Nu am ajuns acum pentru prima oara la picioarele Everestului, cel mai inalt varf de pe Planeta. Am avut onoarea sa fac cunostinta cu Majestatea Sa Everest in 2007, cu ocazia primei mele vizite in Tibet, si, desi, iata, am ajuns aici a doua oara, pot spune ca este una dintre cele mai incredibile experiente pe care am avut-o vreodata in calatoriile mele. Nu stiu, este un sentiment unic sa te uiti la Everest, la muntele pe care tu stii ca este cel mai inalt de pe Planeta si sa ai senzatia ca poti sa-l atingi fara nicio problema cu mana. E drept, Everest Base Camp este undeva la 5.200 – 5.250 de metri altitudine, deci diferenta de nivel nu e de 8.000, ci de vreo 3.000 si ceva de metri, dar orisicat. In plus, varful asta are o charisma speciala… chiar daca te afli in avion si langa el vezi si alte varfuri de inaltimi similare (pe langa Everest, mai sunt cateva varfuri de 8.000 si ceva de metri), nu stiu cum, Everestul iese in evidenta, il remarci imediat de parca toti ceilalti munti se dau cumva sfiosi la o parte in fata Majestatii Sale! Crezi sau nu in forte supranaturale, in reincarnari sau sufletele muntilor, dar odata ajunsi in fata Everestului, simti un soi de magnetism, simti ceva… este ceva special cu muntele asta…

Cum ziceam in episodul precedent, am plecat din Shigatse la o ora neobisnuita chiar si pentru ghizi. Ca peste tot in Tibet, soseaua este impanzita de puncte militare de control, iar soldatii chinezi de acolo faceau niste ochi cat cepele cand vedeau un autocar turistic la acea ora… Evident, noi dormeam tun in autocar, in schimb, soferul, da, soferul era adevaratul erou.

Pe drum, ne oprim la o poarta care marcheaza cel mai inalt punct de pe Autostrada Prieteniei, dar si… rasaritul soarelui. Este un frig de te taie, dar e bine… ne antrenam pentru Everest Base Camp, care va fi punctul cel mai inalt pe care il atingem si va fi, probabil, cel mai frig. Nu numai ca suntem sus, dar altitudinea ne va lovi clar (Lhasa si Shigatse sunt undeva pe la 4.000 de metri, dar odata ce urci la etajul urmator, la circa 5.000 de metri, e posibil ca acomodarea de la 4.000 de metri sa nu mai fie suficienta) si vom dormi la cort! De fapt, la inaltime, in momentul in care soarele dispare, din cauza aerului rarefiat, temperatura cade brusc chiar si 10 grade in cateva minute!

Ne continuam drumul serpuind pe niste dealuri sterpe, din cand in cand apar case, vedem chiar si cateva manastiri recent restaurate, dar care nu sunt in circuitul turistic, mai trecem printr-un punct de control care este mai sever decat multe treceri de frontiere de stat, pentru ca, intr-un final, sa vedem un indicator rutier neobisnuit – Everest la stanga! Foarte tare.

In 2007, cand ajungeam aici pentru prima data, Autostrada Prieteniei era asfaltata impecabil (citisem ca era in curs de asfaltare spre granita nepaleza, acum, sigur este gata), in schimb, soseaua spre Everest Base Camp era un drum nemodernizat, forestier. Nu stiu, parca te introducea in atmosfera de aventura, de greutati pe care trebuie sa le depasesti… Acum, soseaua spre Everest, serpuind spectaculos pe bariera de munti, era impecabil asfaltata… nicio groapa, cat de mica, asfaltul lucios in lumina soarelui, totul era perfect! Wow!

Drumul serpuieste in urcare, mai vedem si cate un sat stingher, pentru ca la un moment dat, in varful dealului, sa vedem o multime de steaguri de rugaciune colorate. Zambesc pe sub mustata. Stiu ce urmeaza. Cei din autocar cer opriri cat mai dese sa pozam drumul serpuit care acum se afla sub noi, dar stiu ca punctul culminant va urma… cred ca si arhitectii drumului s-au gandit la efectul pe care trebuie sa-l creeze, asa ca dupa ce trecem printr-o serpentina, stransa intre doua ziduri de piatra si cu nebunia culorilor steagurilor de rugaciune deasupra, deodata in fata noastra explodeaza practic incredibila panorama a masivului Himalaya, din mijlocul careia rasare maiestuos Everestul! O explozie de wow-uri in autocar si, evident, oprim dupa cativa metri.

