Iranul meu… franturi de povesti, amintiri, intamplari din Iran…

Esfahan Iran

Cum am zis de atatea ori, nu stiu unde este cel mai frumos loc de pe Pamant. Nu pot sa compar Bali cu Tibet, Palau cu Caucazul sau Parisul cu stancile din Krabi. Sunt locuri foarte frumoase peste tot si, sincer, nu pot face un clasament. In schimb, cand sunt intrebat care e tara cea mai ospitaliera din lume, atunci am un raspuns rapid, ferm si scurt ca o sabie de Toledo – IRAN !

Am fost de doua ori in Iran. O data, pe cont propriu. Da, am fost destul de multi, cred ca vreo noua oameni sau ceva de genul asta, dar nu am mers toti tinandu-ne de mana. Unii voiau la stanga, altii, la dreapta, seara, ne vedeam la o bere de rodii fara alcool si povesteam ce am mai descoperit. Unii au mers cu taxiul, altii, cu autobuzul, unii au plecat mai devreme din Iran, altii au stat mai mult. Dar faptul ca eram de capul nostru ne-a ajutat sa descoperim ce are Iranul mai frumos, memorabil – oamenii. Am putut sa interactionez cu ei, sa povestesc, sa ma joc, sa mancam impreuna.

Am revenit dupa cativa ani. Atunci, eram intr-un grup, intr-unul dintre tururile din seria „Haideti cu Imperator”. Am vizitat niste locuri absolut incredibile, dar nu am mai avut parte de chestia aia care diferentiaza Iranul de orice alta destinatie de pe Planeta – nu am mai avut interactiunea cu acei oameni ai Iranului. Am incercat ceva – sa mancam un picnic in Imam Square in centrul Esfahanului (Iranul este plin de picnicari), dar nu a iesit mare lucru. Cred ca doar intr-o seara, iesind din hotelul din Shiraz, am dat peste o familie iesita la un picnic de noapte si am impartit niste rodii si povesti. In ultima instanta, cand am analizat ce s-a intamplat, era normal. Noi eram 15 sau 18 romani (nu mai stiu cati), urcam in autocar la hotel, ne dadeam jos la moscheea sau la palatul X, pozam, vorbeam, radeam si interactionam intre noi si cam atat. Pur si simplu, formatul de tur organizat te impiedica interactiunea.

Asa ca am jurat ca, atunci cand ma mai duc in Iran, sa merg pe cont propriu. Pentru a trai Iranul, nu numai pentru a-l vedea si poza. Pentru ca Iranul este o tara cu monumente si cladiri incredibile, dar ce este special este dat de OAMENI. IRANIENII si IRANIENELE. De aceea, in primavara asta voi reveni in Iran, de data asta, pe cont propriu. Si sper sa retraiesc acele momente si intamplari din urma cu noua ani.

Dar in articolul de azi nu voi scrie despre Persepolis sau despre moschei si muzee, ci despre intamplari. Acele intamplari care transforma o excursie superba intr-una „memorabilia”. Au putut dura cateva minute sau o ora, dar nu conteaza.

 

Si nu se uita…

Cand un iranian iti plateste biletele de autobuz si apoi fuge disperat sa nu-i dai banii. Plecam din Teheran spre Kashan. Unii dintre noi au decis sa plece cu un taxi, patru (evident, inclusiv eu) am zis sa mergem cu autobuzul. Am luat metroul care era la doi pasi de hotel si am pornit spre autogara. Stiam ca autogara este imensa, cat un aeroport, dar cand am ajuns in statia de metrou a autogarii ne-am uitat pierduti la care ar fi fost iesirea. Am decis sa iesim la intamplare – frate, autogara din Teheran e imensa, nu se poate s-o ratam. Si cand sa iesim din metrou, un tanar ne-a intrebat in engleza: „Banuiesc ca voi vreti sa mergeti la autogara, nu-i asa ?”. Sigur.

„Hai ca n-ati iesit bine, va arat eu unde e autogara”. Si am luat-o toti patru, intovarasiti de tanarul iranian, pe niste sosele. Pe drum, am aflat ca a fost si el prin Germania sau pe undeva prin Europa. In fine, dupa cateva minute, vedem ditamai autogara mai mare decat aeroportul de la Otopeni. Intram. Tipul ne conduce in continuare. „Unde mergeti ?”. Kashan! Intreaba niste soferi pe acolo, e ok, trebuie sa urcam la etaj sa cumparam bilete. Urcam toti cinci – noi, cu rucsacurile in spinare, si iranianul. La casa de bilete, un pic de imbulzeala. Tipul spune ca ia el. Il lasam, oricum nu are rucsac in spinare, vorbeste farsi, noi, probabil, va trebui sa dam din maini. Iese cu patru bilete si ni le da. Cat costa? Pana sa ne spuna, tipul isi ia la revedere si o taie spre iesire. „Hei, stai, sa-ti dam banii!”. Ne luam dupa el. El o ia literalmente la goana si in fuga ne zice: „Sunteti straini, sunteti oaspetii tarii mele, si eu am fost ajutat in strainatate, si eu vreau sa va ajut pe voi. E un cadou”. Si literalmente dispare. Ne uitam stupefiati unii la altii. Apoi, la bilet. Costa 5 dolari. 5 dolari x 4 persoane egal 20 de dolari. O groaza de bani, in Iran. Oare cati romani ar fi dat 80 de lei pentru niste bilete cumparate unor straini? Sau oriunde altundeva.

