Pentru multi dintre noi, Tara de Foc este locul de la capatul lumii unde ne-au purtat Ion Besoiu, Ilarion Ciobanu, Jean Constantin si restul eroilor din “Toate panzele sus!”, locul unor aventuri care ne-a incantat copilaria, un spatiu aproape legendar. Am crescut cu “Toate panzele sus!”, este, cred, unul dintre filmele care m-au facut sa visez ca o sa ajung sa vizitez si eu unele taramuri de departe. Evident, de mult imi pusesem in plan sa ajung in Tara de Foc si Patagonia, dar nu a fost sa fie pana acum. In perioada vacantelor de iarna, am plecat, in fine, spre Argentina, Chile si Uruguay, iar locul cel mai indepartat atins a fost, evident, Tara de Foc, la Ushuaia, orasul de la capatul lumii…

Am plecat in ziua de Craciun cu o cursa KLM catre Buenos Aires via Amsterdam. Mai plecasem si acum vreo doi ani, in ziua de Craciun, spre Vietnam (atunci via Paris) si aeroportul Charles de Gaulle era de-a dreptul pustiu, iar zborul, cu destul de putini pasageri. Speram sa am aceeasi experienta cu putini pasageri, dar n-a fost sa fie. Aeroportul din Amsterdam colcaia de lume, iar cursa de Buenos Aires era full… Stiam eu ca olandezii n-o prea au cu Craciunul si Pastele, pana la urma era normal. Gaselnita insa la un avion arhiplin este ca am zburat Economy Comfort – e o clasa noua, intermediara, inventata doar de cativa ani de companiile aeriene… in conditiile in care spatiul dintre scaune devine din ce in ce mai mic, iar multa lume nu isi permite sa zboare la clasa business, a aparut ideea acestei clase intermediare – intre economy si business – nu ai parte de pat ca la business (si pentru care platesti de 2-3 ori mai mult decat in clasa economy), ci de serviciile economy, dar ai un scaun cu spatiu mai mare la picioare si care se inclina mai mult… In cazul KLM, este vorba de clasa Economy Comfort (care iti ofera 10 cm in plus loc de picioare si scaunele se inclina de 2 ori mai mult decat la Economy simplu)… si, uitandu-ma cum sunt vanate locurile limitate de la iesirile de urgenta cu loc de picioare (unele companii cer un pret si pentru acestea!), merita sa luati in consideratie un mic upgrade pentru cursele lungi (iar eu am avut parte de cea mai lunga cursa din viata – aproape 14 ore de zbor non-stop de la Amsterdam la Buenos Aires!). Preturile pentru upgrade variaza de la cursa la cursa, in cazul cursei de Buenos Aires e vorba de 150 de euro. Merita? Daca ai picioarele lungi si ti-e frica de tromboflebita, eu zic ca merita!

In fine, am ajuns destul de varza la Buenos Aires. Planul initial era sa iau varianta de transport low-cost de la aeroport – shuttle Leon Tienda pana la autogara de la Recoleta, si de acolo, un alt shuttle sau taxi, dar cum eram demolat, am zis sa iau taxi direct. Asa ca m-am dus direct la biroul lui Taxi Ezeiza, am achitat 275 de peso (adica vreo 29 de dolari US la “rata albastra”), iar simpatica domnita de acolo mi-a spus ca mai am un poqito de asteptat, vreo 15 minute pana se intorc taxiurile din oras… Ei bine, cele 15 minute s-au prelungit spre 60-70 de minute… Poqito in Argentina are o cu totul alta semnificatie.

A doua zi am vizitat Buenos Aires, iar povestea zilei o puteti citi aici. De ce nu m-am dus direct la Ushuaia? Simplu, dupa vreo 24 de ore de calatorit si 5 fuse orare de schimbat, parca nu-mi venea sa sar din nou intr-un avion care mai zbura inca patru ore. In plus, eu aterizam pe la vreo 8 seara in Buenos Aires (KLM-ul a ajuns chiar mai repede), iar cursa de Ushuaia era pe la 5 dimineata. Asa ca, desi ma mutam de la 5 grade (cat erau la Bucuresti) la 35 de grade (temperatura maxima atinsa in Buenos Aires), pentru ca apoi sa aterizez din nou la 6-7 grade in Ushuaia in decurs de doar doua zile, am zis ca e de preferat. Si cred ca nu am judecat rau.

