Cand mi-am facut temele pentru ce vreau sa fac in Kosovo, am stabilit ca trebuie sa vad trei orase – Pristina, Pec si Prizren (toate, cu P :)) si mai multe situri istorice si manastiri sarbesti. Evident, mai sunt locuri interesante cum ar fi Kosovska Mitrovica, orasul impartit in doua, acest Ierusalim sau Mostar al Kosovoului, dar am inteles ca acolo tensiunea e destul de mare si nu ar fi o idee rea sa evit. Cum am scris, Pristina nu mi s-a parut cine stie ce, in Pec am descoperit Patriarhia Sarba, dar in rest, desi e un oras placut, nu pot spune ca iese ceva in evidenta (autoritatile turistice locale promoveaza un circuit pe muntii care incep la Pec care trece prin trei tari, inclusiv in Albania si Muntenegru, dar acesta este un circuit strict pentru montaniarzi) si, in fine, am ajuns si la Prizren. Ei bine, Prizrenul mi-a placut, mi-a placut mult, este unul dintre acele orase istorice pastrate care sunt pur si simplu fermecatoare.

Dupa experienta neplacuta cu masina saltata de politie de la Pec, am cautat un loc de parcare “oficial”, iar in Prizren nu duci lipsa… intreprinzatori particulari au rechizitionat chiar si cele mai ascunse coltisoare din spatele blocurilor pentru a strange cativa euro. In consecinta, iti parchezi masina in liniste, iar principala sosea este libera, nu te lovesti de cate o masina parcata aiurea, cum e peste tot prin Romania.

Descoperi sarmul Prizrenului chiar de pe bulevardul principal din orasul modern. Un rau de munte coboara rapid la vale, iar pe fundal, fix pe dealul care domina orasul, se afla o citadela. Ca peste tot prin zona, citadela a fost reconstruita (ma rog, acum, e partial un santier, dar se lucreaza) si ofera o superpanorama. Dar sa nu anticipez, mai ales ca, pana acolo, descoperi vechiul pod turcesc, arcuit, si mai ales vechiul cartier otoman construit in jurul Marii Moschei.

Am fost in Prizren de doua ori – in prima zi, spre sfarsitul acesteia, dar am prins cateva ore cu nor (a si inceput sa ploua zdravan, la un moment dat), asa ca, in unanimitate, am decis sa revenim a doua zi pentru a ne bucura de Prizren pe soare. Si bine am facut! Pentru ca soarele face o mare diferenta.

Prizrenul a fost un oras multietnic si multicultural datorita istoriei sale zbuciumate, trecand dintr-o mana in alta. A fost de-a lungul timpului ilir, roman, bizantin, bulgar, sarb si otoman. In perioada otomana, aici traiau albanezi, sarbi, aromani si turci, dar astazi au ramas intr-o imensa masura doar albanezi. Urmele turcilor si sarbilor sunt insa peste tot. Intr-o regiune unde masacrele au reprezentat regula si nu exceptia, ultimul secol a fost si mai violent. In 1912, dupa ce trupele sarbo-muntenegrene au cucerit Prizrenul (fosta capitala sarba, pana la sosirea otomanilor), numerosi albanezi au fost ucisi sau alungati. Mii de refugiati din Prizren au ajuns in Bosnia musulmana, aflata atunci sub ocupatie austriaca. In timpul Primului Razboi Mondial, Prizrenul a fost cotropit de Bulgaria, care s-a ocupat cu mare ravna de bulgarizarea orasului. Dupa razboi, sarbii i-au alungat pe bulgari si au continuat purificarea etnica. A venit randul albanezilor, in Al Doilea Razboi Mondial, cand Prizrenul a fost adaugat Albaniei italiene si mii de sarbi au fost ucisi si alungati. Evident, razboiul s-a terminat, sarbii au revenit, iar albanezii nu au prea avut unde sa fuga… Albania comunista nu ii voia, asa ca au ramas sa sufere sub sarbi. Dupa 1999, sarbii au devenit victimele albanezilor. Iar ultimul macel a avut loc acum 11 ani, in 2004, cand, in timpul “Noptii de cristal sarbe”, trupele KFOR din Prizren (erau trupe germane) au abandonat orasul (spre deosebire de scandinavi, care au tras in plin), iar monumentele sarbesti (inclusiv unicul monument UNESCO din Prizren) au fost incendiate, putinii sarbi din oras fiind fie ucisi, fie alungati (cei norocosi).

Acum, la 11 ani de la masacru, orasul are un aer teribil de inocent. Dupa ce am trecut de podul otoman, la umbra maretului minaret de la Moscheea lui Sinan Pasa (ridicat cu materiale de constructie luate dintr-o manastire sarba demolata de otomani pe la 1600 si ceva), se afla restaurante, gelaterii, barulete si mai multe magazinase cu suvenire. Mi-a adus aminte brusc de Mostar si, mai ales, de Sarajevo cu al sau cartier otoman – Bascjarsja. Of, ce dor imi e de Sarajevo…

Fix in centrul orasului, la doi pasi de moschee se afla principala biserica a orasului – Biserica Sf. Gheorghe. Nu e foarte veche, e de prin secolul al XIX-lea, dar nici ea nu a scapat de flacarile albaneze din 2004. Acum a fost reconstruita, dar interiorul este gol, alb, fara vreo urma de pictura tipica bisericilor ortodoxe de oriunde. Tipul care ne-a deschis biserica si care a perceput taxa de 2 euro ne spune ca biserica a fost reconstruita exact asa cum era. O parte din exterior este cea originala, dar interiorul a fost reconstruit complet. Putinii sarbi care locuiesc aici si care au grija de bisericile lor multiseculare isi asuma un mare risc – Prizrenul nu este o enclava sarbeasca aparata de KFOR ca in Gracanica, ei trebuie sa locuiasca alaturi de albanezi, pentru ca toate bisericile lor sunt raspandite prin oras.