Evident, entuziasmul panoramei Himalayei este greu de descris. Mai incercasem sa vedem panorama Himalayei de pe partea cealalta, din Nepal, dar a fost nor si nu se vedea vreun coltisor, evident, am vazut versantul din avion, dar este altceva cand il vezi de la nivelul, hai sa-i zicem, al solului (desi eram pe la circa 5.000 de metri). Dupa minute in sir de pozat, filmat, admirat, o luam din loc, trecem pe langa ultimul sat (destul de mare, pare sa aiba peste 1.000 de locuitori) aflat in mijlocul unui pustiu comparabil cu Sahara (cum or trai oamenii astia… probabil, acum castiga bani din turism, dar pana acum cateva zeci de ani… singura sursa de mancare era, probabil, ce le dadea iacul).

Ne oprim si langa manastirea Rongphu, manastirea aflata la cea mai inalta altitudine din lume (5.200 de metri), de unde se poate face legendara poza cu stupa din fata manastirii si cu Everestul pe fundal, pentru ca, intr-un final, sa ajungem la Everest Base Camp 1 – pentru cei care vin in excursie doar sa admire Everestul si care apoi pleaca. Doamne, ce a crescut in opt ani! Acum opt ani, erau doar vreo 10 – 20 de corturi in stanga si in dreapta drumului, dar acum este un adevarat sat format din aproape 70 de corturi ! Si sunt pline-ochi… de altfel, din grupul nostru, noua vor dormi intr-un cort din acesta, iar eu si inca doi turisti vom dormi in bucataria unui alt cort, pentru ca nu mai sunt locuri prin niciun cort ! Soferul si ghidul nostru vor dormi pe jos in autocar, iar militianul insotitor, in cortul Politiei! Everest Base Camp este un sat adevarat – are post de politie si de posta! Iar fiecare cort are si restaurant propriu! Din pacate, noul sat este mult mai haotic… in 2007, masinile aveau parcarea proprie, nu aveau voie sa intre in sat, acum fiecare isi parcheaza autocarul sau jeepul in buza cortului in care doarme si e o nebunie de masini, gaze etc. O bila neagra autoritatilor.

Dar nu stam prea mult in corturi (oricum, se sta destul de claie peste gramada), ca ne aliniem gata sa plecam spre punctul cel mai apropiat de Everest unde putem ajunge … la Everest Base Camp pentru alpinisti, la vreo trei–patru kilometri mai sus. Acum opt ani, se ajungea foarte simplu si, as zice, cu mult mai multe beneficii pentru comunitatea locala – ori o luai pe jos, ori luai una dintre carutele localnicilor, trase de doi cai mici, dar aprigi, si plateai cativa yuani. Acum, chinezii i-au alungat pe satenii tibetani si au introdus niste microbuze care scot o tona de noxe, murdare si care nu pleaca cand vrei tu sau cand ai nevoie, ci cand au ei chef sau cand se umple microbuzul. Iar la apus de soare, sunt niste cozi de esti asigurat ca vei pierde apusul de soare! Acum, cel putin tibetanii se ocupa de corturile in care se doarme si se mananca, dar cine stie… peste cativa ani, chinezii vor veni, vor interzice corturile, ii vor alunga pe localnici si vor construi hoteluri all-inclusive cu piscina. Si o telecabina sa te duca pana pe Everest.

Dupa negocieri indelungate intre smecherii chinezi si ghidul nostru, reusim sa ne urcam intr-un microbuz plin de praf si o tulim in viteza spre Everest Base Camp 2 – pentru cei care vor sa urce pe varf. In 2007, aici, era plin-ochi de alpinisti in corturi multicolore peste toata valea care dadea spre Everest. Acum, e pustiu, complet pustiu, doar niste iaci incruntati bantuie de colo-colo. Dupa cutremur, Everestul s-a inchis si, toata toamna, expeditiile de ascensiune au fost anulate, atat in Tibet, cat si in Nepal. Se presupune ca vor porni la primavara, dar zvonurile spun ca ar aparea restrictii – adica numarul celor care vor urca Everestul va fi limitat, ca prea a ajuns bulevard!