Am luat cursa de Ushuaia din celalalt aeroport al Buenosului, numit Aeroparque, situat destul de central, as zice chiar in mijlocul capitalei argentiniene. Pot sa spun ca zborul cu Aerolineas Argentinas a fost OK (mancarea a fost insa la minimum, dar parca nu-mi venea sa mananc prea mult la 5 dimineata!), dar magia a aparut in momentul in care avionul a inceput sa coboare, survoland canalul Beagle in drum spre aeroportul Ushuaia… apa de un bleumarin sever, numeroasele ostroave semidesertice, padurile combinate cu iarba saraca a unei zone mult prea apropiate de Antarctica… un peisaj pe care il vezi rar si care te lipeste de geamul avionului… Era imposibil sa nu ai sentimentul de pionier, de explorator, sentimentul ca ai ajuns cu adevarat la capatul lumii!

Am aterizat in cele din urma pe aeroportul Las Malvinas din Ushuaia. Cand mi-am cumparat biletul de avion de Ushuaia, am verificat pe mai multe site-uri daca chiar asa se numeste aeroportul din Ushuaia. Malvinele erau ceva mai departe, sa nu fi facut vreo greseala. Aveam sa dezleg misterul in momentul in care am aterizat pe aeroport – Ushuaia a fost investita drept capitala a provinciei argentiniene a Tarii de Foc, Malvinelor, celorlalte insule din Atlanticul de Sud si a unei bucati de Antarctica… ma rog, niste posesiuni mai mult cu numele atata timp cat insulele Atlanticului de Sud (inclusiv Malvinele) sunt ocupate in continuare de britanici, iar posesiunea antarctica nu e chiar recunoscuta la nivel international. Oricum, Malvinele sunt prezente peste tot in Ushuaia – exista un memorial al razboiului, iar prin port, afise si graffiti reamintesc lumii ca Malvinele sunt argentiniene, rapite de piratii englezi acum aproape doua secole.

Am ajuns cu taxiul in oras la hostelul Haush. Tara de Foc este foarte scumpa, asa ca multi turisti prefera hostelurile si pensiunile (unele chiar acasa la localnici). Sa nu credeti ca doar backpackerii recurg la pensiuni. La mine in hostel erau oameni care plecau sau veneau de pe croaziera in Antarctica, adica ceva pe care au platit cel putin 8.000 de dolari! Daca ai noroc, poti sa prinzi un last minute in Ushuaia, dar eu n-am vazut ceva mai ieftin de 5.900 de dolari (11 zile intr-o cabina de 4 – conditiile pe vasele de Antarctica sunt relativ spartane, daca ati pasit vreodata pe vreun vas de croaziera normal, nu o sa prea gasiti pe vasele de Antartica aceleasi conditii! Dar, ma rog, pentru Antarctica te duci pentru un cu totul alt motiv decat intr-o croaziera obisnuita). M-am cazat, mi-am lasat rucsacul in camera (destul de mare, curata, o imparteam doar cu inca cineva – in primele doua nopti cu un taiwanez care venise in America de Sud sa invete spaniola si acum facea un tur de doua luni al continentului de la nord la sud si ultima noapte cu o frantuzoaica picata din Antarctica) si am tulit-o in oras.

Desi eram in mijloc de vara (1 ianuarie in emisfera sudica este echivalentul lui 1 iulie in emisfera nordica), climatul din Tara de Foc nu este unul dintre cele mai simpatice. In decurs de jumatate de ora, ploua, ninge, iese soarele), vantul bate relativ tare (surprinzator, nu la fel de tare ca in Patagonia!), iar temperatura rar sare peste 10 grade… dar, din cauza umezelii, a precipitatiilor si a vantului, ai sentimentul ca e mult mai frig… Dar, ma rog, daca vii echipat corespunzator, totul va fi OK – am vazut insa si o japoneza in fusta scurta si slapi pe la El Calafate, ale carei pulpe erau vinete de frig :).

