Distribuie articolul:

Continui astazi povestea celor 7 zile pe care le-am petrecut la inceput de mai in insula Creta, cea mai intinsa insula a arhipelagului grecesc si una dintre cele mai frumoase, as putea sa zic. De fapt, sincer sa fiu, imi e greu sa aleg care e cea mai frumoasa insula greceasca (nici nu am vazut prea multe). Dar din ce am vazut, de departe Santorini e pe locul 1, dar si Creta e acolo, in top, intre cele mai faine.

Ziua a 5-a – joi: la hotel

A fost o alta zi de relache. Lantul din care face parte hotelul Royal Aldemar Mare mai detine doua hoteluri alaturate – Royal Knossos si Cretan Village. Am fost sa vizitez Royal Knossos, un complex relativ similar cu Royal Aldemar Mare din punctul de vedere al conceptului (vile si cladiri in jurul unor peluze cu gazon verde, nu piscine, cum e la Royal Aldemar Mare), dar care este un hotel ales mai ales de familii cu copii, spre deosebire de Royal Aldemar Mare, care are mai putini copii si mai multe cupluri. Am descoperit si partea de VIP din hotel, unde se afla si vila cu cea mai mare piscina complet privata din Grecia – din pacate, cum ziceam, era inceput de sezon si vila inca nu era complet utilata, si nu am putut sa o vad, in schimb, am ajuns pana pe malul piscinei, construita pe o mica inaltime de unde poti admira o buna parte din hotelurile care se revarsa spre Marea Mediterana. Seara insa, am intrat in posesia Skoditei cu care urma sa descopar insula in urmatoarele doua zile. Cerusem cea mai ieftina clasa si am fost chiar placut surprins sa descopar ca va fi o Skoda Fabia, fix la fel ca masina mea de acasa. Dar, spre deosebire de Skody a mea, Skodita cretana era albastra. Si ceva mai noua 😊.

Asa ca nu m-am abtinut sa nu dau o fuga pana in Hersonissos, pentru o plimbare pe seara.

Ziua a 6-a – vineri: Manastirea Arkadi – Spili – Preveli

Daca te uiti la harta Cretei, vei realiza ca este o insula lunga, lunga. Distantele sunt relativ mari si nu e autostrada peste tot, doar spre Agios Nikolaos este un drum cu statut de autostrada, pe care sa poti da drumul la cai si sa prinzi 110 km/ora. Asa ca pentru a vedea mai mult si a conduce mai putin, am decis sa ma concentrez pe Creta centrala si est-centrala, fara a ma mai „aventura” mult spre vest, spre Chania.

In plus, pentru a evita sa mai platesc 40 de euro taxiul de la hotel la aeroport, am decis sa inchiriez masina in asa fel incat sa o las la aeroport in ultima zi si apoi sa decolez spre Atena. Pentru 25 de euro, vizitam o zi intreaga si apoi ajungeam si la aeroport.

Prima zi, am luat-o spre Heraklion, am ocolit cu gratie orasul pe soseaua de centura si apoi am luat-o spre vest, spre Rethymno. Soseaua este o incantare – stanga si dreapta, plina de lauri, de flori colorate, o adevarata cale a florilor cum nu am mai vazut de cand am condus prin Antalya, acum cativa ani. Evident ca nu am putut sa nu opresc din loc in loc pentru a fotografia vistele superbe, marea albastra, muntii care se pravalesc spre mare si florile care flancheaza soseaua…