 

Cand esti invitat la picnic in Isfahan. Iranienilor le place mult sa calatoreasca. Dar fie nu au bani, fie nu primesc vize. Tarile din jur care nu le mai cer vize, Armenia si Georgia, sunt luate acum cu asalt de zeci si sute de mii de turisti iranieni. Dar chiar daca nu prea pot sa iasa in strainatate, iranianul isi ia familia si pleaca sa isi viziteze tara. Ici si colo, vezi zone verzi pline cu corturi. Pentru ca iranianul care pleaca in calatorie isi ia toata familia, si copii, si bunici, ci catei, si purcei, cu mancare, cu oale si cratite, si dorm toti la cort si gatesc tot acolo. O sa credeti ca e o mizerie crunta. Nici pe departe, este o curatenie-luna. Mai ales ca zonele astea de camping sunt in centru, nu la 30 km de oras, pe autostrada.

Orasul Isfahan este traversat de un rau cam secat, din pacate. Intr-o tara unde mass-media este zdravan cenzurata, zvonurile sunt la ordinea zilei. Ba ca nu stiu ce politician a deturnat apa pentru un teren unde face agricultura, ba ca au captat izvoarele pentru nu stiu ce proiect secret. Cine? Ei. Ei bine, pe malul acestui rau era plin de corturi.

Am trecut pe langa ei si, nu stiu cum, imediat si-au dat seama ca sunt strain. Asa ca am fost invitat la masa (si mancarea facuta la cort intrece orice restaurant din oras) si sa povestim. Iranienii sunt avizi de povesti despre oamenii din strainatate. Un tip chiar m-a intrebat ce gust are alcoolul si cum te simti dupa ce bei. El sustinea ca nu a baut niciodata alcool (alcoolul este interzis pe tot teritoriul Iranului, desi se bea la greu). Si apoi, dupa ce am mancat si am povestit, ne-am pus pe jucat volei. Baieti si fete, fara probleme. Ma rog, eu eram, probabil, cel mai pe dinafara, asa ca dupa cateva mingi lovite complet aiurea, am iesit din joc sa fac poze. Si sa ma intretin cu niste fete care se plimbau pe acolo cu bicicleta.

 

Cand vrei sa cumperi un covor de 3.000 de euro si nu merge cardul. Nicio problema, ia covorul si dai unui amic banii in Bucuresti. Mergem pe incredere, romanii sunt oameni cinstiti. Un amic din grup a hotarat sa-si cumpere un covor persan. Daca crezi ca vei gasi mai ieftin covoare persane in antica Persie, atunci te inseli profund. Sunt scumpe, mai scumpe decat in Europa, dar cel putin sunt autentice, nu sunt covoare „persane” made in Turkey. Asa ca amicul, dupa ce i-au ramas ochii la un covor din bazarul din Teheran, a decis sa-l ia. Iranul era sub un embargo financiar si nu merg acolo cardurile straine, desi reteaua de carduri e bine pusa la punct – inteleg ca acum poti plati practic oriunde in Iran cu cardul, dar nu cu cele emise in strainatate. Dar vanzatorii de covoare stiau ca nimeni nu vine cu 3.000, 5.000 sau 10.000 de euro cash la el. Asa ca. inca din 2009, erau singurii comercianti iranieni care acceptau carduri straine. Sunau pe cineva in Dubai si, de fapt, tranzactia se facea acolo. Apoi banii le parveneau cumva – totul functiona pe incredere. Dar, dintr-un motiv sau altul, tranzactia in Dubai nu mergea – cardul dadea eroare. Asa ca negustorul i-a impachetat prietenului meu covorul si i l-a pus in brate alaturi de o bucatica de hartie. „Vad ca nu merge cardul, dar voi, romanii, sunteti oameni cinstiti. Uite un numar de telefon al unui amic la Bucuresti, cand te intorci acasa, suna-l si da-i banii”. Omul chiar vorbea serios. Pana la urma, a mers cardul altcuiva, dar chiar si asa, putea pleca cu un covor de 3.000 de euro si cu un numar de telefon de pe o bucata de hartie. Atat!