Evident, cand vad vreo cetate sus pe vreun deal, nu e cu putinta sa o ratez. Nu, nu, nu! Mai ales ca nici nu e inalta. Asa ca am luat-o la pas spre fosta cetate de scaun a regilor sarbi si a pasalelor otomane. Pe drum, ma opresc pe langa vechea catedrala a regilor sarbi. A fost si ea distrusa in 2004, dar spre deosebire de Sf. Gheorghe, era o biserica veche. Plafonul s-a prabusit, iar in curtea interioara, sprijinite de zidurile lipite parca de peretele muntelui, se afla poze cu vechile fresce pierdute in flacari. Asta este singura biserica din Kosovo fara “no photo, no gun”. Poti sa fotografiezi liber… atat fotografiile fostelor fresce, cat si frescele innegrite de fum care mai exista intr-o capela care a supravietuit flacarilor.

Daca biserica ortodoxa este o ruina, iar pazitorul ei incearca sa stranga euro cu euro din donatii sau bilete, la castel, in schimb, era o voiosie constructiva… Cetatea este in plin proces de refacere, se reconstruiesc vechile salase, ma uit si la o expozitie de fotografii si vad cum arata acum 100 – 150 de ani… era inclusiv o moschee in interior. Probabil, fosta biserica, ca asa a fost in Europa de Est si Centrala… cladirile s-au pastrat, dar religiile s-au schimbat. In schimb, panorama este fabuloasa. Jos, la picioarele cetatii, daca ridici ochii de la ruinele fostului cartier sarbesc (aici, unele case par sa fie in plina reconstructie), ars si el in 2004, vezi o padure imensa de acoperisuri rosii… E o panorama de zile mari. Incerc sa localizez principalele obiective turistice – biserici, moschei, podul turcesc… Dar imaginea panoramica cu aceste sute si mii de acoperisuri rosii este de neuitat. Intr-o parte a castelului, o sosea serpuieste printr-un canion. Ne uitam pe GPS si exclamam cu bucurie – asta e drumul spre Skopje. Wow, ce tare!

Cobor din nou in oras, arunc o privire si prin Moscheea lui Sinan Pasa (interiorul este superb), topaim din nou pe vechiul pod otoman si trecem din nou raul in cautarea singurului monument UNESCO din acest oras-muzeu – Biserica Sf. Maria din Ljevis, construita in vremea tarilor legendari ai sarbilor si arsa in 2004. Nu este in orasul vechi, ci undeva de-a lungul unei strazi serpuitoare printre blocuri moderne si moschei antice. Ca si la Pristina, moscheile de aici sunt reconstruite cu banii turcilor, dar prezenta turceasca este mult mai pregnanta in Prizren – dau peste trupe KFOR turcesti, inclusiv soldati-femeie. Ienicerese pe stil nou :).

Intr-un final, descoperim biserica. Este off-limits. Bine inconjurata de vilute cochete, inconjurata de sarma ghimpata neregulata, Biserica Sf. Maria din Ljevis face o nota contrastanta – este arsa si parasita. Daca bisericile celelalte, mai mult sau mai putin refacute, sunt deschise, unicul monument UNESCO este inchis si ferecat, iar doi politisti plictisiti intr-un chiosc batut de soare o pazesc.

Am plecat din Prizren cu sentimentul ca am descoperit in Kosovo o mica nestemata arhitecturala. Este un oras foarte dragut. De altfel, daca as reface aceasta tura destul de expres si concentrata, as schimba un pic planul – nu m-as mai fi culcat in Pristina, ci in Prizren, este un oras mult mai dragut, cu terasele sale, cu raul sau, cu cetatea si acoperisurile rosii, cu atmosfera de la dolce vita farniente de esenta otomana. Kosovo este o regiune mica – nu faci mai mult de doua ore dintr-un colt intr-altul, si Prizren, spre deosebire de Pristina, chiar are farmec. Asa ca daca aveti de gand sa vizitati Kosovo intr-un region break, va recomand sa folositi Prizren ca baza de explorare. E pur si simplu delicios!…

Imagini Prizren

Podul otoman de la Prizren

Sa intram deci in orasl vechi

Prizren – orasul vechi

Prizren a fost un oras multi-confesional. Pe o raza de cateva sute de metrii gasesti biserici ortodoxe,

o biserica catolica

Si, evident, numeroase moschei

Cred ca asta a fost o strada sarbeasca. Pana in 2004

Gata cu orasul, hai sa urcam spre castel

Incet, incet, se releva orasul la picioarele noastre

Vechea catedrala ortodoxa, atacata in 2004

Interiorul. Pe pereti, pozele frescelor afectate

Interiorul capelei

Si cam asa arata din afara

Podul otoman

Castelul ce domina orasul este in plina reconstructie

Servus !

Cam asa arata castelul pe la 1800 si ceva

Pe malul raului, la picioarele castelului

Singurul monument pe lista UNESCO din Prizren. Afectat in 2004

Prezente romanesti in Kosovo 🙂 Sticksurile Croco !

La revedere, Prizren. Chiar esti un oras frumos !

Urma un drum superb prin munti spre Skopje