Ce poti face in Ushuaia? Pai, nu mare lucru… nu te duci in Tara de Foc pentru orase pentru ca nu iti ofera cine stie ce experiente arhitecturale, culturale etc., te duci pentru insule, munti, pinguini, pentru minunatele parcuri nationale ale sudului aproape antarctic. Daca cu cazarea te mai descurci cum, necum (am dat vreo 20 de dolari la hostel), daca mancare mai gasesti la preturi OK (sa traiasca Anonima, reteaua de supermarketuri din sudul Argentinei), nici la restaurante nu e o crima, am dat pe niste chorizo de bife (fripturi zdravene de vaca) intre 90 si 120 de peso (10-13 dolari US), apai tururile cam rup la buzunare – pentru o jumatate de zi poti lasa si 100 de dolari… si trebuie sa le faci, pentru ca de aceea ai venit in Tara de Foc!

In fine, prima zi a fost de acomodare la zona aproape antarctica… pentru ca si in Ushuaia poti sa gasesti niste muzee, de unde afli niste povesti de-a dreptul fascinante. De departe, povestea cea mai interesanta este cea a indienilor Yamana, bastinasii din Tara de Foc. Infrigurat si batut de vanturi, te cutremuri cand vezi poze cu niste oameni cu fete mongoloide complet goi… Dumnezeule, cum naiba puteau sa traiasca oamenii aia complet nud in conditiile in care o temperatura de plus 10 grade e considerata cod rosu de caldura! Am aflat povestea in Muzeul Yamana – veniti aici cu cateva mii de ani inaintea europenilor, Yamana s-au aclimatizat. In primul rand, temperatura lor normala era de 38-40 de grade (in astfel de cazuri, in alte parti ale lumii chemi Salvarea), iar pentru a genera atata caldura, Yamana consumau de trei ori mai multe calorii decat noi. In plus, isi ungeau corpul cu grasime de lei-de-mare. Nu aveau case stabile, isi incropeau un culcus din craci in vreo doua ore pe care il si paraseau dupa cateva zile. Nu il distrugeau insa, “casa” fiind folosita de vreo alta familie Yamana care pica prin partea locului. In schimb, focul era de o importanta cruciala – il purtau oriunde cu ei – inclusiv pe barca… Si, ca veni vorba, Yamana erau iscusiti marinari, o buna parte din viata traind-o pe barca, in mijlocul careia se afla si omniprezentul foc.

De altfel, cand europenii au intrat pentru prima oara pe canalul Beagle, peste tot, pe mal, au vazut focuri. Yamana foloseau focul nu numai pentru a se incalzi, ci si pentru a-si comunica stiri… iar aparitia unui galion de o dimensiune de-a dreptul extraterestra pentru ei a fost un eveniment epocal… Din pacate pentru ei, a fost si un eveniment trist… Pudicii europeni le-au cerut localnicilor sa se imbrace, chiar le-au si dat vestminte. Dar, neavand case, din cauza climatului acestea erau permanent ude, nu se puteau usca niciodata, iar pneumonia care nu prea era cunoscuta printre Yamana a inceput sa faca ravagii. In acest moment, nu mai exista decat o singura femeie octogenara care este 100% Yamana… cei care au supravietuit europenilor s-au amestecat cu acestia, asa ca nu mai exista Yamana cu “sange pur”.

In momentul cand tu, european “civilizat”, intalnesti astfel de fapturi, tragi concluzia ca ai de-a face cu cele mai inapoiate fiinte umane de pe fata planetei. Dar misionarii britanici care s-au stabilit prin secolul 19 in Tara de Foc au descoperit o societate uimitor de complexa – ritualuri de-a dreptul fascinante, iar numarul de cuvinte din vocabularul yamunez era mult mai mare decat numarul de cuvinte de vocabularul limbii engleze!

