Cum ziceam şi ieri, când am scris despre Castelul Daniel de la Tălişoara, mare lucru nu credeam că se poate face prin zonă. Adică, nu auzisem mai de nimic. Ştiam că există nişte staţiuni cu ape minerale, dar nu chiar în zona Baraolt, mai încolo, spre Sfântu Gheorghe, mă rog, nici satele cu bisericile săseşti nu sunt prea departe, dar le văzusem recent. În fine, am hotărât să mă las pe mâna gazdelor mele, familia Racz, de baştină tot de prin Covasna, care sigur ştiau mai multe.
Cum am ajuns la castel, Lilla ne-a luat în primire. Ne trimisese ea o propunere de program, dar nu se mai putea face. Ar fi urmat să ne plimbăm cu bicicletele printr-un peisaj de basm, să ne ducem şi la o peşteră, o plimbare cu caleaşca, dar totul a picat din cauza vremii câineşti. Dar se pare că sunt multe lucruri de făcut prin Covasna, aşa că Lilla a scos din buzunar un cu totul alt program… adaptat vremii mult prea ploioase.
Aşa că am avut parte de o sâmbătă plină de tradiţii pe care mulţi le-ar crede uitate. Dar uite că prin Covasna încă se păstrează. Aşa că am plecat din Tălişoara spre satul învecinat Vârghiş, de unde a provenit de fapt familia Daniel –care a construit castelul-hotel în care stăteam. Şi pentru că d-alde Daniel provin din Vârghiş, tot aici se află încă un Castel Daniel.
Spre deosebire de cel din Tălişoara, Castelul Daniel din Vârghiş nu a avut acelaşi noroc. A fost vândut mai repede decât cel din Tălişoara, mai precis, în 2006, dar cumpărător nu a fost harnica şi antreprenoriala familie Racz, ci primăria oraşului… Eszterghom, din Ungaria. Mă rog, achiziţia a fost parţial politică şi parţial dictată de o oportunitate de afaceri. Pe atunci, exista un plan grandios de deschidere a unei staţiuni de golf la Vârghiş, dar nu s-a concretizat. Aşa că Eszterghomul a rămas cu palatul Daniel şi nu ştie ce să facă cu el.
Lilla îl sună pe cel care are cheile şi ne deschide poarta. Intrăm în curte, o curte amplă, plină, parţial împădurită, dar de unde vedem cât de mare e castelul-tată al Danielilor. Este ditamai palatul, cu alte cuvinte. Intrăm în el. Eszterghomul nu are cine ştie ce bani. Sălile mari, domneşti, sunt goale, pe pereţi sunt atârnate nişte gravuri cu Eszterghomul de acum multe sute de ani. Ici şi colo, semnul heraldic al Danielilor, cu lebăda cu săgeata înfiptă în gât, dar aici apare şi un alt leu heraldic – simbol al unirii Danielilor cu o altă familie având sânge albastru… atât de albastru că au mai acceptat în simbolistica familiei un semn heraldic. Povestea lui este similară cu a celui din Tălişoara până la un punct. A fost castel nobiliar până în 1948, când a fost naţionalizat şi folosit pe post de CAP – unde înainte erau banchete, acum creşteau oile. A fost retrocedat membrilor familiei Daniel, dar aceştia l-au vândut, mai departe. Castelul este foarte frumos, cu ceva bani ar ieşi ceva senzaţional şi aici, la Vârghiş. Poate, vreodată…
După vizita la palat, aflu că ne ducem la dinastia Suto. Pfff… pe aici, prin secuime, numai dinastii şi nobili. Ei bine, Suto nu este o dinastie nobiliară, ci o dinastie de meşteşugari! De pe la 1568, de când Danielii i-au invitat la Vârghiş, din tată în fiu familia Suto sculptează şi pictează în lemn. Ajungem în faţa unei imense porţi secuieşti sculptate în lemn. Suntem invitaţi înăuntru de Istvan, actualul stăpân al casei şi meşter-şef. Face ce a făcut şi tatăl lui, şi bunicul lui, şi strămoşii lui… ciopleşte şi pictează lemn. Face mobilă artizanală. Strămoşii lui au făcut mobila pentru Castelul Daniel şi el va face acelaşi lucru în următoarele câteva luni. Dar, în rest, face şi pictează mobilă pentru clienţi din SUA până în Japonia. Vopseaua este preparată tot de Istvan, sunt culori naturale din minerale de pe lângă Vârghiş. Dar Istvan nu e interesat doar de pictat şi de sculptat… în camera – showroom (nu ai voie să faci poze pentru că în businessul ăsta e concurenţă mare, se tot “fura” modelele), găseşti şi o carte cu istoria familiei Suto, cu arborele genealogic, cu tot ce te-ai aştepta de la o familie nobiliară. Dar Suto nu a fost niciodată familie nobiliara, ci, cum spuneam, de meşteşugari. i ei pot forma o dinastie la fel de importantă, poate mai importantă. Pentru că, iată, Danielii nu mai sunt grofi şi proprietari de castele, pe când Suto încă “domnesc” în curtea lor plină de obiecte tradiţionale. Pentru mai multe informaţii, aruncaţi un ochi pe site-ul lor (doar în maghiară şi în engleză).
