Distribuie articolul:

Fronturile germane incepeau sa fie impinse de efortul enorm al Aliatilor. Dinspre est, Stalin, „powered by US and UK”, reuseste sa preia ofensiva si incepe sa impinga frontal spre vest, amenintand pentru prima oara chiar si pamanturile germane cum ar fi Prusia Orientala, dar nici Pomerania sau Silezia nu sunt scutite. Dinspre sud, Aliatii, dupa ce i-au alungat pe germani din Africa de Nord, au debarcat in Sicilia si urcau, incet, incet, spre nordul insulei. In vest, din iunie, trupele anglo-americane debarcasera si in Franta. In aceste conditii, devenea evident pentru cam toata lumea ca Hitler era invins. Intrebarea nu era „daca” ci „cand”. In perioada in care armiile germane triumfau cam peste tot prin Europa, conducatorii adunasera cantitati uriase de aur, argint, obiecte de arta. Cu unele se faleau pe fata, pe altele incepusera sa le ascunda (mai degraba, sa nu fie dorite de tovarasi de arme). Dar acum se parea ca pozitia lor era extrem de precara… asa ca, incet, incet, unii nazisti, mai de frunte sau mai de jos, au ajuns la concluzia ca nu sunt chiar asa de stapani pe situatie si parca ar trebui sa-si creeze un plan B. Pesteri si bunkere de pe tot teritoriul Germaniei (mai ales in Silezia sau Bavaria) deveneau depozite secrete de aur si obiecte de arta, altele erau transferate discret in neutra Elvetie si chiar spre indepartata Argentina. Asa ca au aparut legendele trenului de aur care ar fi parasit gara Wroclaw in ianuarie 1945 plin cu bogatii si ar fi disparut undeva in zona orasului Waldenburg (astazi, oraselul polonez Walbrzych).

Legenda „trenului de aur” a aparut imediat dupa razboi. Numerosi martori s-au jurat ca trenul plin cu 300 de tone de aur (ca idee, tezaurul romanesc furat de comunistii sovietici in 1917 era de „doar” 93,4 tone, iar actualele rezerve de aur ale BNR sunt de 103 tone) ar fi venit de la Budapesta, care fusese incercuita de trupele sovieto-romane de Craciunul lui 1944. Trenul a plecat din gara Wroclaw si a disparut fara urma undeva in zona Walbrzych, unde nazistii sapasera tuneluri imense in cadrul asa-numitului proiect Riese („Gigant”, in germana).

Dupa ocuparea regiunii de catre sovietici, Armata Rosie si KGB-ul au rascolit peste tot prin zona sa gaseasca trenul. Nu l-au gasit. Apoi, in toata perioada comunista, Securitatea poloneza s-a dat peste cap cotrobaind prin toate tunelurile si pesterile sa gaseasca trenul de aur. Nu a dat de el, parca a intrat in pamant. Trenul de aur ramasese o legenda putin pomenita pana in 2015, cand un polonez si un neamt, Piotr Koper si Andreas Richter, au anuntat ca l-ar fi detectat cu ajutorul unui radar de mare adancime. Cei doi au negociat cu guvernul polonez sa primeasca un comision de 10%. Dupa ce guvernul a fost de acord, cei doi s-au apucat de sapat, fiind urmariti de intreaga presa mondiala care a dedicat spatii ample descoperirii epocale. Multi comparau eventuala descoperire cu descoperirea mormantului lui Tutankhamon. Guvernul polonez si-a pus de asemenea credibilitatea in joc – ministrul adjunct al culturii anunta ca, in proportie de 99%, radarul Koper-Richter ar fi descoperit un tren cu o lungime de 100 de metri.

Armata poloneza a fost trimisa sa curete terenul de eventuale mine lasate in urma de nazisti, trupe de jandarmerie au fost permanent in alerta pentru a nu aparea hoti, iar puternice forte miniere din toata tara au fost aduse la fata locului din toata Silezia. Caile ferate poloneze si-au dat in sfarsit acordul sa se dea drumul la sapaturi, iar pe 15 august 2016 (da, acum un an), zeci de oameni cu numeroase utilaje s-au apucat sa descopere cel mai mare tezaur ingropat din istoria omenirii.

Sapte zile mai tarziu, totul s-a dezumflat. Ceea ce radarul „vazuse” ca fiind trenul de aur erau, de fapt, niste formatiuni naturale de… gheata. Dar pentru Walbrzych, trenul de aur fusese, de fapt, descoperit. Numarul de turisti in oras a crescut cu 50%, investitiile in turism au explodat, iar orasul a beneficiat de o publicitate gratuita estimata la aproape jumatate de miliard euro, in conditiile in care bugetul pentru promovare turistica a orasului este de fix 380.000 de euro. Primarul a ramas dator celor doi care au pus uitatul Walbrzych pe harta globala a turismului si chiar a promis sa boteze o piata cu numele Koper-Richter. Cei doi au promis insa ca vor continua eforturile si vor descoperi trenul de aur.

