Ultima zi in Ushuaia, ultima zi in Tara de Foc. Urma sa trec stramtoarea Magellan si sa ma duc in Patagonia chiliana, dar mai era o zi in Tara de Foc si merita sa nu o pierd. Voiam sa ma dau cu trenul de la capatul lumii, tren construit de detinutii de la penitenciarul Ushuaia, pe care il vizitasem in prima zi, dar voiam si sa ma urc cu telefericul spre ghetarul Martial pentru o panorama de sus a canalului Beagle. Pana la urma, am combinat cele doua obiective, urmand sa ma duc la Martial dimineata, iar trenul de la capatul lumii sa ma astepte pana dupa pranz.

Telefericul care urca muntele se vede din Ushuaia daca te uiti cu atentie la muntii care creeaza acel minunat fundal din spatele orasului, dar nu e chiar in oras… Pare aproape, dar tot trebuie sa iei o masina, oricum, exista microbuze destul de dese de la autogara din oras. Si cu ocazia aceasta am avut posibilitatea sa verific si de unde urma sa iau autobuzul a doua zi spre Punta Arenas in Chile.

Telefericul este departe de a fi cel mai important obiectiv turistic din Ushuaia… Dimpotriva, era cam gol. Pretul unui bilet era de 80 de pesos (cca 8 dolari la rata albastra) pentru straini si doar 60 de pesos pentru turistii argentinieni (faimoasele tarife diferentiate in functie de nationalitate care ii irita pe multi), dar ce era mai ciudat e ca nu exista tarif doar de dus… Dadeai 80 de pesos indiferent daca doar urcai sau si urcai si coborai. Pe urma m-am lamurit care era motivul… traseul era super usor, atat la coborare, cat si la urcare… M-am urcat insa in teleferic pentru panorama care chiar e spectaculoasa… dupa o mare de copaci verzi, deasupra tuturor troneaza muntele alb, plin de zapada…. Asa ca am avut ce admira vreo 15 minute cat dureaza traseul cu telefericul. De fapt, telefericul Martial e mai mult cu numele pentru ca de la statia de sus mai mergi vreo 2-3 ore bune pe jos pana la ghetar… Merita sa ai o zi intreaga aici, pentru ca sunt multe trasee nu foarte grele care te duc fie la ghetar, fie la o cascada (care se vede si de jos) sau la un mirador de unde cica s-ar vedea tot canalul Beagle!

Din pacate, nu aveam prea mult timp, asa ca am luat-o la picior la vale, dupa o gura de aer curat si o panorama cam partiala a canalului Beagle. Jos, am revenit in oras, de unde urma sa plecam spre Parcul National Tara de Foc.

Nu foarte departe de Ushuaia, un oras care traieste totusi pentru turism, exista o atractie pe care o rateaza putini – celebrul “tren de la capatul lumii” – este un tren de epoca tras de o locomotiva cu aburi, un soi de mocanita care te plimba printr-o parte a parcului national Tara de Foc. Initial, era trenul puscariasilor. Cum am scris, Ushuaia s-a dezvoltat initial ca o colonie penala, ca o Siberie a Argentinei, iar puscariasii au trebuit sa isi ispaseasca pedepsele penale sau politice construind ditamai penitenciarul. Dar, cum munca trena, cuiva i-a venit ideea sa construiasca o cale ferata pentru a transporta lemnul si piatra necesare constructiei… Asa ca, pe la sfarsitul secolului 19, a fost construita o cale ferata, a fost achizitionata o locomotiva si cateva vagoane, cu ajutorul carora se transportau atat prizonierii, cat si piatra si lemnul necesare constructiei, dar si incalzirii. In 1947, puscaria a fost inchisa si transformata in baza navala, iar, in 1949, marele cutremur din Tara de Foc (a avut o putere de 8,7 grade pe scara Richter!) a distrus calea ferata… Puscariasi nu mai erau, turistii inca nu venisera, asa ca autoritatile locale au lasat linia balta.

