Un muzeu greu de uitat – Muzeul Tragediei din Anzi 1972

01. Museo Andos 1972.JPG

Pe vremea când călătoream și nu exista Internet, și nici bani pe ghiduri nu dădeam, sursa mea inestimabilă de informații era biroul de informații turistice. Mă rog, în vremea aceea călătoream prin Europa, unde sistemul de informații turistice era bine pus la punct. Rar găseam vreun oraș care să nu aibă un punct de informare turistică în gară (acele puține cazuri mi le aduc aminte cu jale– Sevilla, Escorial, Toledo, Genova), de acolo mă umpleam cu broșuri și hărți și luam la pas orașul respectiv. Când am trecut dincolo de Bosfor și Gibraltar și astfel de stabilimente s-au rărit semnificativ, am cumpărat Lonely Planet-uri și m-am descurcat. În lumea internetizată de azi, nu prea aș mai avea nevoie de un astfel de punct de informare, ci mai degrabă de un wi-fi și de cele 24.236.439 de aplicații care să îți arate ce ai de văzut (nu, nu folosesc niciuna). Cert este că am trecut pe la birourile de turism din ce în ce mai rar în călătorii. O excepție notabilă: eram la Montevideo prin centrul vechi (capitala Uruguayului are ceva din spiritul Bucureștiului) și am văzut un birou de informații turistice. Am intrat din curiozitate și am văzut niște fluturași pe care scria “Museo Andos 1972”. WOW! Mi-am adus brusc aminte de niște filme documentare cu niște tineri care au căzut cu avionul în Anzi și au rezistat acolo câteva luni bune, până au fost salvați. Stai, băieții ăia ce erau? Brazilieni. Nu, în mod sigur nu. Argentinieni sau uruguayeni. Să fi fost uruguayeni? Da, parcă… Păi, iată un muzeu care nu trebuie ratat!

Întreb de el la birou, mi se spune ca e nou-deschis și mi se explică unde e. La vreo 10 – 15 minute de mers pe jos. Excelent… După câteva colțuri, pe lângă niște clădiri intrate în metastază și altele proaspăt refăcute, descopăr o mică firmă – Muzeul Tragediei din Anzi. Excelent!

Intru. Nu e multă lume. Un domn distins, cu părul alb, și o femeie. Ne iau în primire de la început. Plătim 200 pesos (circa 7 euro), dar cel mai bine investiți pesos din toată excursia uruguayană! Domnul ne ia pe spaniolă, dar văzând că bâiguim ceva, trece pe engleză. Ne întreabă de unde suntem. România. Oare o fi auzit de țara asta de cealaltă parte a lumii? Da, normal că a auzit, a si locuit trei luni în Ploiești. Are un business cu tot soiul de materiale de construcție și s-a dus să instaleze ceva la o fabrică din Ploiești. Facem cunoștință. Îl cheamă Jorg Thomsen. Un nume cam germanic. Îmi confirmă. Părinții lui sunt germani emigrați în America de Sud.

El ne va fi gazdă și ghid. Vorbește rar și apăsat, într-o engleză impecabilă, fără însă a avea accentul prețios britanic. Vorbește engleza internațională. Într-o vineri, în data de 13 octombrie 1972, un avion uruguayan model Fairchild 227, cu o echipă de tineri rugbiști la bord, s-a prăbușit în Anzi. Zbura de la Montevideo spre Santiago de Chile și, după o escală de alimentare la Mendoza, în Argentina, a plecat mai departe spre Santiago și a dispărut. Niciun semnal de ajutor, nimic. Harta ne indică faptul că pilotul a greșit drumul și că, din cauza vremii nefavorabile, s-a lovit de stânci. A fost un miracol că nu au murit toți. Avionul s-a lovit, apoi a patinat pe burtă și s-a oprit într-o mare de zăpadă, undeva la peste 4.000 de metri. 32 de oameni au supraviețuit. Piloții au murit însă.

Restul este o poveste de luptă pentru supraviețuire, o luptă dramatică, o luptă eroică. Este o poveste de solidaritate, lucru în echipă și prietenie, o poveste pe care Jorg vrea s-o transmită tuturor uruguayenilor. Este un muzeu privat, nu au primit niciun cui de la stat. Este un muzeu făcut din banii lui Jorg și ai câtorva entuziaști. Evident, și cu sprijinul supraviețuitorilor.

