În martie, când am fost în turul “Haideți cu Imperator în Indochina”, am avut o zi liberă în care fiecare a făcut ce a vrut. Această zi de “pauză” a fost în Hoian, unul dintre cele mai încântătoare orășele ale Indochinei, un loc pe care nu trebuie să-l bifezi, ci să-l savurezi, cu străduțe înguste și clădiri clasice chino-vietnameze. În ziua “liberă”, unii au preferat să meargă la plajă (Marea Chinei de Sud e la câțiva kilometri de Hoian, iar hotelul nostru era și mai aproape, fiind în afara Hoianului, în direcția plajei), alții să vadă vechile ruine Cham de la My Son, iar eu mi-am propus ca jumătate de zi să dau o tură prin zona rurală de lângă Hoian… o tură cu bicicleta prin sate, prin orezării și printre canale.

Turismul este principala ocupație a celor din Hoian și nu e o ocupație chiar rea. Orașul arată bine, chiar și suburbiile în care locuiesc hoianezii de rând sunt chiar prospere. Evident, pe lângă turul orașului, vizitarea templelor și vilelor foștilor negustori chinezi, industria de turism locală oferă o multitudine de opțiuni – de la o tură la Hue, orașul imperial vietnamez sau My Son, capitala sacră a poporului Cham care până la urmă a fost supus și aproape asimilat de vietnamezi până la tot soiul de cursuri de gătit și de fotografiat. Inițial, mă gândeam să mă duc la o tură fotografică (în Hoian, mi-am intersectat drumul cu o prietenă, Mihaela, aflată de câteva luni prin Asia și care tocmai venise încântată dintr-un astfel de tur), dar nu prea se potriveau orele, până la urmă, am găsit un pliant într-un restaurant al unei agenții care se numea pompos Heaven & Earth care oferea tururi de o zi sau de jumătate de zi prin jurul Hoianului. Am ales turul de dimineață, evident, am negociat și un discount că doar eram în Asia, până la urmă am ieșit cam la 20 – 22 de dolari americani.

Plecarea, de dimineață din fața agenției. Eram așteptați de mai multe vietnameze râzând cu gura până la urechi care ne-au binedispus instantaneu. Eram până la urmă 7 turiști în grup – 3 români, 2 francezi care urma să dispară pe parcurs că aveau un avion de prins și, în fine, un cuplu flamand mai în vârstă. Am luat bicicleta, am dat o tură pe străzile din jur, am dat ghidonul mai jos și gata de plecare.

Linh și Sunshine (uneori, vietnamezii au nume comice) ne-au aranjat frumos în coloană, cu Linh în frunte și cu Sunshine în spate, și am plecat prin oraș spre stația de ferry boat. Dacă ați văzut imagini cu mii de motorete plecând de la semafor, ei bine, imaginea aia este 100% din Vietnam. Cel mai probabil, din Ho Chi Minh, capitala economică a țării, dar de fapt cam întreaga țară pare să trăiască pe două roți, motorizate sau ne. Deși nici Hoianul nu duce lipsă de trafic, parcă nu este așa de înspăimântător ca prin alte locuri, așa că Linh ne-a dus puțin și prin centru… Am început perfect.

Am ajuns până la urmă pe malul apei după un ocol (pe drum, ne-am intersectat cu un grup de turiști care mergeau cu niște trăistuțe standard la piață… în mod cert era unul din zecile de cursuri de gătit) și ne-am luat bicicletele în brațe, le-am parcat la bordul vasului alături de numeroase alte motorete și biciclete și am pornit-o pe unul din canalele care se intersectează prin zona Hoian.

Heaven & Earth este o agenție fondată de un francez, Pascal, și soția sa, evident vietnameză, care după ce au locuit o perioadă în Franța au decis să se mute în Vietnam, unde e cald și bine :). Și au deschis o agenție de turism care oferă tot soiul de tururi mai mult sau mai puțin îndrăznețe prin Hoian și împrejurimi.

După vreo 15 – 20 minute de mers cu barca, Hoianul a rămas în spatele nostru și am debarcat într-un sat. Nu, să nu credeți că era un sat care nu mai văzuse picior (sau roată) de european, dar era un sat “normal”, fără hoteluri, restaurante și croitori, în care lumea își ducea viața în ritmul ei rural. Sunt sigur că mulți care locuiesc pe această insulă lucrează sau au businessuri prin Hoian, pentru că dacă mă uitam la case arătau foarte bine, dar asta contează mai puțin. Și poate chiar era mai bine că localnicii erau obișnuiți cu farangii, pentru că nu se strângea tot satul ca la urs. În plus, aveai parte de acea familiaritate care numai satele ți-o dau – te salutai cu oamenii pe stradă fără să-i cunoști :).

Prima oprire – la “fabrica” de bărci. Hanoi este așezată într-o zonă de Deltă, cu numeroase canale care se intersectează, așa că e aproape firesc ca fiecare să aibă o barcă… care nu e importată din Japonia sau China (poate, doar motoarele), se construiesc firesc în sat, pe malul apei. Am văzut bărcile, unele se aflau în construcție, dar toate aveau un ochi pictat pe coca vasului). Am văzut acest “ochi al lui Osiris” pe toate bărcile din Malta, da riata ochiul este popular și în Vietnam.

Ne-am oprit apoi la un artizan care face tot soiul de suvenire din sidef. Și deși nu mai cumpăr demult suvenire (exceptând unul-altul de cadouri), chiar am fost inspirat aici să-mi cumpăr o corabie. Era atât de frumoasă și nu costa decât 15 dolari! După câteva zile cu stopuri la “emporiumurile” turistice cu prețuri în consecință, reveneam în lumea prețurilor vietnameze. Dar, oricum, a fost o plăcere să-i văd pe oamenii aceia la lucru.