Asa ca m-am gandit ca poate dau eu lovitura, gasind trenul de aur. Asa ca am inceput dis-de-dimineata cu o calatorie la fosta mina din Walbrzych – Stara Kopalnia. Cum ziceam si in articolul de ieri, Walbrzych este un soi de Petrosani al Poloniei, fiind unul dintre principalele centre carbonifere din tara bogata in aceasta resursa (care continua sa aiba, probabil, cea mai mare productie de carbune din Europa). Orasul exista datorita mineritului. Primele mine au fost deschise in 1536, iar in secolul al XIX-lea, Walbrzych a fost unul dintre primele orase din zona legate pe calea ferata, odata cu inaugurarea caii ferate spre Breslau (Wroclaw), in 1843. Este printre puținele locuri din Silezia unde polonezii au hotarat sa nu ii expulzeze pe nemti – erau singurii care stiau cum stă treaba cu mineritul, asa ca, pana in ziua de azi, aici exista o comunitate mica germana. Minele au fost inchise insa la inceputul anilor ’90 din cauza problemelor de profitabilitate, iar principala mina a fost transformata in muzeu. Pe care urma sa-l vizitez.

Sunt intampinat de un ghid mai in varsta, fost miner. Imi povesteste despre inceputurile mineritului pe aici. Totul a inceput cand un baietel numit Hans, plictisit de a bantui dealurile in urma oilor, a alergat o vulpe si a inceput sa sape prin culcusul facut de coana roscata, cand a dat de niste pietricele stralucitoare. A strans tot soiul de pietricele d-astea si le-a dus sa le vada maica-sa. Asta nu a fost prea incantata de descoperirile lui fi-su, asa ca i-a ordonat sa le arunce. El le-a aruncat in foc, iar focul s-a inaltat pana la cer si a incalzit casa toata noaptea. A doua zi, micul Hans cu taica-su s-au dus dupa culcusul vulpii si asa a inceput mineritul (in memoria numitei vulpi, locul s-a numit Dealul Vulpii, pana au venit comunistii si au hotarat ca vulpea e prea capitalista). Asa au inceput zeci si sute de exploatari miniere si un mic El Dorado sau, mai precis, El Carbonado silezian. La un moment dat, statul german a hotarat sa faca ordine si disciplina in zona, asa ca a contopit exploatarile miniere intr-o mare intreprindere. Urbea a prosperat, devenind al doilea oras ca marime al Sileziei Inferioare, dupa Breslau (Wroclaw).

Cum ziceam, mina a fost inchisa imediat dupa 1989, din cauza costurilor prea mari si a pierderilor, iar Walbrzych s-a prabusit. A inceput sa renasca – mai intai, prin aparitia spa-urilor, apoi, prin convertirea minelor intr-un muzeu spectaculos, culminand cu povestea Trenului de Aur.

Il intreb pe ghid cat carbune s-a scos din pamant si cam cat ar mai fi. Pai, s-a scos cam jumatate de miliard de tone si au mai ramas vreo 200 de milioane de tone. 200 de milioane? Maica Precista, pai ar mai fi de scos cateva decenii bune. Da, dar carbunele, pe langa ca este extrem de scump de extras, este extrem de poluant… epoca carbunelui a apus. Urcam in varful unui abataj de unde pot admira intreaga zona – extrem de pitoreasca, cu dealuri, copaci si, din cand in cand, cu tot soiul de furnale si abataje, urme ale vechii industrializari. Ca si Lodz, Walbrzych a fost pe val in timpul primei industrializari si incearca sa se redefineasca. Primul efort este sa-si pastreze cetatenii care emigreaza peste tot – de la Reykjavik la Varsovia. Nu stiu cate orase din Romania au vreun program concret de revitalizare si de retentie a cetatenilor. Cred ca doar Oradea, Sibiu si, probabil, Cluj-Napoca.

Coboram in adancul minelor. Tuneluri lungi, cai ferate, toate acestea imi aduc aminte de minele pe care le-am vizitat in Germania, anul trecut. Daca, in Germania, totul se roteste in jurul mineritului, aici, se incearca ca minele sa fie mai mult decat un muzeu si un parc de distractii minier. Am intrat in zona unde minerii se schimbau. In Germania, aceasta sala extrem de spectaculoasa, cu hainele de miner atarnand de niste sfori, a ramas asa cum era pe vremea mineritului. Din pacate, aici, au ramas doar pozele, pentru ca ditamai hala este acum o sala de conferinte pentru cine vrea sa faca un team building sau un eveniment la mina. In plus, la Walbrzych, se incearca si inserarea unei componente artistice… dar chiar si cu acest mic cocktail, poti descoperi istoria unei meserii multiseculare, sa intri in mina, sa descoperi cat de grea este aceasta meserie si, de ce nu, o mostra din lupta Solidaritatii impotriva comunismului.

