Distribuie articolul:

In multe colturi ale lumii, poarta de intrare intr-o anumita tara este chiar capitala. Evident, nici Tajikistan nu face exceptie – principala poarta de intrare a tarii este aeroportul Dushanbe International. Asa ca dupa un zbor destul de scurt, de aproape 4 ore de la Istanbul, timp in care am urmarit transmisia in direct a deschiderii Olimpiadei de la Paris pe ecranele de pe Turkish Airlines (pe langa filme, poti sa vezi si cateva televiziuni in direct, inclusiv CNN, BBC si un program de sport care transmitea deschiderea), am ajuns in jur de miezul noptii la aeroport. Aeroportul Dushanbe nu e nici prea prea, nici foarte foarte, e ok si destul de eficient. Pentru ca de doar doua luni, romanii nu mai aveau nevoie de viza sa intre in Tajikistan, trecerea frontierei a fost de asemenea rapida. O stampila de intrare si gata.

Am parcurs traseul noaptea prin Dushanbe, trafic, evident, redus pentru a ajunge la hotelul Atlas, un hotel foarte fain, cu tot comfortul pe care il astepti de la un hotel premium (nu stiu daca are 4 sau 5 stele, dar asta nu conteaza, chiar e un hotel bun). Check-in-ul a fost facut cu viteza luminii, ideal tinand cont ca am ajuns pe la 1-2 noaptea si apoi m-am culcat instantaneu. Ce trebuie subliniat este ca indiferent de ora la care veneai, in restaurantul de micul dejun aflat vis-à-vis de receptie, gaseai sucuri, fructe si prajituri. Si nici nu stii cate multumiri am avut in minte cand soseam din etuva orasului Dushanbe.

Trebuie sa spun din captul locului ca sa mergi sa vizitezi Dushanbe vara este o idee proasta. Temperatura a ajuns pe la 42 – 43 grade la umbra, dar obiectivul nostru nu era Dushanbe, ci Pamir Highway, legendarul drum care ajunge pana la o altitdine de 4000 metri (chiar mai mult), trecand printre varfuri de 7000 metri printr-un peisaj de poveste. In Pamir, iarna e frig rau, primavara si toamna ploua zdravan, asa ca cea mai buna perioada din an este vara. Si am avut noroc si dreptate – in jur de 1 august, am avut permanent soare, iar temperatura diurna a fost undeva pe la 25 – 30 grade – de stat in pantaloni scurti si sandale. A fost superb. Dar, deh, la Dushanbe am suferit vreo 2 zile la peste 40 grade. Dar asta e, nu le poti avea pe toate.

Cum ziceam si in articolul mai amplu despre Tajikistan, Dushanbe a ajuns capitala din intamplare pentru ca Stalin a decis ca marile metropole tajice Bukhara si Samarkand sa fie cedate … Uzbekistanului. Daca initial dupa ce bolsevicii au cucerit intreaga Asie Centrala care fusese controlata de Imperiul Rus, zonele locuite de tajicii persanofoni erau parte a Federatiei Ruse (mai precis, a Republcii Socialiste Sovietice Autonome Turkestan) si partial a Republicii Populare Sovietice Bukhara (acoperind teritoriul fostului Emirat de Bukhara), in 1924, Tajikistan a devenit Republica Sovietica Autonoma in cadrul nou proclamatei Republici Sovietici Socialiste Uzbece. Fiind Republica Autonoma si pentru ca Stalin nu a vrut sa includa cele doua mari metropole tajice mentionate mai sus in Tajikistan, autoritatile de partid si de stat s-au apucat sa caute o capitala de Republica Autonoma. Nu au gasit nici una, in zona devenita Tajikistan erau doar sate, multe distruse de razboiul civil dintre, asa ca norocul a picat peste un fost targ numit Dushanbe. Daca inainte de razboiul civil, locuiau totusi vreo 2-3000 de suflete, in anul in care Dushanbe a ajuns capitala, nu mai erau de 40 case si 283 locuitori ! Halal capitala !

