesc mai departe despre trecutul lor zbuciumat, despre alianta cu americanii, care s-a destramat dupa atacurile 9/11, talibanii pierzand treptat puterea, mujahedinii, luptatorii pentru dreptate, eliberand o parte insemnata din tara.

Imi povestesc gazdele despre Moscheea Albastra. Acolo sunt foarte multi porumbei albi. Daca pui un porumbel negru intre acesti porumbei albi, porumbelul negru se face alb dupa un timp. O metafora sublima, despre cum o persoana poate deveni mai bun cautand compania altora mai buni. Le arat o poza cu trei porumbei albi care au poposit pe acoperisul casei mele. Imi aduc aminte de Ablajan si Islamjan, doi uyguri pe care i-am cunoscut in Kashgar, unul dintre ei a fost in pelerinaj la Mazari si s-a intors acasa cu niste porumbei albi de aici, imi aratase niste poze acu’ cinci ani. Porumbeii albi sunt simbolul Profetului, Mesagerii Pacii si ai cuvantului lui Dumnezeu.

Porumbeii albi sunt simbolul Profetului, Mesagerii Pacii si ai cuvantului lui Dumnezeu

Imi explica gazdele, cu o anumita mandrie, ca acum musulmanii duc lupta cea mare si ocupa Europa de Vest. Ce nu au reusit sa ocupe in 1500 de ani reusesc acum. Au o mandrie cand vine vorba de primarul Londrei (ca „prim-ministra” din Romania inca nu era anuntata). Eu ma gandesc ca nu e ocuparea Europei, ci doar un trafic de sclavi. Le explic ca eu nu ma duc in Germania, ca totul e scump. Banii cum vin, asa se si duc… Pacat ca nu cunosc adevarata transformare a turcilor din Germania, care uita religia, uita limba, devin o clasa sociala inferioara, muncesc fara realizari notabile si se intorc acasa o data in viata. Jamal imi explica faptul ca acum in Turcia e mult mai bine, ca se construieste al treilea pod intre Asia si Europa, din sulta primita de la nemti, in valoare de cateva miliarde de euro, si ca apar tot mai multe oportunitati de investitii, viata e tot mai buna. Erdogan, cu renume patat in Europa, este foarte indragit de turcii de rand. Epurarile facute au fost mai mult indreptate impotriva unor categorii mai putin populare, de ex. judecatorii, care oricum nu erau iubiti de oameni si abuzau de functia lor. Le mai tai elanul explicandu-le ca doar Germania are 88 de milioane de locuitori si ca nu mai conteaza pentru ei 1-2 milioane de refugiati. Traficul de fiinte umane, de sclavi, are acum un vehicul de marketing frumos: haideti, fratilor, sa ocupam Occidentul! In numele religiei! Nimic mai gresit! Acestia, dislocati din mediul lor, ori se asimileaza, ori se intorc, ori se resemneaza. Oamenii, in loc sa ramana in tara lor, sa isi dezvolte tara, sa lucreze, precum indienii, in joburi de outsourcing, care cu banii astfel obtinuti isi dezvolta economia tarii, prefera sa plece, sa fie sclavi in alte tari. Trist. Seara, la culcare, Jamal lasa arzatorul de gaz la foc mic, dar il avertizez ca nu e bine sa dormim asa, ca se consuma oxigenul din camera si putem muri asfixiati. Dorm bine pana dimineata, il aud in somn pe Jamal cum isi face rugaciunea la chemarea muezinului, inteleg ca e o persoana foarte religioasa si sunt convins ca Dumnezeu l-a ajutat mult in viata. Musulmanii respecta aceleasi valori, ca si crestinii. Ce mi-a placut foarte mult la ei este in primul rand modestia. De exemplu, Jamal niciodata nu mi-a spus ca e fabrica lui. E fabrica la care lucreaza. Doar din vorbele celorlalti am inteles ca el ar fi seful fabricii. Stii tu, casele acelea construite dupa traditia arabilor, avand curti interioare si geamuri orientate exclusiv spre interior, ei, si acelea sunt supuse aceluiasi respect fata de modestie, nu afiseaza nimic din bogatia locuitorilor. Grija fata de altii, politetea, toate acestea sunt lucruri simple, gesturi neesentiale, curatenia, igiena, toate acestea vin la pachet cu religia. Fac comparatie mereu cu chinezii, care au aruncat la cosul de gunoi religia si care sunt lacomi, nespalati, nesimtiti… Religia, pana la urma, ne invata compasiune, grija fata de altii, cum sa traim ca niste fiinte umane, in comunitate, nu ca niste animale, in turme.

Dimineata ma trezesc, cam ceata. Jamal isi terminase deja rugaciunea. Dupa ce ma duc la baia de la etaj, descopar ca apartamentul este dublu, mai are un rand de camere sus, la etajul sase, la care este acces printr-o scara interioara.

Dimineata invelita in ceata la Mazari.

Sunt invitat la micul dejun, Jamal ma intreaba de planurile mele pe ziua de azi. Ii explic ca va trebui sa plec inapoi la Termez spre seara. Aflu ca pe la 5 se inchide granita, deci trebuie sa imi fac planurile pe azi repede. Regreta ca plec asa de repede, dar si eu regret, ca as fi fost interesat sa descopar Hindukushul, insa nu am alta solutie. La micul dejun Jamal imi recomanda ceva, zice: uite, asta cred ca poti manca si tu. Era un salam de culoare inchisa, pe care-l vazusem si la Buhara, dar nu-mi cumparasem, ca era destul de scump. Am gustat, era carne de cal. Imi aduc aminte ca vazusem in desert in Iordania o camila accidentata. Trebuia sacrificata, ca sa nu se strice toata carnea. Carne de cal si de camila am vazut la vanzare si in piata la Kashgar.

In Afganistan am mancat cea mai buna mancare autentica din Asia Centrala. Comparabila, dar mai buna cu mancarea uygurilor, care sunt ca un brand de mancare buna prin Kazahstan, Kirgizstan sau Xinjiang, China.