 

Atunci cand o clasa intreaga asculta cu nesat ce traduce „mintoasa” clasei. Peste tot prin atractiile turistice – palate, moschei, muzee, ne-am intalnit cu grupuri intregi de elevi. Elevii invata segregat in functie de sexe – am vazut grupuri numai de fete cu invatatoare si grupuri de baieti intovarasite de invatatori. In momentul in care ne vedeau straini, eram literalmente luati cu asalt. Nicio secunda nu m-a enervat sau sa fi avut un sentiment ciudat, dimpotriva … it’s nice to be a star. Mi-aduc aminte insa si acum de grupul acela, de la mormantul lui Hafez din Shiraz, in care doar o fata vorbea engleza. Ea ne „intervieva” – de unde suntem, daca ne place in Iran, ce am vazut in Iran, ce e frumos la noi acasa, ce se mananca in Romania – si apoi le traducea. Ma tavaleam de ras vazand o fetita de 8–9 ani cum ne intreba cu zambetul pe buze si apoi, cu un aer martial si plin de importanta, le traducea in farsi sacrosanctele noastre raspunsuri. Era momentul ei de glorie suprema. Si mi-aduc aminte ochii amarati ai fetelor care nu pricepeau o boaba, precum si invidia lor … Si sper ca aceste intalniri au convins cel putin cativa copii ai Iranului sa puna mana sa invete limba engleza. Si eu am ajutat cativa. Intr-o moschee, am invatat cativa copii sa numere de la 1 la 10 in engleza. In cor. Da, da, in moschee. Pentru ca in Iran, moscheile nu sunt numai locuri de rugaciune, aici am vazut destui scolari veniti sa invete. Pentru ca e liniste. Chiar si o tipa pe care am cunoscut-o si care lucra deja la o companie mare imi spunea ca acasa erau prea multi si prea multa harmalaie si venea sa isi faca temele la moschee, ca era liniste.

 

Cand citesti Kama Sutra in Teheran. Oriunde ma duc, cumpar carti despre istoria si civilizatia tarii respective. Nu mai cumpar suvenire, am casa plina, cumpar carti. Iranul este inundat de carti, erau vanzatori pe strada si librarii mai multe decat farmaciile si agentiile de pariuri sportive in Romania, dar toate cartile erau in farsi. Asa ca atunci cand m-am intalnit cu o cunostinta din Teheran, am rugat-o sa ma duca la o librarie cu carti in engleza. Pe drum, am povestit cate in luna si in stele – fata era o tipa umblata, calatorise mult, lucra intr-o firma multinationala, era din „la crème de la crème”. Ajungem la librarie, evident, munti de carti in farsi, gasim si zona de limba engleza. Din pacate, nu mare lucru de istorie, nimic despre Revolutia Islamica sau despre Razboiul Iran – Iraq (in farsi, erau munti de carti pe aceste teme), in schimb multa literatura. Ma uit prin niste carti verzi importate din Anglia – literatura cunoscuta – Dumas, Dickens, Dostoevski, autori clasici. Intre ele, vad socat – Kama Sutra! What the fuck ! O iau imediat. Da, este cunoscuta carte, pline cu povesti atat de ne-islamice! Ma loveste rasul, i-o arat de-a dreptul extaziat. Am gasit Kama Sutra in Teheran! Aparuse o carte „Reading Lolita in Teheran”. Eu eram mai tare: „Buying Kama Sutra in Teheran”. Si soc si groaza: oricat de citita si de deschisa era iraniana mea, habar n-avea ce e Kama Sutra… Deschiderea in Iran are clar niste limite. I-am zis sa citeasca o pagina. A cumparat-o fulgerator. Si eu. Da, am acasa o Kama Sutra cumparata din Teheran. Am intrebat-o pe e-mail, cateva saptamani mai tarziu, cum a fost cartea. „Interesting. Lots of good stuff there”. Welcome to the Islamic Republic!

 