Evident, era locul perfect ca rusii sa construiasca orasul comunist perfect si asta au si incercat – nu a iesit chiar orasul comunist perfect, dar tot a iesit cate ceva. Dupa doar 5 ani, in 1929, Dushanbe a devenit capitala Republicii Sovietice Socialiste Tajice care a devenit o republica unionala de sine statatoare si nu doar o regiune autonoma in cadrul Uzbekistanului, dar tot n-au primit baremi Samarkandul. Asa ca Dushanbe (care in limba persana inseamna “luni” datorita faptului ca aici avea loc lunea un targ regional) a inceput sa creasca – evident, imensa majoritate a populatiei fiind alogena – adusa din intreaga Uniune Sovietica pentru a construi raiul comunist prin pustietatile Asiei Centrale.

In 1941, odata cu inceperea razboiului, populatia din Dushanbe a crescut exponential – fabrici intregi cu tot cu muncitorii specializati, dar si refugiati din zonele ocupate sau atacate de germani au fost mutati in Asia Centrala, inclusiv in Dushanbe. Unii dintre ei au ramas, de fapt, destul de multi. Si in ciuda hei-rupului revolutionar de a construi blocuri, Dushanbe s-a confruntat de-a lungul timpului cu o criza permanenta a locuintelor. Iar atunci cand din ce in mai multi tajici s-au mutat din satele lor la oras, situatia a devenit chiar crancena. De fapt, miscarea de impotrivire anti-sovietica a inceput cu demonstratii de masa care protestau din cauza lipsurilor de tot felul, dar mai ales a celor imobiliare. Situatia s-a rezolvat partial in primii ani ai independentei cand datorita razboiului civil, toata intelighentsia si birocratia republicana formata in general din rusi, dar si alte nationalitati si-au facut de urgenta bagajele si au fugit acasa. In consecinta, astazi nu prea auzi rusa prin Tajikistan, nici macar in capitala, iar procentajul populatiei rusesti din Tajikistan este de doar 0.3% !

Dimineata, dupa un mic dejun chiar bogat si variat (in buna traditie ruseasca, am avut si icre negre, dar nu cu polonicul, ci doar pe niste bucati de paine), am plecat sa vizitam orasul. Trebuie sa spun de la bun inceput ca Tajikistanul este o dictatura personala, ceva in genul lui Ceausescu, condusa de Conducatorul Suprem Emomali Rahmon. Ca si Ceausescu care il crestea pe Nicusor Printisor sa ii succeada ca Stapan al Romaniei, si Rahmon isi pregateste urmasul. Daca pana la Revolutiile din 1989, inca nu aparuse vreo dinastie republicana ca sa cedeze puterea din tara in fiu, intre timp sunt mai multe exemple – Coreea de Nord a ajuns deja la a treia generatie, Kim al III-lea fiind actualul Conducator, in timp ce in Turkmenistan si Azerbaijan s-a ajuns doar la a doua generatie. Rahmon este singurul lider central-asiatic care detine puterea din perioada independentei (este lider al Tajikistanului din 1992), dar cand a preluat puterea era relativ tanar, nu avea decat circa 40 ani. Fiul sau, Rustam Emomali este primar al Dushanbe din 2017 si este pregatit sa devina viitorul presedinte al Tajikistanului. Si evident, fiind primarul Dushanbe, tot bugetul Republicii i-a stat la picioare pentru ca sa faca din Dushanbe un oras care sa se invarte dupa soare.

Ca in buna traditie a regimurilor dictatoriale si datorita provocarilor arhitecturale ridicate de vecini care au investit enorm in cladiri prestigioase in capitalele tarilor central-asiatice in frunte cu tarile bogate in hidrocarburi precum Kazahstan si Turkmenistan care una si-a construit o capitala super-moderna, un soi de Dubai al Asiei Centrale de la zero – Astana, iar cealalta a ridicat o capitala din marmura ! Sincer, stiam ca Tajikistanul este si intodeauna a fost cea mai saraca republica ex-sovietica (nici geografia nu ii prea ajuta), dar Dushanbe m-a surprins. E drept, doar centrul orasului este stralucitor, luminat si plin cu cladiri prestigioase, pe la periferii se vede lipsa de bani. De altfel, in excursiile mele de prin Asia Centrala – gen Kyrgyzstan, Tajikistan, Uzbekistan, Mongolia sau chiar si Turkmenistanul in afara orasului de marmura am revazut Romania anilor 90 si poti sa simti cum ar fi aratat Romania si astazi daca nu am fi devenit parte a Uniunii Europene. O tara fericita cu salarii de 1 – 200 dolari (la 400 dolari, esti de-a dreptul aristocrat), cu magazine in cutii de plastic – cum le numeam noi “boutique”-uri, cu masini pe care le credeai ca le vezi doar in muzee auto si cu nevoia de a lua vize chiar si daca vrei sa te duci la vecini – doar pe baza de invitatii si dovedind ca nu vei ramane in Afghanistan la munca !

