Multe s-au schimbat din martie de cand intreaga omenire a intrat in zodia pandemiei COVID-19. Evident, cele mai mari schimbari au fost inregistrate in zona de transport-turism unde datorita potentialului imens de propagare a pandemiei, au trebuit sa fie luate numeroase masuri. Este si zona cea mai afectata. Da, scoala on-line a devenit o obisnuinta in mai bine de 100 de state ale lumii, dar calatoritul virtual nu prea exista pana la aparitia holo-deck-urilor din filme gen Star Trek (da, recunosc, sunt un fan). Calatoriile azi nu prea mai seamana cu calatoriile de acum cateva luni si de fiecare data cand am zburat recent (si dupa declararea pandemiei la nivel global, am totusi 12 zboruri la activ inclusiv pe distante lungi  -zborul Dhaka – Istanbul l-am efectuat pe 17 martie cand deja jumatate din omenire era in lockdown), am impartasit cu voi care e experienta de zbor in pandemie. Puteti citi aici  experienta primului zbor international pe care l-am facut dupa starea de urgenta, asa ca a venit vremea sa va povestesc si despre primele zboruri intercontinentale pe care le-am efectuat saptamana trecuta.

Am zburat cu avioane ale companiei Turkish Airlines pe ruta Bucuresti – Istanbul – Khartoum (Sudan) si retur, evident, Khartoum – Istanbul – Bucuresti. In cazul tuturor celor 4 zboruri, am zburat la business class. Si in Bangladesh am zburat la business class (cand inca erau in vigoare serviciile si masurile pre-pandemice, deci am putut sa fac o comparatie.

Ca o concluzie, cred ca s-a schimbat radical motivatia suprema de ce sa platesti in plus pentru a zbura la business class. Daca inainte de pandemie, motivatia era de a beneficia de o calitate ridicata a serviciilor si lux – mancare excelenta demna de orice restaurant de top, vinuri celebre multi-premiate, erai gadilat pe toate partile de echipaj, era o experienta de 5 stele la 10.000 metri, acum exista o motivatie mai pragmatica  – DISTANTAREA SOCIALA. Da, stiu, companiile aeriene au luat masuri, producatorii de avioane ne-au explicat cum aerul se schimba la fiecare 5 minute si se filtreaza ca in salile de operatie ultra-septice, dar totusi sunt sute de milioane care pe buna dreptate se tem – distanta intre scaune a ramas la fel.

In schimb, in business class, distantarea este mult mai mare, nimeni nu iti sufla langa tine si in plus, nu e nici atata aglomeratie. Pe zborul Bucuresti – Istanbul, clasa economy a fost ocupata 100%, cea business – cam o treime. Pe zborul Khartoum – Istanbul pe un avion mic, medium-courier (un Boeing 737-900), cam jumatate de locuri erau ocupate, in economy, cam 90%. La returul din Sudan, am fost 2 insi mari si lati in clasa business a unui Airbus 330 (are lungime aproape cat a unui ATR 42 ca idee), iar prin economy, erau cam 50% din locuri ocupate. Iar spre Bucuresti, din nou, clasa economy a fost plina 100%, iar in business, cam 60%. In plus, in nici unul din cele 4 zboruri avute, nimeni nu a stat langa mine. Motivatia s-a schimbat si ce pare interesant este ca datele industriei aviatice la nivel global indica o crestere semnificativa a celor care opteaza pentru clasa business cand fac calatorii de placere. Pana la pandemie, imensa majoritate a celor care zburau in clasa business erau cei care calatoreau cu treaba (afaceri, trimisi de serviciu, etc), mai putini din cei care zburau in interes turistic investind intr-un bilet cel putin dublu ca pret, acum, insa, in conditiile in care calatoriile in interes de serviciu au scazut dramatic (si numarul lor va fi de asemenea redus chiar si dupa pandemie pentru ca imensa majoritate a companiilor au descoperit intre timp ZOOM-ul), numarul celor care zboara la business in scop turistic a crescut datorita distantarii sociale oferite de aceasta clasa.

Dar hai s-o iau zbor cu zbor

Bucuresti – Istanbul, dar si Istanbul – Bucuresti (operate de un A321).

Imbarcarea la Turkish se face extrem de ordonat pe locuri – mai intai cele din spate, apoi incet, incet spre fata. Cei de la business nu au mai intrat primii ca inainte, ci ultimii pentru a reduce contactul. De asemenea si la Istanbul, aproape 150 de oameni au fost transportati cu 5 autobuze la terminal (avionul nu a tras la burduf)

Scaunele au fost aceleasi (nimeni nu a schimbat scaunele in pandemie) – largi, mult spatiu la picioare, te puteai da destul de mult pe spate, iar partea de entertainment era asigurata de un ecran rabatabil care iesea din scaun. La urcare, toti pasagerii indiferent de clasa a primit un kit anti-COVID – masca (un pic cam mica, si nu arata ca cele standard cu 3 pliuri care le stim deja cu totii), o sticluta cu dezinfectant (cam apoasa, nu la fel de consistenta ca gelurile de la noi, dar inteleg ca le fel de eficienta) si, in fine, niste servetele umede anti-bacteriale care chiar erau super-umede).

Au disparut revistele de bord (colectia mea sufera in perioada asta), dar se poate descarca o aplicatie pe care o poti citi – atat revista Turkish Airlines, cat si alte ziare (nu am descarcat-o, nu stiu ce ofera altceva in afara de revista de bord).

A disparut si mancarea legendara de pe Turkish Airlines, singurul lucru care il primesti este o sticluta mica de apa SIRMA. Atat. De asemenea, si echipajul evita interactiunea cu pasagerii – inainte veneau, te intrebau daca mai vrei ceva, iti mai recomandau un vin, un suc, iti mai aduceau o ciocolata, acum imediat dupa ce ti-au dat apa, au disparut. Evident, daca voiai ceva, puteai sa-I chemi, dar partea pro-activa de rasfatare a disparut.

