Distribuie articolul:

De-a lungul călătoriilor mele, am ajuns de foarte multe ori în Paradis. Fie că era vorba de Thailanda, Bali, Sri Lanka, Caraibe, Maldive sau România, pot spune că am fost de multe, multe ori în Paradis… flori, verdeață, soare, ape verzi sau albastre, mă rog, locuri din acelea pe care le asociezi mental cu Paradisul. Trebuia ca odată și odată să ajung și în Iad. Ei, acum nu am ajuns chiar în Iad, ci la Porțile Iadului, la Derweze, în Turkmenistan!

În 1971, geologii sovietici în căutare de gaz natural au descoperit o zonă în plin deșert care părea promițătoare. Au intrat într-o peșteră, dar aceasta s-a surpat, dând naștere unei gropi. Pentru a evita emanația de gaz letal, un Dorelski a decis să-i dea foc. “Lasă, tăvărișcia, arde în câteva săptămâni și gata”. Arde și acum, după 44 de ani, devenind probabil cea mai cunoscută atracție turistică din enigmaticul Turkmenistan. Acum vreo zece ani, Marele Lider aflând că turiștii străini vin în țara lui atrași mai ales de groapa în flăcări și nu de Orașul de Marmură, s-a dus să vadă și el minunea. Nu foarte departe, a descoperit un sat prăpădit locuit de turkmeni seminomazi. Așa cum făcea Ceaușescu pe vremuri, a schițat un gest și tot satul a fost făcut una cu deșertul. Așa că acum, în zona craterului în flăcări, nu se mai află vreo așezare umană.

Cum ziceam, am ajuns la Derweze la ceva timp după căderea nopții. La lumina farurilor jeepurilor, ne-am aranjat fiecare în cortul respectiv. În zona craterului, există un camping organizat, cu corturi, sacuri de dormit, lanterne, cu regim full inclusive – am luat și cina, și micul dejun… unul îmbelșugat – cu carne pe grătar (nu, nu am perpelit-o peste crater, ci peste un grătar prozaic), fructe, vodcă, sucuri, dulciuri, tot ce trebuie… iar în fundalul întunecat, o lumină ca dintr-o altă lume pâlpâia. Nici n-am terminat bine ghiftuiala, că am înșfăcat lanterna și am luat-o la picior spre crater. Am prins o noapte cu lună, așa că la un moment dat am renunțat la lanternă. O lumină difuză, stranie, enigmatică învăluia deșertul și toți ne îndreptam ca niște muște spre lumină…

Privit de departe, craterul pare ca o crăpătură luminată într-un pământ întunecat. Nimic nu te pregătește însă de șocul momentului în care ajungi la doi pași de crater și vezi pentru prima oară flăcările. Wow! De abia în acel moment realizezi de ce i se spune “Poarta Iadului”. Pe fundul unei gropi cu o adâncime de circa 20 de metri, sute și sute de flăcări se mișcă într-un dans hipnotic. Par cu adevărat niște furci caudine spre adâncul Pământului, unde nu te poate aștepta decât însuși Domnul Dracul! Flăcările se mișcă, apar, dispar, cresc în înălțime sau scad. Aș zice că e un aragaz imens, dar nu e. Mi se pare însă șocant că te poți apropia la doar un pas de buza craterului și să nu ți se întâmple nimic. Oriunde în lume, aici ar fi bare de protecție și zeci de indicatoare de avertizare. Aici nu e nimic… e așa cum l-a lăsat Dumnezeu. Sau, mai degrabă, Dracul. De fapt, geologii sovietici.

Nu poți să nu stai minute în șir uitându-te la acest spectacol fascinant de lumină. Focul atrage, încep să-i înțeleg pe zoroastrienii care au trăit cândva pe aceste meleaguri și fascinația lor pentru foc. Cred că milioane și milioane de creaturi de la muște la păsări au fost atrase fatal de această groapă a focului. Cică în 2014, un cercetător a fost primul om care a coborât în crater (evident, într-un echipament special) și a descoperit că, și în aceste condiții extreme, în crater trăiesc niște microorganisme. Incredibilă este Mama-Natură! Din nefericire, nu numai turiștii și cercetătorii vin la Porțile Iadului, ci și conducerea de Partid și de Stat. Primul lider a venit și a ras satul. Al doilea lider a venit în 2010 și a cerut să fie stins focul, pentru că se consumă gaz! Știu că am citit și eu știrile la vremea respectivă și m-am speriat. Vine nebunu’ și stinge focu’ înainte să ajung acolo. Din fericire, se pare că e foarte scump să stingi focul Iadului, așa că focul arde în continuare. Localnicii spun că flăcările nu mai sunt așa de mari cum erau pe vremuri, s-o mai fi consumat din gaz, dar și așa, pentru un nou-venit este o imagine de neuitat. E un loc inegalabil! Un alt monument al prostiei umane, dar unul impresionant. Ca și Marea Aral, de altfel.