Am simtit un pic de nostalgie in povestea ghidului meu. E usor sa scoti omul din mina, dar e foarte greu sa scoti mina din om. Si asta se vedea. Dar, probabil, in sufletul lui, se bucura ca totusi mina Walbrzych si Dealul Vulpii renasc cel putin ca obiectiv turistic… si, cine stie, poate vor gasi si trenul de aur. Iar pentru cei (ca mine) care nu au gasit trenul de aur, putem sa ne multumim cu noile beri „Golden Train” sau „Zloty Pociag” (in poloneza).

Vorbisem la inceput de proiectul Reise. Este un proiect gigantic (dupa cum ii zice si numele) de construire a unui lacas subteran incredibil de extins. Ce m-a lasat insa paf este faptul ca atat ghidul, cat si internetul mi-au confirmat ca, desi s-a lucrat ani in sir, ca mii de oameni au sapat aici, nu se stie ce se construia. Unele teorii spun ca aici urma sa se construiasca un punct de comanda imens al Fuhrerului (care ar fi locuit in palatul Ksiaz, aflat in proximitate), altii, ca aici s-ar fi relocat o buna parte din industria de razboi a Germaniei, puternic afectata de bombardamentele anglo-americane, sau ca ar fi fost atelierul de testare a bombei atomice. Repet, desi mii si zeci de mii de oameni au sapat aici, nu au supravietuit documente care sa releve care era scopul proiectului Reise, iar alesii care stiau au dus secretul in mormant, iar documentele, in foc. Ce este cert este ca poti vizita o mica parte din acest complex imens de tuneluri subterane. Dai de el pe undeva pe langa Walbrzych, la Walim.

Am ajuns la intrarea in tuneluri fix cand se intunecase si se pusese pe ploaie. La timp 😊. Nu e greu sa reperezi intrarea. Langa ea se afla o racheta V2 din acelea cu care Hitler a bombardat in cateva randuri Londra, prima racheta din lume folosita in scopuri de bombardament (ulterior, oamenii de stiinta care au creat-o au fost „transferati” in corpore in State si au contribuit la zborul extraterestru si la programul Apollo). Dupa o tura pe la centrul de primire (foarte frumos), intram in tuneluri. Din numeroasele structuri sapate de germani, se pot vizita doar trei tuneluri, dar sunt foarte similare. Multe nu au fost realmente cercetate, se presupune ca or fi mai multe… Intru prin subteran, seamana teribil de mult cu mina pe care o vizitasem dimineata. Dar aici, nu cautau carbune, ci sapau pentru o constructie gigantica. Ca si sub palatul Ksiaz, exista locuri intarite, de unde mitraliori puteau „rade” pe oricine ar fi intrat, apoi, din loc in loc, sunt amenajate minispectacole de lumina si sunete care sa redea – fie o batalie potentiala, fie un omagiu miscator miilor de oameni care au murit sapand aici.

La ce ar fi putut folosi proiectul Riese? Ministrul Armamentului, Speer, a sustinut in memoriile sale (a facut puscarie dupa Nurenberg, nu a fost spanzurat) ca aici ar fi trebuit sa fie punctul de comanda al lui Hitler. Nu cred, e prea mare. Si, in mod cert, nu ar fi fost gata pana cand Hitler ar fi „castigat” razboiul. Iar dupa razboi, nu ar fi avut nevoie de un bunker gigantic. Unii zic ca aici ar fi trebuit testate armele nucleare, altii, o masina a timpului sau mecanisme de zbor antigravitationale (pe langa tunelurile subterane, se afla, de asemenea, niste structuri ciudate si in aer liber). Luand la pas tunelurile, poti descoperi inclusiv machetele unei rachete V1, folosita de Hitler pentru bombardarea Marii Britanii, dar mult mai mici decat V2-ul care sta afara, in ploaie (si aceea este o macheta, nu este V2 adevarata).

M-am plimbat alene prin tuneluri gandindu-ma ce ar fi dorit sa construiasca nazistii aici… e loc pentru intreaga industrie. Probabil, e loc pentru teste nucleare subterane (germanii nu aveau zone intinse nelocuite, precum desertul Nevada sau Semipalatinskul kazakh, asa ca nu-si permiteau luxul sa-si testeze armele nucleare in atmosfera). Cam asta ar fi „Teoria Imperator”, dar, in mod cert, este unul dintre misterele care vor fi greu de descifrat. Si una dintre cele mai stranii urme ale celui de-Al Doilea Razboi Mondial, pentru cei pasionati de istorie…