Dupa ce am vazut Muzeul Yamana, m-am indreptat spre capatul orasului unde se afla Muzeul Martimo y del Presidio amplasat in fosta puscarie din Ushuaia. Orasul Ushuaia, infiintat candva prin secolul 19, a fost creat ca o colonie penitenciara… un soi de Siberie a Argentinei unde erau expediati criminalii periculosi, dar si, evident, disidentii politici. Muzeul gazduit de fosta puscarie nu se limiteaza doar la spatiul penitenciar… este un muzeu care iti ofera o privire complexa asupra Tarii de Foc… am trecut de la istoria navigatiei la cea a inchisorii (inclusiv a celor mai faimosi rezidenti penali sau politici), am descoperit calea ferata de la capatul lumii folosita pentru transportul puscariasilor si al pietrelor pe care le extrageau acestia. Am descoperit povestea marilor descoperitori din spatiul Tarii de Foc, dar si povestea emigrantilor (am ramas perplex sa descopar ca una dintre cele mai mari comunitati nationale din Tara de Foc si Patagonia sunt… croatii! Emigrati la sfarsitul secolului 19 de pe atat de insorita insula Brac din cauza ca filoxera le distrusese viile, iar Habsburgii ii voiau in serviciul militar pentru 4-5 ani, multi croati au ajuns aici, la capatul lumii! Si, nu in ultimul rand, am fost mandru sa descopar si urme romanesti in Tara de Foc, o dovada ca unii dintre noi au spirit de pionieri… Am descoperit o fosta celula din muzeu dedicata expeditiei vasului Belgica, la bordul caruia s-a aflat si Emil Racovita, si care a ramas prinsa in gheturile iernii antarctice, dar si urmele lui Iulius Popper, aventurierul care a ajuns la un moment dat un soi de Rege al Tarii de Foc si a carui activitate se pare ca a fost cruciala pentru ca acum Ushuaia sa fie argentiniana. Popper a batut monede in Tara de Foc si a emis timbre, fiind un personaj fascinant… Din pacate, prea putin cunoscut in Romania.

Nu in ultimul rand, m-am fotografiat cu celebrul semn ca aici, la Ushuaia, se afla capatul lumii. Motivatia argentinienilor este ca aici se afla cel mai sudic oras de pe planeta (Puerto Williams, detinut de Chile, se afla inca si mai la sud, dar am inteles ca este doar un satuc ceva mai mare, pe cand Ushuaia este un adevarat oras). Iar ideea ca Ushuaia se afla la capatul lumii atrage mii si mii de turisti… multi dintre ei debarca de pe croazierele clasice care trag la Ushuaia pentru o gura de aventura aproape-antarctica, in timp ce 90% dintre turistii antarctici ai lumii pleaca de aici. Evident, nu am putut rata prilejul de a ma poza si eu in fata celebrului semn, cu steagul Romaniei in mana… in amintirea lui Popper, a lui Racovita si, de ce nu, a lui Anton Lupan si a goeletei Speranta…

Imagini Ushuaia, Tara de Foc

Boeing 777-300 Extended Range pe aeroportul din Amsterdam inaintea marelui salt transcontinental – cel mai lung zbor al meu !

Clasa Economy Comfort

Aterizarea la Ushuaia pe deasupra unor insulite pline cu vietati antarctice

Hostelul Haush din Ushuaia

Si camera mea (2 zile am impartit-o cu un hong kongez si o noapte cu o frantuzoaica picata din Antarctica)

Orasul construit pe un deal cu strazi perpendiculare ducand spre apa

Ushuaia skyline

Razboiul Malvinelor nu a fost uitat la Ushuaia – piratii englezi nu sunt bineveniti in Tara de Foc !

In schimb, vasele de croaziera, da 🙂

Cabanutele astea gazduiesc agentiile de turism locale din Ushuaia

Superbe sunt florile din tinuturile reci

Fascinantul muzeu Yamana

Oamenii astia traiau asa la maximum 10 grade vara !

Si niste explicatii

Principalul bulevard din Ushuaia

Goeleta Speranta ? Pffff, nu 🙁 Are steag olandez

Puscaria devenita muzeu

Celulele au devenit sali de muzeu

Si nu putea lipsi si politistul supraveghetor

Au mai trecut pe aici romani si destul de recent. Desi n-am auzit niciodata despre expeditia asta, bravo lor !

Emil Racovita, Romania 🙂

Luand masa de Craciun la bordul vasului Belgica

Nu sunt singurul Imperator de prin zona 🙂

Iulius Popper, aventurier de origine romana, fost rege neincoronat a Tarii de Foc

A batut si monede de aur cu numele lui

prin muzeu

Acesta este farul de la capatul lumii.. copia celui din cartea lui Jules Verne

Cam asa arata „pungile de supermarket” in Tara de Foc. Acestea sunt interzise, asa ca fiecare trebuie sa vie cu sacosa de acasa. Cei prinsi fara asa ceva (ca mine), li se gaseste o optiune eco

Ushuaia by night