Jorg continuă povestea. În ochii lui albaștri se văd zăpezile Anzilor, iar povestea se desfășoară încet, dramatic, cinematografic. Mă opresc, un pic cutremurat. Nu cumva e unul, nu cumva e unul dintre supraviețuitori? Nu știu cum să-l întrerup și să-l întreb. Până la urmă, reușesc. “Nu ai fost cumva în avion?”. Se oprește. “Nu, nu am fost, dar sunt din același cartier cu cei care au fost în avion.” Dar povestește ca și cum ar fi fost acolo. Știe, zi de zi, oră de oră, ce s-a întâmplat.

Cei de la bord erau tineri. Toți locuiau într-un cartier scump de lângă Montevideo (un soi de Pipera a capitalei Uruguayului) și jucau rugbi. Rugbiul este un sport al elitelor. Peste tot, plebea joacă fotbal, gentlemenii joacă rugbi. Așa e și în Anglia. Așa e și în Uruguay. Echipa de tineret a Colegiului Stella Maris urma să se ducă în Chile pentru niște meciuri amicale. Pe vremea aceea, Uruguayul era o dictatură militară, așa că echipa a primit un avion al Forțelor Armate Uruguayene. Erau 45 de oameni la bord – echipa, o soră a unui jucător, antrenori, echipaj. Cum ziceam, 32 de oameni au supraviețuit prăbușirii. Dintre ei, vor mai scăpa doar 16. Cel mai în vârstă, care avea 38 de ani, și 15 care aveau sub 26 de ani. Și toți, bărbați.

Jorg derulează povestea. Are un dar aparte. Se vede că trăiește fiecare moment. Știe de fiecare. Îi numește ca și când ar fi niște personalități bine-cunoscute. Încerc să le rețin numele. Dolgay, Urioste, Canessa. Este o poveste de supraviețuire, o poveste care îmi reamintește de Robinson Crusoe. Tinerii uruguayeni trebuie să improvizeze, să creeze, să recupereze. Unul dintre ei construiește ochelari din ferestrele avionului, pentru că zăpada însorită te poate orbi, la 4.000 de metri. Au norocul să descopere o parte a avionului care s-a dezintegrat nu foarte departe. Folosesc materiale din avion pentru a crea saci de dormit. Construiesc un sistem care să transforme zăpada în apă bună de băut. Folosesc orice mâncare găsesc în avion. Și după ce o termină, urmează încercarea supremă: vor mânca din colegii morți.

După câteva zile, unul dintre ei descoperă aparatul de radio. În ciuda eforturilor, nu pot să transmită nimic. În schimb, ascultă știrile. În a 11-a zi după prăbușire, Radio Chile anunță încetarea căutărilor. Căutările au fost făcute în cu totul altă parte pentru că pilotul s-a rătăcit și a transmis coordonate greșite, înainte de a se prăbuși. Lumea întreagă este cea care pare să se prăbușească acum peste supraviețuitori. Dar ei trebuie să lupte în continuare. Familiile lor luptă în continuare. Încearcă să convingă guvernele chilian, argentinian și uruguayan că există o șansă, că există o speranță. Decizia însă e finală. Căutările sunt întrerupte. În disperare de cauză, familiile recurg la orice. Sute de mii de oameni participă la o rugăciune în Montevideo. Sute de mii de dolari sunt oferiți celor care îi vor găsi. Apar mii de mesaje false de la diverși care susțin că i-au văzut. Sunt sute de piste eronate. Sunt chemați și cei mai cunoscuți clarvăzători din lume. Doi dintre ei vor indica cu o eroare de 5 kilometri locul în care supraviețuitorii se luptau cu moartea. Autoritățile neagă că un avion ar putea ajunge acolo. E încă iarnă în Anzi, nu se poate ajunge, se riscă viețile aviatorilor ‒ erau argumentele oficialilor.

Jorg continuă povestea dramatică a supraviețuitorilor. Evident, au scăpat, dar sunt loviți, îi dor una, alta. Și, mai ales, e problema moralului. Unii dintre ei mor. Unii, într-o avalanșă. Trebuie să acționeze. Se uită la hărți și se gândesc că văile verzi din Chile nu sunt departe, în conformitate cu poziția pe care o spusese pilotul. Nu era adevărat.

