Distribuie articolul:

Am mai scris-o si am spus-o la multi. Ce imi place la Bali este ca locuitorii, in ciuda hoardelor de turisti straini si a faptului ca ofera servicii, hai sa le zic, globalizate (cluburile din Bali sunt precum cele din Ibiza, Sydney sau Las Vegas, restaurantele cu specific international din Bali sunt la fel ca acelea din Paris sau New York etc., etc.), locuitorii continua sa isi traiasca traditiile intr-un mod extrem de firesc si natural. Chiar si in statiunile turistice, vezi localnici imbracati in costume traditionale nu pentru turisti, ci pur si simplu ca asa prefera (ma rog, singurul compromis facut in ultimul secol este ca femeile poarta haine si in partea superioara a corpului; traditional, atat femeile, cat si barbatii umblau la bustul gol), in fiecare dimineata, isi depun o mica ofranda in fata magazinului/restaurantului/biroului si la templul de alaturi, iar festivalurile sunt tinute cu sfintenie. Iar la inceput de aprilie, cand am ajuns in Bali, am avut norocul sa prind festivitatile de Galungan, acestea fiind printre cele mai importante festivaluri hinduse balineze.

Bali este o mica enclava ciudata in mijlocul unei mari musulmano-crestine… daca te uiti la harta Asiei de Sud-Est, vezi insule musulmane, vezi insule crestine, vezi chiar si zone budiste. Ei bine, singura oaza hindusa este Bali, la mii de kilometri de India. Acum mai bine de un mileniu, hinduismul, alaturi de budism, era cea mai raspandita religie, impreuna cu animismul, pe insulele sud-est asiatice, dar islamul si crestinismul au venit in forta (islamul, cu taria spiritului, crestinismul, cu puterea palosului) si au schimbat radical geografia spirituala a regiunii. Ultimul bastion din zona care nu a cazut a fost Bali, insula care a fost si care a ramas hindusa cu toate caracteristicile lui (caste, multitudine de zeitati, triada Brahma – Vishnu – Shiva) etc. Evident, daca ai fost in India si in Nepal si apoi te duci in Bali, vei descoperi multe diferente dintre patria hinduismului – India si Bali, dar principiile sunt aceleasi. In Bali, hinduismul s-a impletit cu credintele locale si s-a creat un hinduism balinez (lucru perfect adevarat si in cazul Islamului din Indonezia sau al crestinismului care are extrem de multe elemente preislamice si precrestine) extrem de viguros si de bine impamantenite.

In vizitele mele precedente in Bali, am prins cateva festivaluri minore, cateva zile de sarbatoare mici la diverse temple, dar nu un festival important cum este cel numit Galungan, pe care l-am prins acum, in aprilie 2017. Galungan este, ca importanta, al doilea festival religios de pe insula (dupa Sarbatoarea Anului Nou) si reprezinta sarbatorirea victoriei Dharmei asupra Adharmei, deci a victoriei Binelui asupra Raului. El este sarbatorit, in general, de doua ori pe an (ma refer la ani crestini) – adica, o data la 210 zile, pentru ca atat dureaza anul balinez. Este echivalentul balinez al sarbatorii Diwali din India.

Mi-am dat seama ca se pregateste un festival major in momentul in care s-a facut dimineata imediat dupa aterizare. Peste tot, in fata magazinelor, a caselor, a restaurantelor, a hotelurilor, atarnau niste stalpi inalti din bambus de care erau spanzurate tot soiul de ofrande – orez, fructe, flori, frunze de tot soiul, numite penjor. Ganditi-va la niste undite imense din bambus, care mai de care mai frumos decorate, avand ceva spanzurat… si, oriunde te-ai fi uitat de-a lungul oricarui drum, ai fi vazut zeci si sute de astfel de lucrari.

Ma rog, festivalul tine cateva zile si, la fel ca in cazul Pastelui si al Craciunului la noi, in fiecare zi inainte si dupa trebuie sa executi o parte din ritual. La un moment dat, cand am mers spre Mengwi, ne-am oprit intr-o piata locala, autentica, pe care am vizitat-o. La un moment dat, am intrat intr-una dintre gospodariile de langa piata. Gospodariile in Bali arata ca niste minicetati si sunt, practic, minilocalitati unde traiesc toti membrii famililor – in aceeasi curte, exista numeroase case, o bucatarie de multe ori comuna, spatii comune pentru socializare si cate un minitemplu al familiei. Dupa cum spuneam, am intrat intr-o astfel de gospodarie, unde toti barbatii lucrau cu sarg la construirea acestor stalpi de bambus… urma sa fie mandria lor a doua zi.