Prima oprire a fost in marea piata Dusti (a “prieteniei”) care pana in 1997 a purtat numele “Ozodi” (a Libertatii). Well, schimbarea a fost cred un semnal puternic a ce va urma. Aceasta a fost piata centrala a orasului de cand au inceput sa apara constructii sovietice in Dushanbe. Pe una din laturi se afla vechea cladire a Parlamentului (fost Soviet Suprem), o cladire albastra cu 2 sau 3 etaje (Dushanbe se afla intr-o zona seismica si rusii care stiau ca nu pot construi cladiri prea rezistente au decis sa nu le faca inalte). In piata acum se afla si o cladire inalta, moderna care e ceva care are legatura cu telecomunicatiile si pe care se afla agatat un mare ecran TV unde la fiecare cateva secunde apare cate o imagine a presedintelui (diferita, evident). Dar punctul central al pietii este statuia lui Ismoil Somoni, eroul principal al poporului tajik. Inutil sa zic ca aici se afla o statuie al lui Lenin care a fost demolata prompt in timpul Revolutiei din 1991 (spre deosebire de statuile din Bishkek si Osh-ul Kyrgyz care sunt bine mersi pana in ziua de azi). Povestea statuii lui Lenin este tipica pentru ce a insemnat URSS. Autoritatile RSS Tajice s-au gandit ca in 1961 sa ridice o statuie al lui Lenin cu o inaltime de 5 metri. Au angajat un sculptor de la Moscova sa creeze mareata opera, dar in cel mai pur stil sovietic, sculptorul nu a gasit metal si nu a putut termina statuia la timp. Cand delegatia de partid si de stat tajica a ajuns la Moscova si a aflat tragica veste ca sa nu se faca de cacao (deh, ridicarea statuii fusese anuntata cu surle si trambite), au cautat printr-o depozit cu statui stricate de-al lui Lenin si au gasit ceva acceptabil – evident, avea probleme, dar mici – Lenin indica viitorul luminous cu mana stanga (in toate cazurile, el arata viitorul cu mana dreapta) si nu era la fel de mare. Atata s-a putut.

In locul statuii lui Lenin cel stangaci, se afla statuia lui Ismoil Somoni, cel mai important lider persanofon (deci tajik) al dinastiei Somonide care a condus regiunea pana hat in Khorasan intre 892 si 907. A fost primul lider persan (tajik) dupa convertirea localnicilor la Islam – pana la aceasta dinastie locala, arabii care au adus si Islamul in regiune sunt cei care au condus Tajikistanul de astazi. Somoni nu a fost un mare star al istoriei tajice, iar perioada sovietica nu ca a fost interzis, dar a fost cumva ignorat. Odata cu independenta, Tajikistanul s-a trezit ca nu avea simboluri nationale. A preluat stragul Iranului si a pus o stema Tajikistanului sovietic putin actualizat, a reciclat imnul RSS Tajice cu versuri noi, curatate de referiri la patria sovietica si comunism si l-au declarat pe Ismoil Somoni drept erou al natiei – cel mai inalt varf din Tajikistan (7495 metri) a fost botezat dupa numele lui (a fost cel mai inalt varf din URSS si s-a numit varful Comunismului si inainte, varful Stalin), moneda nationala a preluat numele de “somoni”, iar compania nationala se numeste Somon Air. Daca o vedeti vreodata pe vreun aeroport cum ar fi cel din Istanbul, sa nu credeti ca numele provine de la celebrul peste nordic !

Ei bine, in 1999, cu ocazia a 1100 ani de la fondarea imperiului somonid, locul lasat liber de Lenin a fost ocupat de Somoni – iar statuia pot spune ca este chiar frumoasa. E impozanta (are vreo 13 metri), dar e bine gandita si Somoni are pe cap o coroana stralucitoare – numele de “tajik” provine de la cuvantul persan “taj” care inseamna coroana. Aparent, datorita coroanei impozante al lui Somoni.