Apoi, cu putin inainte de Rethymno, am cotit-o stanga, spre mijlocul insulei. Ma asteptam la un peisaj tip Corfu, dar nu, Creta e extrem de diferita – daca te-ai dus in Corfu, nu poti sa zici ca deja ai vazut totul… e cu totul si cu totul altceva. Pana la urma, am ajuns, intr-un sfarsit, la manastirea Arkadi, care se afla la loc de cinste in analele istoriei Greciei. Aici, o jertfa de mari proportii a avut loc in timpul Revoltei Cretane, care a dus la alungarea ocupatiei turcesti de aici si la instaurarea unui scurt protectorat britanic, inainte ca insula sa-si vada visul implinit – Enosis-ul, Unirea cu Patria-Mama – Grecia. In fapt, revolta cretana a dus la numeroase carnaje, iar manastirea de aici a cunoscut unul dintre cele mai salbatice – o parte din populatia crestina locala s-a refugiat in interiorul manastirii. In manastire se aflau, in majoritate, copii si femei. Trupele otomane au atacat manastirea, care a rezistat o scurta perioada (calugarii nu erau doar oamenii Domnului, ci si foarte buni luptatori), dar pana la urma, cand fortele turcesti i-au coplesit, pentru a evita captivitatea, violurile si torturile, cei inchisi s-au baricadat intr-o incapere a manastirii si s-au sinucis, aruncand in aer o aripa a manastirii cu ajutorul unor butoaie cu praf de pusca. Iar fapta lor a intrat in istorie.

Astazi, pe langa povestea tragico-eroica, manastirea atrage prin pitorescul ei. Nu se afla construita intr-un cadru natural prea spectaculos, dar biserica din mijlocul curtii este un pic cam exotica pentru Grecia – este in stil baroc, un stil mai degraba tipic Occidentului catolic decat Orientului ortodox. Dar cum barocul era la moda in perioada construirii, ctitorii au renuntat la stilul tipic bizantin pentru o idee arhitecturala exotica. Ca orice manastire de prin aceste parti, si Moni Arkadi este construita ca o citadela, avand si rol militar. In zidurile de aparare, poti descoperi mici muzee, magazine cu suvenire, aripa unde au murit aparatorii manastirii, dar ceea ce e cu adevarat frumos este dat de sutele de flori si de pomisori care ofera un pic de umbra curtii. Undeva, in curte, se afla si un copac mort, practic, un ciot care se spune ca exista din perioada asediului si in care se mai gaseste cel putin un glont din timpul luptelor. Nu l-am gasit.

Am plecat apoi prin satele si prin peisajul de poveste al Cretei centrale. Creta este o insula muntoasa, zonele line sunt destul de limitate, iar plimbarea printre sate, pe soselele de multe ori pline de gropi ale Cretei centrale este o placere… cu greu nu ma opream din suta in suta de metri pentru a admira panorama muntilor, culorile florilor si verdele versantilor.

Daca nu am reusit sa fac cheile Samarei, era insa musai sa ajung pe coasta sudica, la Marea Libiei. Malul sudic este mult mai abrupt si salbatic decat cel nordic (dovada ca toate orasele istorice au fost construite pe malul nordic), asa ca nu putea fi ratat. Si am fost sa descopar ca pentru a patrunde spre Marea Libiei, am trecut printr-unul dintre defileurile care sparg masivul muntos. Cheile Samarei sunt cele mai cunoscute si, probabil, sunt superbe, dar nu sunt unicele chei. Masivul Cretan este spart din cand in cand de chei spectaculoase, paralele, sapate de rauri sezoniere, majoritatea avand apa doar iarna, in sezonul ploios. Iar defileul prin care trece soseaua spre Spili este o incantare.

Mi-ar fi placut sa vad mai multe localitati pe coasta sudica (am inteles ca ar fi fost un castel venetian si pe aici), dar se apropia noaptea. Asa ca am ales sa merg la o alta manastire, Preveli.