In dimineata zilei-cheie, eram in Sanur. Sanur, orasel megaturistic, cu hotel dupa restaurant, dupa bar, dupa magazin de suvenire, dar in extremitatile statiunii se aflau si cartierele locuitorilor… care, evident, toti lucreaza in turism. Am stat la Artotel, care e, practic, la capatul statiunii, la vreo 100 – 200 de metri, incepand cartierele localnicilor. De dimineata, am vazut numerosi balinezi care luasera cu asalt templul de vis-à-vis de hotel, care cu o zi inainte fusese inchis. Acum, gemea de lume, iar altarele de acolo gemeau de ofrande – acele cutiute din frunza de palmier cu flori. Un pic mai incolo, fix in mijlocul intersectiei, o statuie a unei zeitati, de asemenea asaltata de ofrande. Era dis-de-dimineata, cam ora 6, si tot oraselul fremata. Nu era picior de strain pe strada (doar eu si restul din trupa, pentru ca urma sa ne plimbam cu bicicleta si sa admiram rasaritul pe malul marii – dupa ce, cu o seara inainte, ratasem apusul la Uluwatu din cauza ploii), dar cea mai frumoasa parte a fost sa vad Sanurul fara straini, asaltat de zeci de balinezi, imbracati in hainele lor cele mai bune, care faceau turul templelor. Absolut fascinant mi s-a parut echilibrul lor – mergeau pe motocicleta, controland-o cu o mana, cu cealalta tinand o tava imensa plina de ofrande, sau pe bicicleta, carand tava cu ofrande in varful capului. Se opreau la fiecare templu sau in orice alt loc sfant nebanuit de ochiul de strain – gen colt de strada, unde depuneau o ofranda.

In programul zilei, urma sa mergem sa vedem niste terase de orez spectaculoase langa Ubud. Pe drum, la fiecare templu cat de cat important, vedeam zeci sau chiar sute de balinezi, imbracati absolut spectaculos, rugandu-se si plini de ofrande. Am insistat sa ne oprim. Ghidul a spus ca ne vom opri cand ne intoarcem, ca nu e nicio problema, vor fi oameni toata ziua. Evident, m-am prins ca e o minciuna. Desi nu stiam mai nimic despre Galungan, era la mintea cocosului ca acesti oameni, multi, treziti inainte de rasarit, isi vor fi terminat turul de temple, isi vor fi terminat ofrandele si se vor duce acasa sa sarbatoreasca cu rudele (Galunganul este ca un soi de An Nou Chinezesc, cand toti se intorc acasa de pe oriunde or fi, pentru a-si vedea rudele si a sarbatori impreuna). De asemenea, spiritele celor morti se intorc acasa, asa ca trebuie sa le intampine cum se cuvine, ca se intorc acasa doar o data la 210 zile.

Asa ca am inghitit in sec, o data, de doua ori, de trei ori, vazand temple gemand de lume imbracata spectaculos, pana cand am cerut in termeni ultimativi (impreuna cu colegii de calatorie de la TVR) sa oprim si ne-am oprit. Ne-am oprit undeva intr-un sat la sud de Ubud langa un templu, plin pana la refuz de sute de oameni. Nu am putut in interior pentru ca nu aveam sarong (acea fusta purtata de toti balinezii, barbati si femei, laolalta), dar nu era nicio problema sa observam ce se intampla in curtea ampla a templului – unii stateau, altii se rugau si femei cu niste cosuri imense pline de fructe pe cap se ingramadeau spre o poarta care dadea, probabil, in vreun sanctuar sfant. In rest, de peste tot, se strangeau din ce in ce mai multi oameni si doi tipi imbracati la fel de bine ca restul jucau un rol de semafor voluntar. Masinile se opreau, nimeni nu claxona sau injura si zeci de oameni in alb se perindau de la un templu la altul.

Am fost apoi si la orezarii, parcurgand zeci de kilometri impodobiti cu acesti stalpi de bambus si, in timp ce ne-am oprit la un hotel-restaurant (absolut paradiziac locul, nu mai voiam sa plec), am vazut, ca la noi, copii iesiti nu cu capra, ci cu barongul pe strada, oprind la fiecare casa si colindand. Barong este un soi de leu mitic, rege al spiritelor si simbol al binelui, iar dansul barongului este unul dintre cele mai populare dansuri traditionale din Bali.

Am plecat apoi spre Sanur. Evident, cand ne-am intors, de abia daca vedeai vreun credincios care a intarziat pentru cine stie ce motiv. Toti erau acasa si petreceau in familie, strazile se golisera ca la molima si, pentru prima oara de cand ajunsesem in Bali, masina reusea sa prinda chiar si 60 km/ora, un nou record de viteza. Evident, si ghidul si soferul se grabeau, ca trebuiau sa faca si ei un tur rapid pe la temple si apoi sa sarbatoreasca Galunganul acasa, cu rudele. Dar macar puteau sa ne zica despre Denpasar, capitala insulei, unde urma sa aiba loc o mare parada – un soi de Carnaval de tip Rio din Bali, cu care alegorice si multa culoare locala. Aveam sa aflu de eveniment de abia dintr-un ziar, in zborul spre Yogyakarta. Sanur este, practic, o suburbie a Denpasarului, deci era imposibil sa nu gasesc vreun taxi sa merg pana in capitala.

Asa ca daca ajungeti in Bali, nu ratati sa aflati daca in perioada respectiva este vreun festival. Cum ziceam, sunt festivaluri extrem de dese, dar marea majoritatea, locale. Galungan este un festival important la nivelul intregii insule. Daca il prindeti, veti descoperi Bali in sarbatoare, cel mai frumos si autentic Bali posibil. Si atunci, renuntati un pic la plaja sau la cluburi si, cel putin dimineata, faceti ce fac balinezii – turul templelor.