Din piata principala, porneste bulevardul Rudaki de-a lungul caruia se insira mai multe cladiri-prestige ale orasului, dar si foarte bine aranjatul parc Rudaki. Aici, dai de alei si spatiu verde intretinut la perfectiune, dar si o statuie al lui, cine altul decat Rudaki in fata unei fantani mai mult sau mai putin arteziene. Dar cine e acest Rudaki ? Ei bine, pe numele lui complet Abu Abd Allah Ja’afar ibn Muhamad al-Rudaki a fost un poet, cantaret si muzicant. Este cunoscut drept parintele poeziei persane care a incantat generatii intregi de intelectuali de-a lungul secolelor, dand omenirii genii precum Rumi, Hafez, Saadi, Omar Khayyam sau Ferdowsi. Ei bine, primul poet din aceasta serie de giganti ai literaturii mondiale s-a nascut in Tajikistanul de azi intr-un sat care in zilele noastre face parte din orasul Panjakent. A fost primul poet care a scris in persana contemporana (o limba care are de-a face cu persana vorbita de Darius si Cyrus la fel de mult cum are romana cu latina, ori greaca contemporana cu greaca lui Socrate si Sofocle). A fost unul dintre intelectualii de curte ai samanizilor, dinastia persanofona atat de promovata azi de Dushanbe din mijlocul carora s-a distins Somoni . Rudaki a scris aproape 18.000 versuri, din pacate, foarte putine ajungand pana in ziua de azi. Desi a fost contemporan cu Ismail Somoni, Rudaki a ajuns poetul favorit al curtii de abia dupa varsta de 50 ani dupa moartea lui Somoni.

De jur imprejurul parcului, sunt alte cladiri spectaculoase – sediul Presedintiei (care nu poate fi nici pozat, inaugurat in 2008 pe locul ultimei singagogi din Tajikistan care a fost demolata – va dati seama scandalul !), un monument dedicat… stemei Republicii (foarte similara cu cea a Tajikistanului sovietic doar ca in locul stelei rosii cu secera si ciocanul, a aparut coroana – “taj”), Biblioteca Nationala (o cladire spectaculoasa, de asemenea) si steagul cu cel mai lung bat din lume… Ma rog, fost. Prin Asia, de cand cu Dubaiul recordurilor, a inceput o cursa crancena pentru a construi “cel mai mare”, “cel mai inalt” si cum Tajikistanul nu are banii Dubaiului, Azerbaijanului, Kazahstanului sau nici macar a Uzbekistanului, a venit cu o idee ieftina – sa construiasca steagul cu cel mai inalt bat din lume ! Cand a fost inaugurat in 2011, avand o inaltime de 165 metri, era cel mai inalt din lume. Dupa nici 3 ani, a fost intrecut de batul steagului din Jeddah, Arabia Saudita care a atins 171 metri. Ghidul ne-a spus ca a fost construit de aceeasi companie care dupa ce termina un bat de steag, cauta un alt client, spunandu-le ca le poate construi un bat si mai mare. In acest moment, batul din Dushanbe este pe locul 5 in lume dupa Noua Capitala Administrativa Egipteana (cea-a-carei-nume-nu-trebuie-pronuntat cum ar zice Harry Potter), Baku (care s-a razbunat pentru pierderea recordului in favoarea Dushanbe), St. Petersburg (oamenii construiesc lucruri traznite in vremuri de razboi) si Jeddah. Dupa cum vedem, doar orasele afro-asiatice sunt interesate de astfel de recorduri. Urmatoarele 10 bete sunt toate din Asia (Emirate, Iran, India, etc), doar pe locul 16 fiind un bat din Statele Unite (intr-un oras din “the middle of nowehere” in Wisconsin). Cel mai inalt bat din Europa este doar pe locul 20 si se afla in Bulgaria la Rojen, recent inaugurat in 2023.

Un pic mai sus pe bulevardul Rudaki se afla nou noutul Turn al Independentei. Construit si el recent (inaugurat in 2022), celebrand 30 de ani de independenta a Tajikistanului, dar cu un an intarziere (deh, nici in Tajikistan, lucrarile publice nu se termina la timp), are fix 91 metri pentru a aminti anul 1991 – anul independentei Tajikistanului. Are forma unui vartej (habar n-am simbolistica) si nu arata rau, iar daca te urci ziua in turn, ai panorama intregului oras. Din pacate, nu am avut timp sa ne urcam in el, l-am vizitat doar dupa caderea noptii, cand era stralucitor luminat cu numeroase fantani arteziene luminate la picioarele lui. De altfel, intr-o tara destul de arida cum e Tajiistanul, apa este un lux, asa ca desi doar 75% din locuitorii orasului au acces la apa curata, centrul este plin de fantani arteziene, cu jocuri de lumini noaptea – fie de-a lungul bulevardului Rudaki, in fata statuii poetului, in fata Turnului Independentei si mai ales langa nou inauguratul Palat al Parlamentului unde numerosi locuitori vin sa se bucure de spectacolul de apa si lumini din fiecare seara.