Cat de mare e? Are un diametru de 70 de metri, aș zice cât un teren de fotbal. Cum ziceam, te poți apropia de buză, dar nu e bine să stai mult. Simți mirosul de gaze. Iar într-o parte, chiar îți poți pârli un pic sprâncenele și părul, dacă te prinde un mic vânt.

Locul din jurul craterului este plat, dar la o mică distanță se află niște mici dealuri care te trag să te urci în vârful lor pentru panoramă. Ar fi și păcat să nu te urci, deși în continuare cred că imaginea care îmi va rămâne întipărită în memorie e cea de la buza craterului. Am urcat și pe deal, după ce am urmărit și imortalizat, m-am uitat la cer. Cea mai frumoasă boltă este în deșert, când poți vedea miliarde și miliarde de stele. Ultima oară, m-am trântit pe nisipul moale al dunelor din Oman și am admirat cerul. Din păcate, la Derweze e o mică problemă – e lună plină, așa că poți vedea doar câteva stele. Acum, nu le poți avea pe toate!

M-am târât în cort mult după miezul nopții. Nu mai simțeam oboseala, nu-mi mai era somn. Eram de vreo 20 de ore în picioare, dar Moș Ene fusese alungat de flăcările Derwezei. Inițial, m-am temut că va fi frig. Nu a fost. Sacul de dormit era strașnic, așa că am adormit rapid și mi-a fost cald. Unii din grup au hotărât să se trezească pe la 4 dimineață, să prindă răsăritul. Eu am preferat să nu, dar ceasul telefonului a luat-o razna și așa m-am trezit cu vreo oră înainte de ora la care mă gândeam să mă trezesc. Dar a fost cu noroc. Soarele nu răsărise, dar era lumină, iar Poarta Iadului pâlpâia în lumina caldă dinainte de răsăritul Soarelui. Așa că am abandonat cortul și am început să mișun pe lângă crater și pe dealurile din jur. E frumos, e liniște, dar, sincer, sunt fericit că am făcut cunoștință cu Derweze pe întuneric. Noaptea, este copleșitor, lumina zilei estompează momentul!

Am plecat după micul dejun înapoi la șoseaua principală. Părăsim jeepurile și ne vom muta într-un autocar. De acum înainte, vom rula doar pe șoseaua națională, la fel de proastă ca până acum, dar asta e. Vom mai face două popasuri la alte “gropi” – una este plină de noroi în care bulele semnalizează existența gazului (de altfel, o mică parte din noroi chiar arde, amintindu-mi de Hell’s Gate), iar alta este o baltă verde, verde, de un verde aproape extraterestru.

Va urma lungul drum spre Așgabat (Derweze e la 270 km nord de capitala turkmenă). Pe drum, ne vom opri într-un sat pierdut de lume, în plin desert, numit Erbent. Aici dai de satul tradițional, satul autentic al seminomazilor turkmeni, un sat fără ulițe, construit pe nisip, un sat cu iurte și case sărace, un sat care demonstrează ca dolarii gazului natural nu au prea ajuns pe la țară în Turkmenistan, ci mai degrabă în marmura capitalei și în statui aurite. O femeie se chinuie gătind în soare, o cămilă rage mai încolo. Pare mai degrabă o imagine dintr-un stat uitat de lume din Africa și nu dintr-un dragon al gazului. PIB-ul pe cap de locuitor al Turkmenistanului este aproape cât al României, dar aici, pe principala magistrală rutieră a țării, mai găsești și așa ceva.

Am continua drumul spre Așgabat, Drumul pare desprins dintr-un joc pe calculator, iar șoferul, unul dintre acei experți în a evita capcanele. Dintr-odată, însă, ca prin minune, apare o șosea impecabilă. Asfalt unde nu vezi nici măcar un milimetru de crăpătură. În curând, vor apărea clădirile de marmură, podurile suspendate, spațiile verzi impecabile. Am ajuns la Așgabat !

Notă: Am fost in Uzbekistan și Turkmenistan în turul „Haideți cu Imperator pe Drumul Mătăsii” în colaborare cu Explore Travel. Explore Travel mai organizează o tură similară și la toamnă pe același traseu. Puteți găsi informatii aici: Drumul Matasii.