Pe drumul spre manastire, ne-am oprit la o gradina memoriala de unde poti admira muntoasa coasta a sudului, dar unde am vazut una dintre statuile originale pe care le-am vazut vreodata. Cea a unui calugar cu mitraliera! Iar langa el, statuia unui englez la fel de inarmat. Daca gloria manastirii Arkadi provine din timpul revoltei cretane, gloria manastirii sudice Preveli provine mai ales din cel de-Al Doilea Razboi Mondial. Dupa desantul german care a dus la ocuparea Cretei, ramasitele fortelor britanice au incercat sa se retraga spre plajele sudice, pentru a fi recuperate de marina si transportate in Egiptul aflat sub control englez, pentru a lupta mai tarziu contra trupelor lui Rommel. Acestia au fost ajutati de localnici, inclusiv de calugari, care au luptat cot la cot alaturi de trupele britanice, facand apoi parte din rezistenta antinazista. Multi au murit, sate intregi au fost executate, dar, intr-un final, englezii s-au intors si au eliberat insula. Iar statuia calugarului cu mitraliera, alaturi de combatantul britanic, este un memorial al acestei stranii aliante. In mod surprinzator, intrarea in gradina memorialului era ferecata, dar ce… gardurile sunt facute pentru a fi sarite 😊.

Manastirea Preveli este, poate, mai pitoreasca decat prima, e drept, arhitectural se inscrie in canoanele arhitecturii ortodoxe grecesti, dar se afla intr-o zona mult mai pitoreasca, cocotata pe un deal. In plus, calugarii de aici (pe care i-am prins in mijlocul unei slujbe) au niste gusturi cam exotice – pe langa rate si gaini, am vazut in poiata manastirii pauni si lame! Da, lame sud-americane. Ce or face cu ele?

Ultimul popas a fost pe drumul spre plaja Preveli. Nu am ajuns pana la mal, ca ne-ar mai fi trebuit o ora si se apropia inserarea, asa ca am coborat pana la niste puncte de panorama, unde am fotografiat abrupta coasta a sudului mangaiata de razele soarelui de dupa-amiaza tarzie. La picioarele noastre, era unul dintre acele rauri care au sapat multiplele chei ale Cretei si care aici a creat si o padure de palmieri care mi-a amintit de Egipt si de Iordania, mai degraba.

A urmat lungul drum spre casa. Nu am mai bantuit pe drumurile accidentate dintre sate, am taiat-o direct pe impecabilul drum national spre Rethymno si apoi am luat-o la fuga pe soseaua litorala… Am ajuns fix cand sa prind un superb apus pe soseaua dintre Heraklion si Hersonissos, ba chiar si cina la hotel 😊. Urma ultima noapte in Creta.

Ziua a 7-a – sambata – platoul Lasithi- Agios Nikolaos – plecarea spre Atena

Peste tot, prin Hersonissos, am vazut poze cu sute de mori de vant in asa-numitul platou Lasithi, undeva in inima muntilor care se puteau vedea, cu un pic de efort (adica, sa te urci pe o cladire de trei etaje) din oras. Asa ca, evident, era musai sa pun platoul Lasithi pe lista.

Fiind si ultima zi, am mai lenevit un picut si nu am plecat dis-de-dimineata, am luat un mic dejun in liniste si, in fine, am decis sa plec. Nu eram prea decis, hotelul asta e prea frumos, dar asta e… calatorului ii sade bine cu drumul. In fine, am mai facut un tur de hotel si, cu greu, am plecat. Am mai oprit sa pun un pic de benzina (ce urasc la greci este ca iti da masina fara benzina si trebuie s-o lasi fara benzina, deci, cum o iei, esti stresat ca ramai in pana prostului, iar cand o dai, incerci sa iti calculezi cat si cum sa n-o lasi chiar plina). 10 litri, si am inceput sa urc spre platoul Lasithi.

Drumul spre platou este pur si simplu splendid. Urci un munte destul de abrupt, iar de acolo, de sus, ai parte de o priveliste absolut mirifica! Din pacate, nu sunt prea multe locuri de refugiu, pana la urma, l-am dibuit pe singurul, asa ca am facut o poza cu superba coasta nordica a Cretei.