Cireasa de pe tortul arhitectural al bulevardului Rudaki este nou-nouta cladire a Parlamentului. Un palat in stil 1001 de nopti cadou al marelui popor chinez pentru poporul frate tajik, gazduind o institutie absolut nefolositoare – va dati seama ca scopul Parlamentului este sa aprobe legile celui mai iubit fiu al poporului cu ovatii si in plus, nici nu sunt asa multi parlamentari – sunt fix 33 – 25 alesi de consiliile judetene si 8 numiti de presedinte. Ia sa vad daca ghiciti cine e presedintele Parlamentului. Bingo – fiul “celui mai iubit” care este si primar al Dushanbe.

Evident, nu am putut sa nu vizitez si vreo doua muzee – ambele de istorie ( al doilea nu are numai istorie). Care ar fi diferenta intre ele ? Intr-unul sunt originalele, iar celalalt este mai mare, mai complex si mai spectaculos, dar exponatele istorice sunt “original replica”.

Muzeul National de Antichitati este muzeul in care se gasesc o buna parte din ce a fost gasit in pamantului Tajikistanului. Cum pe aici au trecut drumurile matasii, dar si mari cuceritori precum Alexandru, s-au perindat civilizatii si au inflorit diverse religii, imposibil sa nu gasesti ceva deosebit. Problema este ca arheologie ca lumea s-a facut doar in vremea Uniunii Sovietice si unele lucrari au fost duse la Moscova sau Leningrad, iar dupa independenta, evident, nu au mai fost bani. Dar, la un moment dat, cine stie ce tezaure ale umanitatii s-or gasi aici. Dar muzeul are cateva exponate spectaculoase – am vazut statui cu o clara inflienta greceasca (Tajikistanul de azi a fost cucerit de Alexandru cel Mare si in urma lui, a exista un regat elenistic care a influentat arta locala timp de secole), una dintre cele mai spectaculoase si mari statui ale lui Buda (in zona, doar cele distruse de talibani la Bamiyan sunt mai mari), dar probabil cele mai spectaculoase artefacte sunt picturile murale de la Penjikent. Penjikent a fost unul dintre principalele orase ale Sogdianei, un regat post-elenistic care a inflorit in perioada budisto-zoroastriana, iar palatele regale si nobiliare de acolo se remarcau prin aceste picture murale. Marea majoritate sunt la Ermitaj in St. Petersburg, dar cateva, absolut remarcabile sunt aici, la Muzeul National de Antichitati din Dushanbe. In picturi, apar regi, cavaleri si mai ales petreceri la care participa persoane de ambele sexe… Islamul nu sosise inca. Din pacate pentru aceasta civilizatie infloritoare si iubitoare de arta, in anul 722, arabii au navalit si au distrus regatul sogdian, ultimul rege a fost crucificat pe un templu zoroastrian, iar palatele, templele si lucrarile artistice ale regatului au fost distruse. Sincer, sunt uimit cum au rezistat aceste picturi absolut uimitoare.

Al doilea muzeu este mult mai mare si mai spectaculos – Muzeul National al Tajikistanului. Este una din cladirile acelea prestigioase construite in ultimii ani si nu prezinta doar istoria tarii, ci si fauna si arta … de fapt, inca de la intrarea, am fost intampinati de o gramada de animale impaiate – inclusiv celebrul leopard al zapezilor. Copii de statui, recreerea unor morminte regale antice, sicrie unde erau tinute oasele zoroastrienilor dupa ce carnea le fusese mancata de vulturi. In colectie sunt si carti, si arta islamica, dar si evident, cartile mult iubitului si stimatului. La etaj, poti admira o colectie de picturi contemporane – mi-a adus aminte de vremea lui Ceausescu cu picturi ale actualului presedinte in fata unor hidrocentrale, uzine (hmmm… industria Tajikistanului nu a fost niciodata prea spectaculoasa, doar in picturi), si evident, in mijlocul holdelor – aici mai inteles, omul e de meserie inginer agronom si a fost sef de colhoz, dar acum, evident, este incontestabilul specialist nr. 1 al tarii in absolut orice domeniu.