De la cioplit în lemn la modelarea fierului nu mai era decât un pas. Aşa că revenim în Tălişoara, de data asta la fierar, la Gyuri Nagy, care are acum o comandă mare – ditamai poarta din fier pentru castelul-hotel de la Tălişoara. O face de luni bune, pentru că aici fierul se modelează ca pe vremuri, manual. Mă uit la simbolul domeniului, lebăda cu săgeata în gât. Absolut superbă, e o muncă migăloasă! După ce ne arată atelierul plin de fierătaie, unele de pe la 1800, începe demonstraţia… ia o stinghie din metal şi va face din ea o floare… Dă drumul la foc, pune nişte cărbuni, urmează un mic foc de artificii în vatră şi începe să prelucreze metalul… Bagă în foc, aşteaptă un pic, repede sub un baros electric care îl scuteşte de un ucenic… şi din nou, şi din nou, şi din nou… până când din mâinile meşterului iese o floare de fier.
Am avut parte de meşteşug, era vremea şi de distracţie… aşa că ne pune să batem cu barosul… mai întâi cu sfială, apoi dând de zor… nu sunt bun de fierar :). Dar e fun. Însă cel mai tare moment a fost, de departe, când nea Gyuri a strâns o slană d-aia de Ardeal în forjă şi a început să verse untura încinsă peste pâine cu ceapă… Asta nu mai văzusem – slană forjată… Genial.
Am fost la lemn, la fier… parcă aici, în Covasna, s-ar aduna puterile în Captain Planet. Ce lipseşte? Aha… apa. Ei bine, apa nu lipseşte, mai ales că aici, lângă Baraolt, se află celebrele izvoare minerale de la Biborţeni. Mi-aduc aminte de când eram copil, apa de Biborţeni era cea mai apreciată. Între timp, fabrica s-a cam dus la fund (e de stat, la ce te poţi aştepta?!) şi cu greu mai poţi găsi apă de Biborţeni prin magazine. În schimb, poţi să găseşti apa de Biborţeni la mama ei, la izvor. Dintotdeauna am avut senzaţia că ăştia bagă sifon în apa minerală, ca să fie efervescentă. O fi şi aşa, dar nu la Biborţeni… am pus o sticlă goală sub jetul izvorului şi, după ce am dus-o la gură, am simţit bulele naturale cum mi se sparg în cerul gurii. Ce păcat că apa asta se pierde! E drept, are şi foarte mult fier, m-am uitat la PET-urile goale folosite şi răsfolosite de localnici să ia apa minerală cu ei – plasticul are deja culoarea fierului. Probabil că şi stomacul lor. O trebui fier în organism, dar nici aşa mult.
Ultimul popas al zilei, unde altundeva, la morar… La doi paşi de Biborţeni, în satul Băţanii Mici, se află o moară de apă… o parte din vijeliosul pârâu care trece prin sat este deviată şi pune în mişcare o maşinărie de o ingeniozitate incredibilă. Nu le am eu cu tehnica şi cu mecanismele, dar ce am văzut pe două etaje la morar este o mostră admirabilă de ingeniozitate populară… nimic digital, nimic high tech, doar foarte multă ingeniozitate şi tot soiul de mecanisme care folosesc la maximum puterea apei învolburate. Dacă fierarul şi lemnarul nu se pot plânge de business, morarul nu o duce prea bine… oamenii preferă să cumpere făina din oraş sau să se ducă la mori tehnologizate. Morarul din Băţanii Mici nu poate produce mai mult de 40 kg de făină pe oră. Moara are însă peste 180 de ani şi, la fel ca în cazul Suto, tot neamul este morar din tată-fiu.