Apoi, am coborat in interiorul unui podis (am trecut printr-un sat cu o piata centrala, asa, ca in filmele cu Zorba Grecul) si am mai urcat un munte spre platoul Lasithi. Intrarea era ca intr-o cetate… niste ziduri si niste mori de vant de parca aratau ca niste tunuri din Star Wars. Apoi, am coborat in platou… Ce pot sa zic, platoul e dragut, dar nimic sa te dea pe spate. Desi cartile spun ca, prin secolul al XVIII-lea, aici erau mii de mori, acum nu mai sunt decat cele de pe langa restaurantele si magazinele turistice. E drept, sunt frumoase, dar ma asteptam la niste campuri, la un soi de Kinderdijk cretan, dar nu e. E drept, este o zona pitoreasca, verde, multi maci infloriti si tururile organizate cuprind si diverse atractii rurale – ca mulsul vacii, dar, in rest, ca turist independent, nu pot sa zic ca m-a dat pe spate. In schimb, pranzul in piata centrala din satul Mochos a fost… de sa te lingi pe degete. Asta e Grecia gastronomica, in mici taverne din sate uitate de lume (e adevarat, satul era pe soseaua spre Lasithi, dar am dubii ca autocarele opresc aici, doar cei cu masini inchiriate, ca mine).

A urmat drumul spre Agios Nikolaos, ultima oprire din Creta pe care o pusesem pe lista. Este un orasel undeva la capatul autostrazii dinspre Heraklion spre estul insulei si are o zona care face toti banii – absolut magnifica. Unii ii zic St. Tropez-ul Cretei, nu stiu daca asa o fi, ca nu am fost la St. Tropez, in schimb am fost la Agios Nikolaos.

Oraselul este construit undeva pe niste dealuri, iar in mijlocul lui se afla un lac care comunica printr-un mic canal cu portul (probabil, tot venetian). Acest lac este dominat de un deal, iar de jur imprejur au fost construite restaurante, mici baruri pline de atmosfera si magazine. Dar daca te urci in varful dealului, nu poti sa nu-ti retii un strigat de uimire… Eu am zis wow inca de cand eram la volan si cu greu am gasit un loc de parcare la mai mult de un kilometru, dar m-am intors pe jos, cand soarele cobora incet, incet spre apus. A fost o ultima oprire absolut memorabila … de neuitat… Am ajuns si pe malul marii, dar nu e cine stie ce, lacul acela justifica orice efort sa vii pana aici.

A urmat drumul spre aeroport, in viteza. Inainte de a ajunge la aeroport, am fost incantat sa prind un apus superb, un astru rosu spre care aterizau avioanele care veneau cu iubitori de soare din toate colturile Europei. Ultima surpriza, la aeroport. Cei de la rent-a-car mi-au explicat ca trebuie sa las masina undeva intr-o parcare publica si sa las cheia la un nene de la o ghereta. Desi am sunat la telefon si m-am invartit de doua-trei ori prin zona, nu am inteles unde sa las masina. Pana la urma, patronul agentiei mi-a zis simplu – „las-o in fata la plecari, las-o deschisa cu cheia sub scaunul soferului, vin eu sa o iau intr-o ora sau doua”. Ceeee ? Sa o las deschisa cu cheia in masina ? Nu se fura?… Ei bine, aveam sa aflu ca asa se proceda pe acolo… era ceva obisnuit… Dar am plecat cu inima stransa (si nu stiu cate poze facute), asteptandu-ma ca in urmatoarele zile sa primesc un telefon din Grecia sa fiu intrebat unde e masina si sa aflu ca s-a furat. N-am primit telefonul asta nici in ziua de azi… Un alt wow in Creta…

Desi am fost de 1 Mai, a fost o placere sa vizitez Creta. Vremea a fost absolut superba (era si de plaja pentru doritori, dar apa, rece), exact vremea potrivita pentru excursii si vizite. Si va recomand sa nu ratati sa vedeti Creta candva… Pentru ca merita!