Un alt loc care nu trebuie ratat este Piata Mehrgon. Oriunde ma duc in lume, ma duc sa vizitez cel putin o piata traditionala si un supermarket – prima pentru a percepe traditia, al doilea pentru modernitatea locului. Daca supermarketurile din Dushanbe nu sunt cine stie ce (interesant este un mini-Turn Eiffel langa Carrefour), piata este chiar interesanta, desi are o atmosfera cumva sterila (nu, nu e bazarul acela animat, tipic al Asiei). Vechiul bazar aflat pe unul din marile bulevarde ale orasului a fost demolat in 2010 (acum este un teren verde, dar nu cred ca va ramane asa prea mult timp) si a fost construita o piata noua, ampla, mult prea ampla pentru ceea ce gazduieste, cu coloane probabil inspirate din arhitectura greceasca traditionala si cu un exterior de palat, nu de piata, dar e un loc unde poti vedea (si cumpara) produse alimentare tajice (dar si turcesti, poloneze, etc). Standurile cu mirodenii sunt cu adevarat spectaculoase, dar si cele de paine. Nu rata sa gusti branza dezhidratata si cu putin noroc gasesti si lapte de iapa (nu este prea tipic pentru Tajikistan, mai degraba Kyrgyzstan si Kazahstan, tari cu o traditie nomadica mult mai pronuntata). Tot aici, sunt si cateva magazine cu suveniruri, dar nu cine stie ce. Nu sunt prea multi cumparatori pentru ca preturile sunt ridicate pentru tajicul de rand (piata a costat 40 milioane dolari si inchirierea de standuri nu e prea ieftina, iar asta se reflecta in preturi). Dar orisicum, este o imagine a ce consuma traditional Tajikistanul.

Un alt loc de vizitat este Marea Moschee – finantata in proportie de 70% de guvernul qatarez, este cea de-a doua cea mai mare moschee din Asia Centrala, deschisa in 2023 (evident, o alta cladire prestigioasa a regimului). E un pic cam straniu ca un regim atat de anti-religios precum cel de la Dushanbe a admis o astfel de constructie, dar cred ca a fost o decizie de show-off. Oficial, pot intra 133.000 oameni, dar nu cred ca vor fi atatia vreodata. Dar ca orice constructie noua din Dushanbe, este absolut stralucitoare, spectaculoasa, impresionanta. Si mai ales pustie.

Am plecat cumva surprins din Dushanbe. Stiam ca e capitala celei mai sarace tari ex-sovietice, dar este evident ca este capitala unei dictaturi. Ca orice dictatura, sefului suprem ii plac cladirile-etalon, cladirile spectaculoase cu care sa se laude sefilor din vecinatate. In plus, e mai usor sa construiesti “piramide” spectaculoase, decat sa rezolvi probleme sociale, educationale, economice sau sanitare ale tarii. Pe langa cladirile-prestige, exista chiar si vreo doua bulevarde cu blocuri inalte (nu va asteptati la 50 etaje, dar au 10 si ceva), blocuri noi in care nu stiu cati isi permit sa locuiasca, sosele largi, fantani arteziene luminate noaptea si statui chiar faine. Ma asteptam sa fie sub Bishkek, dar nu e. Mi s-a parut mai spectaculos si cu cladiri mai frumoase. E drept, cand ieseai din centru, se cam termina opulenta si reveneam in atmosfera aia de Romanie a anilor 80 – 90 – drumuri praf, saracie, magazine saracute, masini matusalemice si multa lehamite. Cu o tara care traieste din banii trimisi de copiii care isi rup spinarea si isi distrug sanatatea pe santierele sau minele din Rusia. In cel mai bun caz, tajicii si tajicele lucreaza ca asistente medicale sau femei de serviciu prin spitale regionale, ori in agricultura ruseasca. Departe de casa, departe de ai lor si suspectati la fiecare pas de terorism. Dar si Rusia are dreptatea ei … Ultimul atentat spectaculos de la Moscova a fost facut de tajici…

Dupa 2 zile de foc (adica la peste 40 grade) petrecute in Dushanbe, urma sa plecam spre Pamir Highway intr-una dintre cele mai spectaculoase drumuri montane ale lumii. Dar despre asta, intr-un alt articol…