Timpul a trecut si turistii au inceput sa vina sa viziteze acest capat al lumii atat de exotic si de atractiv. Asa ca cineva s-a gandit sa reia traditia… a fost reconstruita o parte din linie (trece doar prin parcul national, nu mai strabate orasul ca odinioara), au fost cumparate locomotive cu aburi, vagoane faine si s-a dat drumul… Succesul a fost instantaneu, asa ca astazi, alaturi de o tura pe canalul Beagle, este excursia obligatorie pentru orice turist care vine in Ushuaia.

Masina ne-a lasat in fata garii, am primit biletele si gata de drum. Urma sa mergem vreo ora si jumatate. Pretul unui bilet este de 230 de peso (23 de dolari), dar exista si niste clase superioare unde mai primesti si un ceai si un snack si nu stai trei pe o bancheta. Evident, nu se putea sa nu platim si intrarea in parcul national, alti 110 peso (11 dolari), dar in cazul acesta ai acces timp de doua zile (argentinienii platesc 80 de peso, daca vorbesti perfect spaniola cu accent de Buenos Aires poti sa te ia drept argentinian :)).

In fine, ne-am pus la coada in gara, asteptand ora de plecare a trenului (sunt cinci curse pe zi in sezonul de varf, doar patru iarna). Prin gara era plin de steaguri, inclusiv cel al Albaniei, Muntenegrului sau Bosniei si devenisem destul de iritat ca nu gaseam tocmai steagul Romaniei… dupa o cautare destul de furibunda, timp in care am dat si peste tricolorul Moldovei, l-am descoperit pe un zid, fix sub drapelul Afganistanului. Nu era cea mai onorabila vecinatate, dar barem era acolo… Insa prezentele romanesti nu lipseau. Seful trenului care controla biletele m-a intrebat de unde sunt (intreba pe toata lumea) si cand a auzit de Romania, mi-a zis ca, cu o zi inainte, fusesera cateva zeci de romani. Ha? Probabil o fi fost un grup mai mare pe vasele de croaziera din port si alesesera o tura cu celebrul tren.

Odata ajuns pe peron, am fost fugariti sa intram rapid in vagoane, in ciuda protestelor fotografilor, si am intrat, iata, intr-o lume foarte retro… Aveam compartimentul meu de sase persoane, impartit doar de trei oameni, asa ca a fost chiar confortabil.

Trenul se plimba cu viteza de mocanita de-a lungul unui rau printr-un peisaj pitoresc – paduri, rauri, pajisti, vaci din cand in cand… Multi pomi sunt mancati de castori, o plaga abatuta asupra Tarii de Foc venita tocmai din Canada… O sa va spun in doua cuvinte despre ce e vorba pentru ca e o poveste care demonstreaza, inca o data, ca oamenii nu se gandesc la toate consecintele cand transporta o anumita specie de animale sau plante dintr-o alta parte a lumii, creand dezastre ecologice.

In 1946, guvernul argentinian s-a gandit sa isi dezvolte productia de blanuri si cuiva i-a trasnit prin minte ca Argentina sa devina un mare producator de blana de castori. Asa ca au fost importati 50 de castori din Canada natala, gata sa fie aclimatizati in Tara de Foc, o zona cu un climat similar. Castorii s-au aclimatizat perfect si, mai mult decat atat, au descoperit Edenul, o zona in care nu exista pradatori care sa-I manance, mai ales coioti, principalii lor dusmani… Asa ca s-au pus pe impuiat, estimarile actuale spunand ca sunt intre 100.000 si 200.000 de castori in Tara de Foc si Patagonia, unde au gasit de asemenea un loc la fel de bun. Castorii s-au pus pe rontait copaci si sa creeze celebrele lor baraje, pana azi nu mai putin de 16 milioane de hectare de padure indigena fiind afectata… De altfel, cat mergi prin Tara de Foc si Patagonia, cam peste tot vezi arbori morti, albi, contorsionati, mancati de simpaticele, dar si distrugatoarele rozatoare. Intre timp, Argentina si Chile (castorilor nu prea le pasa de frontierele statale) au decis sa ucida toti castorii… un plan dificil de implementat, tinand cont ca este o zona imensa, de multe ori greu accesibila, iar castorii sunt niste animale simpatice pentru marea majoritate a turistilor. Sa importe coioti? Cine stie ce alte nenorociri s-ar putea intampla… coiotii ar putea manca pinguinii, leii-de-mare si cormorani, nu numai castorii cei daunatori… Ce face omul cu mana lui…

Asa ca, dupa vreo ora si ceva de plimbare printr-un peisaj de verde, alb si albastru, am ajuns la gara finala. Toata lumea jos, locomotiva urma sa dea cu spatele pentru a se lega de celalalt capat al trenului, asa ca m-am postat la capatul trenului pentru o poza faina cu locomotiva. Intre timp, feroviarii s-au prins ca trenul nu a fost tras acolo unde trebuia de fapt, asa ca o mana de oameni s-au apucat sa impinga trenul pentru a face loc locomotivei!