Și tot că eram în sat, ne-am oprit la un alt nene care făcea tot soiul de lucruri din bambus… și cel mai interesant era un soi de barcă complet rotunda, folosită de săteni. Și cel mai tare lucru, pe lângă că am văzut cum se face o astfel de barcă (am mai văzut modele similare și prin sudul Indiei), am mers să o și încercăm… doi pași mai jos de casa constructorului, un canal destul de mic care străbătea satul și o femeie care râdea cu gura până la urechi de cât de nepricepuți eram. După o scurtă lecție din care am învățat că trebuie să mișc vâsla aceea în 8 pentru a mă putea mișca, m-am pus în genunchi pe barcă și am început să fac opturi. Și chiar pot spune că, surprinzător, am prins mișcarea… dacă eram pus pe șotii, nu mă mai prindeau ăștia, fugeam cu barca printre canale și canelașe :).

Mândru de mine, am urcat din nou pe bicicletă și am dat iama prin lanul de orez… suntem în Vietnam și, pe oriunde te duci, nu poți să nu dai de orez. De altfel, Vietnamul se pare că este unul dintre cei mai mari exportatori mondiali de orez (și de cafea, de altfel), așa că fiecare petec de pământ cât de cât inundabil este cultivat cu orez. Iar verdele acela crud este absolut superb!

Dupa bărci, sidef, bambus, ce mai lipsea? Păi, i se face omului sete, după atâta dat la pedale… Nu, nu ne-a dus la vreo fântână, ci unde altundeva decât la fabrica (artizanală) de băuturi spirtoase. Procesul de producție – ca la noi, la făcut țuica. Rezultatul? În ciuda avertizărilor numeroase din partea celor două ghidușe, mult, mult mai light. La 30 și ceva de grade de alcool, aproape că intra în categoria soft drinks 😉

Evident, trebuia să avem și un pic de aventură, pentru că până acum șoselele erau relativ bune, mașini nema, motorete puține, așa că am trecut cu bicicleta peste un pod din acela din nuiele care se mișcă, un soi de punte. Evident, am fost întrebati de trei ori dacă suntem OK, probabil, fetele s-au rugat în gând la Buddha, dar până la urmă am trecut toți podul.

Și pentru că nu se putea tur fără prânz, am poposit în ograda unei familii dintr-un alt sat, care a făcut o supermâncare de aș mai fi cerut, dar m-am abținut 🙂 Cum spuneam la un moment dat, eu și cu mâncarea thai suntem certați, dar cea vietnameză, cu mult mai puține mirodenii… mmm!, best friends! Evident, am dat o tură și prin casă, am văzut până unde era apa în sezonul ploios (când oamenii și mobilele lor sunt mutate în pod), ne-am uitat cu evlavie la portretele strămoșilor aflate ca în orice casă thailandeză la loc de cinste (mă rog, la doi pași era un poster cu suporterițe aproape topless ale echipei naționale a Braziliei), am aflat care e motivul pentru care gazda are un copil de sex masculin (patul matrimonial era dominat de o mare poză cu doi băieței) și am primit explicația calendarului lunar vietnamez (pls, să nu le spuneți vietnamezilor că la fel e și la chinezi, îi urăsc mult prea mult).

Pe nesimțite, trecuse de ora prânzului și urma să plecăm… așa că am luat-o din nou pe câmp și am tras la un ponton bine ascuns, unde eram așteptați aproape conspirativ de o barcă de pe care au debarcat câțiva turiști. Erau cei din tura de după-amiază 🙂 Unii dintre noi le-am cedat bicicletele și apoi ne-am instalat comod pentru o croazieră de vreo oră prin deltă… Soarele strălucea (dimineața fusese cam nor), era o plăcere…

Când am ajuns în Hoian, mă așteptam să ajungem tot la stația de ferry, dar nu a fost așa. Am debarcat la doi pași de agenție. Mamă, și ce poftă aveam să mai dau la pedale… Asta e, am mai accelerat un pic, m-am mai învârtit în cerc și până la urmă am depus bâta la agenție. A fost o dimineață absolut superbă… după atâtea orașe, autocare, trafic, nebunie, a picat bine o dimineață la țară biciclind printre câmpuri de orez, lacuri și canale. Și dacă se întâmplă să ajungeți în Hoian, nu ezitați să dați o tură și pe la țară. Merită…

Imagini – Hoian, zona rurală

Dis-de-dimineata la agentia Heaven & Earth

Bike ? Checked !

Asa ca hop cu bicicletele pe ferry si la drum !

Ma rog, erau destule surioare cu motor de asemenea

La „fabrica” de barci

Chiar si barcute mai mari

Mesterul de sidef

Eu am luat barcuta aceea din dreapta. Foarte frumoasa !

Ce te uiti ca boul ? 😉

 Ce frumos e verdele orezariilor…

Si la expertul in bambus

Care face tipul asta de ambarcatiuni 🙂

Nu se conduce greu… faci 8-ri in apa 🙂

Case destul de mari prin satele astea

Sperietoare de ciori e ca la noi

Foarte tare podul asta !

Cu ghidusa-adjuncta, Sunshine 🙂

Aici se face palinca vietnameza 🙂

Noroc !

Pe nesimtite, a venit ora pranzului

Buna friptura asta cu caramel

Nu exista papaya mai zemoasa ca in Asia de Sud Est !

Postere prin casa omului

Poza de deasupra patului este motivul ca familia are copil baiat 😉

Batrana care munceste are peste 90 de ani

Pe nesimtite, se termina turul

Si trebuie sa ne intoarcem acasa… De data asta, transfer privat 🙂

Ne intersectam cu ferry-ul public

 Trebuie sa dam cu feedbackul. Nu poate fi decat de la foarte bun in sus 😉