Povestea devine din ce în ce mai dramatică. Sunt cu sufletul la gură. Mă bucur în sinea mea că nu am citit în detaliu povestea sau că nu am văzut filmul “Alive”. Trei dintre ei decid să plece în expediție. Nu au nici echipament, nici haine. Au doar dragostea de viață și tinerețea. Și faptul că sunt sportivi. Escaladează unul dintre vârfurile de lângă valea unde se află avionul. Și își dau seama că sunt departe de locul unde cred ei că ar fi. Îl trimit pe al treilea, cel mai slab, înapoi la avion și cei doi pleacă la drum. Parrado și Canessa vor merge zece zile peste munți acoperiți de zăpadă, până ajung pe malul unui râu. De partea cealaltă, un arriero, un cowboy chilian. Canessa scrie un mesaj pe o hârtie și, înfășurând-o în jurul unei pietre, o aruncă cowboy-ului. Scrisoarea o vedeți mai jos. Sergio Catalan, cowboy-ul, ia scrisoarea, o citește și sare pe cal. Va urma o cavalcadă de opt ore călare neîntrerupt, până la prima secție de poliție. Este, inițial, întâmpinat cu neîncredere. Este unul dintre sutele de localnici care susțin că i-au văzut pe supraviețuitori. Și, totuși, Catalan îi convinge. Santiago de Chile este alertat. E deja ianuarie, este vară în Chile, aviația poate să se ridice de la sol. Între timp, un alt arriero, întâlnit pe drum de Catalan, îi salvează pe cei doi.

Supraviețuitorii din avion află de la radio că Parrado și Canessa și-au îndeplinit misiunea. Probabil, va fi cea mai fericită și cea mai lungă noapte. A doua zi dimineață, elicopterele armatei chiliene, cu Parrado la bord, ajung în zonă, dar nu pot coborî decât după-amiază, din cauza vremii proaste. Supraviețuitorii vor fi transportați în două ture. Povestea lor șochează milioane de oameni de pe Glob. Întoarcerea celor 16 la Montevideo este triumfală. Imaginea lor este însă mânjită de faptul că un ziar chilian descoperă că au recurs la canibalism pentru a supraviețui, așa că toate tabloidele lumii pot să titreze pe prima pagină “Șoc și groază”. Dar nu pot acoperi eroismul celor care au scăpat. Rămășițele avionului sunt incendiate (hmmm), dar acolo, pe vale, se ridică un monument în memoria celor dispăruți.

Îl întreb pe Jorg ce s-a întâmplat cu supraviețuitorii. În primul rând, e de mirare că toți trăiesc. Toți au ajuns bine. Unul e cel mai cunoscut chirurg de copii din țară. Altul a candidat la președinția Uruguayului. Altul a devenit om de televiziune. Unul a ajuns directorul unei mari agenții de publicitate.

Mă așteptam să stăm puțin în acest muzeu. Nu știu cât am stat. Parcă am fi stat 72 de zile, adică exact atâtea zile câte au supraviețuit Canessa și ceilalți. O experiență unică. O experiență epuizantă. Parcă aș fi fost acolo, în acel avion al morții, al deznădejdii și al supraviețuirii. Jorg închide muzeul. Am trecut de mult de ora închiderii. Nu s-a uitat la ceas. Nici noi. Ne va duce apoi cu mașina lui în cartierul Solymar. Este cartierul în care locuiește și el, e cartierul și al celor alături de care “am trăit” câteva ore. Facem o tură prin cartier. Ne arată unde a stat unul sau altul. Iată și biserica unde zeci de mii de oameni au venit să se roage în duminica de după accident. Acum este închisă.

Am văzut multe muzee în viața mea. Sunt un fan muzee, îmi place să intru, să văd, să aflu. Dar asta a fost o experiență unică, o experiență pe care nu o poți trăi altfel, chiar dacă intri la ultimul răcnet 3D. Este o experiență unică. Sunt convins că foarte puțini dintre voi veți ajunge în Uruguay. Dar dacă ajungeți totuși la Buenos Aires, rupeți-vă câteva zile și duceți-vă la Montevideo. Și în Montevideo duceți-vă la Museo Andes 1972. Îl găsiți aici. Și salutați-l pe Jorg din partea mea!

Imagini Muzeul Tragediei din Anzi

01. Museo Andos 1972.JPG

Gata, aici e !