Dupa tot spectacolul cu trenul de la capatul lumii, ne-am urcat din nou in microbuz si am intrat adanc in parcul national… Parcul National Tierra del Fuego se intinde exact pana in granita chiliana… o fi si dincolo de granita, dar cum nu exista niciun punct de frontiera prin zona, te poti plimba doar prin partea argentiniana, in care gasesti inca destul de multe zone cu adevarat frumoase, pentru trekkinguri de multe zile daca chiar vrei.

Masina ne-a lasat pe malul lacului Roca, unde destul de multi localnici vin sa stea cu cortul… unii sunt “refugiati ai caniculei” din Buenos Aires care raporta temperaturi de aproape 40 de grade… aici, la 10 grade, era mult! M-am plimbat pe malul lacului, am observat si niste pasari rapitoare, totul a fost perfect. Mai apoi, am luat-o la picior si spre golful Lapataia (nu, nu e vorba de Pattaya :), e un loc foarte frumos si fara strip-baruri) unde se termina, oficial, careterra americana, autostrada din Alaska pana in Tara de Foc, o adevarata coloana vertebrala a Americilor… Iar in parcarea de la capatul carreterei, peste cine dau… peste niste vulpite venite sa cerseasca ceva de mancare (in ciuda semnelor care interzic acest lucru). Nu au avut prea mare succes, fiindca in afara de poze se pare ca turistii au respectat cerintele padurarilor.

Asa mi-am terminat excursia in Tara de Foc. A doua zi urma sa iau autobuzul spre Punta Arenas, Chile, sa traversez stramtoarea Magellan, dincolo, in Patagonia! Tara de Foc este un taram magic… pe langa ca intr-adevar ai un sentiment deosebit ca ai ajuns la capatul lumii, este un paradis natural, dar un paradis diferit de cele care le vedem in mod obisnuit pe internet… nu, nu sunt palmieri si nici plaje superbe, nu poti sa faci baie (decat daca esti invesmantat intr-un izopren de foarte buna calitate), nu sunt corali, dar flora este incredibila, pinguinii sunt dragalasi, iar combinatia de munti cu varfurile inzapezite si apa de un bleumarin sever este geniala!

Imagini Tara de Foc

Microbuzul pentru teleferic

Si, hop, in teleferic spre zapada

Un peisaj cu adevarat fain

In spatele meu, canalul Beagle

Si multele sale ostroave

Cascada din masivul Martial

Inapoi, la coborare

Gara trenului de la capatul lumii

In interior, steaguri, steaguri de pe toate meridianele

Aha, uite si Romania… sub Afghanistan 🙂

Poftiti in vagoane !

Si sa pornim de-a lungul raului

O oprire pentru foto pe parcurs

Inapoi, in vagoane !

Cam asa arata interiorul

Uneori, mai trebuie sa impingi trenul 🙂

pentru a face loc locomotivei

Canalul Beagle

Pe malul lacului Roca din Tierra del Fuego National Park… cine are curaj sa faca o baie ?

Cam asta e harta parcului… in stanga, granita cu Chile

Rapitoare la pozat

Spre golful Lapataia

Printre copacii batuti de vant si mancati de castori

Golful Lapataia… Lapataia, nu La Pattaya 🙂

O vulpita la cersit de mancare

Dar cica e interzis ! Ce oameni rai !

Aici se termina caretera americana… aproape 18.000 km de sosea

Golful Lapataia si insulitele lui

 O noua serie de backpackeri vin la Ushuaia cu Lonely Planetul in mana… pentru mine urma ultima noapte in Tara de Foc