Sincer, am fost bucuros ca am ajuns pe la primele ore ale dupa-amiezii la view point. Lumina era superba, Everestul stralucea si nu era prea multa lume. Judecand dupa cozile imense de la apus de soare, ma face sa cred ca atunci sutele de turisti chinezi (cred ca am fost singurii non-chinezi din EBC, nu mai imi aduc aminte sa fi vazut “fete palide”) s-au inghesuit unii peste altii. Noi am urmarit incredibilul apus de soare din sat… iar perspectiva Everestului era la fel de frumoasa. De ce incredibila… pentru ca Everestul, incet, incet, a inceput sa se coloreze in rosu dupa ce, toata ziua, zapada abundenta stralucise in razele soarelui… parca luase foc! Ma uitam la el si trageam poza dupa poza, cu manusile in maini, incapabil sa mai spun ceva… In 2007, asistasem la un rasarit de soare memorabil, octombrie 2015 mi-a intiparit pentru totdeauna in memorie apusul in care Everestul a devenit rosu…

A cazut noaptea si, odata cu noaptea, a venit gerul. In 2007, apa inghetase bocna in cort si am avut parte de cel mai crancen frig din viata! Acum ma asteptam la acelasi lucru… ce conta, apusul pe Everest merita orice sacrificiu. Sau, cel putin, asa zic eu. Am mancat ce a gatit nenea cu cortul, un tibetan cu par lung cu codite impletite si tot timpul cu zambetul pe fata, mi-am securizat cat am putut peretele exterior al cortului care dadea in afara (si vantul era al nabii de aspru), m-am invelit in saci de dormit si in tot soiul de pleduri si m-am culcat. Nu pot spune ca am avut cel mai confortabil somn din lume, dar m-am odihnit.

Mi-am propus insa sa ma trezesc in puterea noptii… Acum opt ani, am vazut una dintre cele mai frumoase bolte ceresti din viata… cand esti la 5.000 de metri si aerul e mai rar, stelele sunt mult,  mult mai puternice… si daca n-ai nori, este un spectacol incredibil. Ei, bine, de data asta, stelele paleau… am avut luna plina… Dar am avut parte de o alta imagine incredibila… e bine sa ai variatie. Nu mai era cerul acela ca smoala cu miliarde de stele, ci Everestul si muntii din jurul nostru erau invaluiti de lumina magica si estompata a lunii… parea un vis. Sincer, e greu de descris. M-am departat de sat, am trecut si de buda care se afla in top 10 cele mai murdare toalete pe care le-am vazut vreodata, m-am salutat cu iacul rezident din zona ghenei si m-am dus sa admir Everestul mangaiat de luna… Sincer, nu am stat prea mult. As fi devenit o noua baba Dochia !

Dimineata parca n-a mai fost la fel de spectaculoasa. Acum eram in octombrie, in 2007 am fost in aprilie, probabil ca soarele bate din alt unghi. Mi-aduc aminte din 2007, rasaritul a fost magic, acum apusul a fost magic. E bine sa ai experiente diferite cand te duci totusi in acelasi ochi. Dar si atunci, ca si acum, magia, sentimentele, impresiile sunt la fel de puternice. Muntele asta are ceva. Ceva magic, ceva de forta, ceva electrizant… Si sper sa mai ajung vreodata aici.

Am plecat pe la 9 dimineata. Soarele se ridicase, Everestul era din nou de un alb stralucitor, dar versantii de langa sat erau de un rosu in flacari. Doamne, ce culori poate sa-ti ofere Tibetul asta! Niste culori pe care le uiti cu greu. Un cer incredibil, niste culori supranaturale, o aventura pe care e greu sa o uiti. Chiar daca iei Diamox la greu, sa nu-ti fie rau de inaltime, si iti incropesti un pic de caldura seara din balega de iac…

Imagini Everest

Pe Autostrada Prieteniei

Prima vedere a Everestului… aici am folosit zoomi la greu insa 🙂

Everestul la stanga !

Impecabila sosea a Everestului

Cum arata soseaua 🙂

Everest

Imediat dupa ce treci pe sub o mare de steaguri de rugaciune

Iti apare panorama Himalayei

Welcome to Himalaya

Uimitor, dar in zona asta cu un climat dur, exista sate… Si nu formate din cocioabe

Ne apropiem….

Manastirea Rongphu este manastirea aflata la cea mai inalta altitudine din lume

Acea poza clasica…

Sa aruncam o privire mai de aproape pe Everest

Everest Base Camp

Sunt deja 70 „hoteluri”

Din pacate, zona corturilor este si parcare

Pur si simplu, Everest

Exista fauna pe la Everest Base Camp 🙂

Biroul de politie din Everest Base Camp

Aici am dormit 🙂

Biroul de posta Everest

Am cumparat vederi, am primit si stampila 🙂

Se apropie apusul

Iar Everestul devine rosu…

Gazda noastra e si master chef 🙂

Dimineata… inca nu a rasarit soarele

Crestetul Everestului este mangaiat de soare

S-a facut zi de-a binelea

Asa ca au iesit yacii la pascut

La revedere, Everest