Pe lângă morar, trebăluieşte şi mama acestuia… Tot timpul îşi găseşte ceva de făcut… ba pune în mişcare războiul de ţesut, şi acela din vremuri imemoriale, ba roboteşte prin bucătăria străveche. Mă uit la pat… pare ca de copil. Dar povestea cea mai savuroasă are de-a face tot cu sângele albastru. Nu, nu al vreunui grof de prin zonă, ci taman al familiei regale a Marii Britanii. Printre sutele de vizitatori care au venit în ultimii ani la moară se află prinţul Charles şi fiul lui, prinţul Henry. Charles e bun prieten cu contele Kalnoky, care are mai multe proprietăţi prin zonă. Uneori, Charles stă în Viscri sau la alte proprietăţi ale lui, dar alteori este oaspetele lui Kalnoky, care l-a dus şi la moară. Bătrâna ne arată cu mândrie o poză mare, înrămată, alături de prinţul Charles. Au enervat-o gărzile lui Charles, care au pus-o să guste ce îi pregătise prinţului, să fie sigure că nu îl otrăveşte, dar prinţul era, spune ea, un tip de treabă. Henry era “mai nebun”, a venit cu motociclete de teren, străbătând dealurile din zonă. Ne arată o poză cu bătrâna în spatele prinţului, pe motocicletă. I-a spus că trebuie să se însoare şi Henry i-a promis că o invită la nuntă. “Maică, eu nu zbor cu avionul”, a zis bătrâna, aşa că Henry i-a promis că o duce până la Londra pe motocicletă… şi i-a şi făcut un tur prin curte :).
Am plecat la hotel după o zi plină. Nu mă aşteptam ca zona asta să fie atât de bogată în locuri şi oameni atât de interesanţi. Pentru că un program full, gândit din timp pentru un weekend în aer liber, a fost schimbat peste noapte în altceva… Ai ce vedea în Covasna! Si dacă vreţi mai multă inspiraţie, vedeţi că cei de la Castel Daniel ştiu perfect zona si iţi pot organiza tot soiul de tururi tematice – de la cele culturale la outdoor
Ii mulţumesc lui Alin Popescu pentru poza în care ciocăneam 🙂
Imagini Covasna
Poarta secuiasca de la familia Suto
Camera-muzeu, tezaurul lui Istvan Suto
Castelul Daniel din Varghis
Din pacate, departe de cum arata cel din Talisoara
Rece si pustiu
Ici si colo, gravuri de epoca cu orasul … Eszterghom 🙂
Gyuri, fierarul si operele sale
Cam asa arata locul sau de munca
In proces de facere … poarta mare de la Castel-hotel Daniel
cu o atentie deosebita la blazon !
O demonstratie practica
Sa batem fierul cat e cald 🙂
O specialitate de fierar … slana forjata !
Inghesuiala la izvorul Biborteni
PET-urile folosite si ras-folosite devin rosii de la fier
O moara pe apa de 180 ani… inca functionala !
O minune a tehnicii
Apa e captata de la un rau din apropiere
In casa, se foloseste in continuare si razboiul de tesut
Iar gazdele noastre ne prezinta cu mandrie poze de la vizita printului Charles
Dar si a printului Henry 🙂
După 10 ani de mers în concedii de câte 2 săptămâni, cu cazare la pensiuni din România, nu credeam că mai am ce vedea.
Articolele astea mi-au schimbat părerea ! 🙂
P.S.: în vacanța de după Paște mergem pentru prima dată la o pensiune… în Bulgaria: doar acolo se anunță o vreme mai bună. Apropo de programul „improvizat” de aici, pe timp de ploaie.
:))) Drum bun in Bulgaria ! In ceea ce ma priveste….Doamne fereste ! :)) Nu as da,pentru nimic in lume….. Pastele…. la o pensiune din Bucovina sau din Apuseni…pe un Paste ..in Bulgaria… ! Ce ma mira …este ca dupa 10 ani de drumetii prin Romania….acum ,ati ales Bulgaria ! Paste Fericit…dar cu siguranta…dupa Bulgaria…veti iubi mai mult Romania,romanii…si pensiunile noastre ! 🙂
Pentru Dan: Dacă puneai mai puține puncte și citeai mai atent postarea mea, eram amândoi câștigați: este vorba de „vacanța de DUPA Paște”. Elevii (și fiul meu) au vacanță atunci, deci profităm și noi, părinții..
Paștele se face în familie !