Zborul s-a desfasurat la timp, a fost scurt, iar pe aeroportul nou nu mai exista (cel putin acum), congestion de sa te rotesti o ora cu avionul deasupra Istanbulului cum se intampla cand inca mai era folosit aeroportul Ataturk.

Masca s-a purtat la bord de catre toata lumea in permanenta. Nu stiu cum a fost in economy, dar in business o singura data, stewardeza a intervenit si respectivul s-a conformat fara discutii puerile.

Istanbul – Khartoum (operat de un B737-900).

Cred ca ruta asta era operata acum ceva timp cu MAX-uri, dar acum s-a folosit un 900.

La fel, am primit un kit anti-COVID (acelasi toata lumea) si la fel s-a incercat cat mai putina interactiune intre echipaj si personal. La inceputul zborului, stewardeza a venit cu o hartiuta cu oferta de bauturi – cateva juice-uri, apa si bauturi racoritoare. A disparut mult iubita (de mine) mint lemonade sau serviciul in care iti turnau bauturile in pahare. Am primit un mic tetra-pack de Cappy si o sticluta de Coca Cola Zero. Nu mai sunt nici bauturi alcoolice de nici un fel si din pacate nici mancarea de restaurant de lux. Am primit doar o cutiuta cu mancare preambalata in plastic – un wrap cu salata Cezar, prajitura, un pic de humus bun, o alta salata si un pic de unt.

Evident, am avut parte de sistemul de entertainment, si am vazut un film pe care l-am ratat acum vreo 20 de ani cand era pe ecrane – Ultimul Samurai. Iar dupa ce am atins tarmul Africii, a fost o incantare sa urmaresc milioanele de lumini de sub mine – doar noaptea din avion realizezi cu adevarat cat de densa e Delta Nilului, sa vezi imensul Cairo inundate in lumini si apoi sa intelegi ce inseamna apa si Nilul pentru umanitate – sute de kilometri de lumini de-a stanga si dreapta Nilului, iar cativa pasi mai incolo, o pustietate intunecata.

Khartoum – Istanbul (operat de un Airbus 330).

Am avut mare noroc ca zborul meu a fost operat de un avion mare, widebody. Cum ziceam, cursa a fost cam goala (am fost doar 2 insi mari si lati in vasta cabina business), iar in economy, nu prea multa lume. In mod normal, ar fi fost un B737 ca la venire, dar banuiesc este ca a fost o mare comanda de cargo (in zilele noastre, companiile aeriene fac mai multi bani din transportul de marfuri decat de pasageri), asa ca am venit in style cu un avion mare.

Ambarcarea a fost facuta haotic, dar in mai multe reprize cu autobuzul, asa ca nu a fost invalmaseala, iar la bord, a fost liniste si pace. Cum ziceam, eram 2 pasageri si atat. Ca si la venire, interactiune cat mai mica cu echipajul de bord, am comandat bauturile (tot doar Cola, apa, sucuri la cutie), iar mancarea a fost similara – in locul wrapului, de data asta a fost un sendvis.

In cazul avioanelor mari de tip A330, scaunele se pot transforma in paturi – da, poti dormi la 180 grade. Daca pana asta-primavara, echipajul de cabina venea inainte de culcare sa-ti faca patul (da, cu saltea, cu cearceaf, tot luxul de acasa), iar pledurile si pernele erau nelipsite (te asteptau pe scaun la imbarcare), acum, nici vorba. Mi-am folosit geaca de iarna pe post de perna si nu m-am invelit cu nimic. E drept, era cald. Si am dormit tun vreo 2 ore (zborul este destul de scurt, cam 4 ore, dar te scoala inainte de a ateriza cu vreo jumatate de ora, plus, pana decolezi, mananci, etc.).

Cam asta e povestea zborurilor spre si dinspre Sudan via Istanbul. Sigur, ramane o experienta, dar continui sa sper ca in curand vom reveni la ce a fost. Sau o buna parte din ce a fost.

Imagini zboruri spre Sudan cu Turkish Airlines

Poarta de imbarcare din Otopeni

Asa arata business class-ul in avioanele A321 ale Turkish Airlines

La urcarea in avion, am primit un kit cu produse antibacteriale

Gata de decolare

Zeci de avioane Turkish Airlines trase pe dreapta pe aeroportul din Istanbul

Clasa business in aeronava tip B737-900 spre Khartoum

Au mai aparut cativa pasageri dupa poza asta

Mancarea pe zborul spre Khartoum. Buna, nu prea multa, insa

Dar, filme la greu

L-am vazut dupa aproape 20 ani de la lansare 🙂

Istanbul de sus

Drumul spre Africa

Delta Nilului

Cairo

Valea Nilului este flancata de lumini pe sute si sute de km

Zbor de noapte in clasa economy

Si am ajuns in tara nr. 132 🙂

Retur – imbarcarea la bordul unui avion A330

Clasa business

Loc garla sa ma intind

Pe toata zborurile, am primit cate un set

De aici, se regleaza scaunele

Scaunul se poate transforma in pat

Entertainment system

Ecranul – mult mai mare

Aurora boreala prin avion 🙂

Lista de bauturi

Masa e servita

Meniul pe zborul Khartoum – Istanbul

Din nou, peste Cairo

Zborul 4: Istanbul – Bucuresti

Tot, ecran personal

Cu harta in permanenta afisata

Am primit o Sirma… unde sunt bauturile de alta data ?

Dar norii de sub noi sunt la fel de frumosi ca dintotdeauna