Cand vezi singura fata din lume cu ochii violeti. Mi-aduc aminte, candva din copilarie, ca mama mi-a spus despre Liz Taylor ca este singura femeie din lume cu ochii violeti. Era totusi lumea televiziunii alb-negru si a filmelor Technicolor, fara o rezolutie extraordinara. Nu stiu daca e adevarat, dar mi-a ramas undeva in minte. Si, intr-adevar, nu am vazut pe nimeni care sa aiba ochii violeti. Pana cand, printre elevele care ne-au luat cu asalt, ca peste tot, intr-un palat din Kashan, am vazut o fata cu ochii violeti. Cu adevarat violeti. M-am uitat cu atentie. Nu era o eroare. Nu stia engleza, asa ca am intrebat-o prin intermediul „traducatoarei de serviciu”. Da, mi-a confirmat ca are ochii violeti. Dar ca nu e singura, ca in regiunea de unde vine, multi oameni au ochii violeti. Era din Afganistan, era refugiata din tara aceea batuta de soarta. Si asta mi-a adus aminte ca Iranul este tara care gazduieste cei mai multi refugiati din lume. IRANUL GAZDUIESTE UN MILION DE REFUGIATI. Asta inseamna circa 12 refugiati la 1.000 de locuitori. Atunci, in 2009, era de departe locul 1 din lume. Intre timp, din cauza razboiului din Siria, numarul de refugiati la 1.000 de locuitori este net mai mare in Liban, in Iordania (care ii are in grija si pe refugiati epurati etnic de Israel) sau in Turcia. Dar de ani buni, Iranul gazduieste milioane de refugiati din Afganistan, Irak, Siria sau te miri de pe unde, dandu-le de mancare, scoala la copii (gratuita pana la terminarea liceului, doar facultatea e pe bani), locuri de munca. Si nu tipa ca din gura de sarpe precum Ungaria, care este „terorizata” de 0,42 refugiati la mia de locuitori (ca idee, Romania are 0,12 refugiati la mia de locuitori). Iar printre milioanele de suflete care si-au cautat o viata mai buna in Iran era si o fata cu ochii violeti. Unica in lume, pentru mine.

 

Daca ma gandesc, probabil ca as scrie o carte intreaga. Dar ma limitez aici… evident, mai am multe alte amintiri – de oameni care imi dadeau o bucata de lipie aburinda, asa, pe strada. Cand oamenii ne zambeau. Cand oamenii se inghesuiau sa ne arate directia dorita. Chiar si un mullah. Pentru ca Iran…

 

Si de aceea nu o sa mai calc in Iran cu un grup organizat. Pentru ca poti vedea Iranul, dar nu vei trai Iranul.

Imagini Iran

Autogara Teheran

Autogara din Teheran

Volei In Isfahan

Volei in parcurile din Esfahan

Iranian In Isfahan

Cu un amic din Esfahan

Picnic Shiraz

Seara in parc

Bazar Shiraz

Bazarul din Esfahan

Eleve Iran

Asaltati de elevi

. Kama Sutra In Iran

Printre tot soiul de carti … am gasit Kama Sutra

Kama Sutra Teheran

Reading Kama Sutra in Teheran

Fata Cu Ochii Violeti

Fata cu ochii violeti (cea din mijloc)

Cupole Isfahan

Splendidele perle arhitecturale ale Iranului – Piata Imamului din Esfahan

Shiraz

sau moscheile din Shiraz.

Categorii:
Iran

Comentarii

  • Exceptional articol. Chiar ma gandeam sa ma duc prin Israel primavara asta, dar cred ca mai bine ma duc in Iran. Chiar m-ai pus pe ganduri.

    Stefan 16 februarie 2018 16:52 Răspunde
  • Că sunt fan Imperator, știi deja. Am citit pe nerăsuflate articolele (postările tale). Nu știu dacă ți-a mai spus cineva, dar din cele scrise răzbate un caracter frumos. Cred că nu m-am înșelat. Ești o persoană onestă. Aștept (alături de mulți alții) articolele tale atât de bine elaborate.

    cmlrd 16 februarie 2018 18:32 Răspunde
  • Fix așa fac și eu, nu cumpăr niciun suvenir. Niciodată n-am fost mare fan. Cumpăr ori o carte ori ceva agendă/caiet de notițe. Din HK mi-am luat o carte despre Opium Wars, iar din Hiroshima mi-am luat Hiroshima lui John Hershey și tot așa.
    Evident, eu ca o femeie ce sunt, mai vin și cu ceva cosmeticale prin geantă, dar nu e un obicei 🙂

    Cristina 17 februarie 2018 12:01 Răspunde
  • Vezi ca s-a prăbușit acolo azi un avion de Aviație civilă de pasageri! Be carrefour!!

    Alin 19 februarie 2018 1:01 Răspunde
    • Avioane au cazut si vor mai cadea. Stiu, e un ATR 72 al Iran Aseman.

      Imperator 19 februarie 2018 7:52 Răspunde
  • frumoase povestile tale din Iran , sa mai scrii !!!

    nelu 21 noiembrie 2018 10:36 Răspunde
  • Te-ai suparat ca vanatorul-Ovidiu Schumacher-din filmul Operatiunea monstrul care tot repeta:
    Jur sa nu mai vin in Delta decat singur 🙂
    In rest, despre Iran, asa cum ai zis…se poate scrie o carte doar cu capitolul TURISM.

    Dan 24 noiembrie 2018 0:17 Răspunde

Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Destinatii