02. Muzeul tragediei din Anzi.JPG

O intrare mica la parterul unui bloc din Centrul Vechi

03. Ghid muzeul andin.JPG

Jorg Thomsen, mai mult decat un ghid

04. Muzeul prabusirii din Anzi.JPG

Muzeul nu trebuie vizitat, ci povestit si trait

05. Fairchild 227.JPG

Acesta este modelul Fairchild 227

06. Istoria tragediei andine.JPG

Inceputul dramei din Anzi

07. Ruta cursei de Santiago de Chile.JPG

Traiectoria avionului

08. Lista pasagerilor.JPG

Lista pasagerilor – a mortilor si a supravietuitorilor

09. Ziare despre tragedia din Anzi.JPG

Presa vremii

10. Imagini din Anzi.JPG

Poze facute de supravietuitori (au avut aparate de fotografiat)

11. Imaginile din Anzi.JPG

12. Supravietuitori Anzi.JPG

13. Piatra cu mesajul.JPG

Biletul aruncat peste rau

14. Ochelari Anzi.JPG

Ochelarii facuti din ferestrele avionului

15. Sac dormit Anzi.JPG

Sacii de dormit reconditionati din scaunele avioanelor le-a salvat viata

16. Aparat fotografiat Anzi.JPG

Aparatul foto care a surprins imagini din timpul celor 72 de zile

17. Scrisoarea lui Nicolich.JPG

Nicolich nu a supravietuit

18. Prin Montevideo.JPG

 Jorg ne-a dus in cartierul de unde provin eroii

Comentarii

  • Am fost si eu sa vizitez muzeul,mi-am adus aminte ai mentionat despre el si trebuia neaparat sa vizitez locul acesta,ai dreptate, este un muzeu interesant mai ales cat iti poveste si vorbeste si engleza ,bine a vorbit in spaniola doarece avea doi turisiti din Argentina,plus unul din Polonia care intelegea spaniola,asa am zis spaniola.M-a intrebat din ce tara sunt si i-am spus Romania ,initial am uitat ca tu ai vizitat muzeul si m-am asteptat nici macar sa nu stie pe unde este situata sau macar doar poate atat,mi-a zis a avut o afacere in Ploiesti.
    Povestea acestui muzeu este interesanta si adevarata,din pacate n-a fost asa noroc nici Adrian Iovan si Aura,dar asa se mai intampla.
    Mie una nu prea mi-a placut in Montevideo totul parea asa pustiu acolo,mai ales in centru vechi de parca ma aflam intr-un loc pustiu fara oameni doar cu cateva fantome(aia putini care mai apaream la plimbare),totul a fost asa ciudat sa nu vezi oameni pe strazi.
    Am intrebat daca a mai avut la muzeu si alte persoane din Romania,initial a zis parca nu dar si-a adus aminte de tine si i-am zis da stiu are un blog de calatorii si de la tine stiu de muzeu.

    Adina 29 aprilie 2015 6:09 Răspunde
  • Trebuie sa fii masochist rau de tot sa te duci la museul asta.Povestea e trista oricum.

    sade 29 aprilie 2015 9:44 Răspunde
    • Nu e vorba de asta deloc. Eu am vazut filmul dar nu stiam ca au facut saci de dormit din scaune. E bine de retinut ca nu stii niciodata cand ajungi intr-o situatie similara! Asa cum te uiti la ghidurile de supravietuire de pe Discovery, si acest muzeu mi se pare la fel de util.

      Antal 3 mai 2015 9:45 Răspunde
  • Ce nu am găsit povestit / sau în text este faptul că pentru a putea supraviețui, au trebuit să recurgă la canibalism. Poate, din diferite motive, s-a vrut să se ascundă acest fapt

    Marian Huc 29 aprilie 2015 14:10 Răspunde
    • Este menționat pe la paragraful 12.

      Marius W. 29 aprilie 2015 15:13 Răspunde
      • Așa este. Scuzele mele. Canibalismul de supraviețuire nu este un act de care să se vorbească în termeni reali, adică ce a însemnat acesta sub diferitele lui aspecte

        Marian Huc 29 aprilie 2015 15:48 Răspunde
  • O impresionantă poveste de supraviețuire. Știam de tragedia din Anzi dar nu știam de existența acestui muzeu. Cu siguranță îl voi vizita când voi ajunge în Uruguay.

    Marius W. 29 aprilie 2015 15:12 Răspunde
  • chiar sunt la buenos aires si urmeaza montevideo… :). O sa merg la muzeu cu atat mai mult cu cat am vazut si filmul… Pt cine poate sa il inteleaga si altfel decat in stilul cancan e o poveste extraordinara.

    Adi 30 aprilie 2015 5:31 Răspunde
  • Pingback: Destinatii latino-americane Air France: Montevideo mi-a adus aminte de Bucuresti

Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Destinatii