Povesti de calatorii: „Felicitari, ti-au gasit SD-ul” :)

 SD Cards

Acum cativa ani, cand am ajuns prin Filipine, am innoptat la un moment dat intr-un sat de munte din nordul insulei Luzon, numit Banaue… de jur imprejur erau satele unde se afla superbele campuri terasate pentru orez, unele pe versanti de sute de metri altitudine… Dar, cum ajunsesem dupa un drum lung tocmai de la Manila, intraseram in hotel si apoi deciseseram sa mancam pe terasa altei pensiuni din Banaue.

Dupa ce ne-am asezat si am comandat ceva de mancare, observ un tip care statea pe un scaun si bea o bere. Parea backpackerul tipic plecat pe luni sau poate ani de zile in jurul Europei… asa ca il invitam la masa noastra si apare pana la urma si un sud-coreean mai in varsta, care vorbea neasteptat de multa engleza pentru un coreean… Tipul era ceh si, dupa cum ghicisem, plecase de vreun an de acasa.

Povestea lui era simpla. Lucrase cativa ani la o firma de curierat (chiar nu-mi mai aduc aminte care, DHL sau UPS sau ceva similar) si decisese ca e timpul sa vada lumea. Asa ca si-a dat demisia si, impreuna cu un amic al lui care isi abandonase slujba din departamentul logistic al Unilever, a taiat-o vreun an si ceva prin lume, mai precis prin Asia de Est, ca este ieftin, frumos si safe. Nu se gandea la o plimbare in jurul lumii, ci doar prin Asia de Est. Dupa vreo noua luni, amicul sau abandonase excursia, fiind chemat acasa de cei de la Unilever, asa ca amicul nostru ramasese singur… Fusese in prealabil prin Indonezia si acum vizita Filipine tacticos si fara graba.

Ce poti sa povestesti la o astfel de masa… pai, fiecare de pe unde a fost… asa ca am auzit de la ceh cum este sa faci trekking in Tibet la 4.000 de metri altitudine (e greu si sa mergi pe jos prin orase, d-apoi sa faci trekking!), cum te descurci prin China unde nimeni nu vorbeste engleza si multe alte povesti… Eu am trecut la amintirile destul de recente de prin Coreea de Nord (fusesem cu doar cateva luni inainte), care au fost ascultate, cu mare interes, de sud-coreean, si evident ca am derapat spre povesti din perioada comunista.

Fiecare incepea sa povesteasca diverse istorii mai mult sau mai putin aberante de prin comunism si, din cand in cand, toti trei bufneam in ras, urmati imediat de sud-coreean, care nu prea prindea poantele, dar radea din politete… N-am putut sa nu rememoram super-serialele cu Rumburak si Arabela, cu “Vizitatorii” si toate serialele pentru copii cehoslovace care ne-au distrat copilaria… La un moment dat, cehul a inceput sa povesteasca despre cum intreaga Cehoslovacie se umpluse de portocale cubaneze, primite, probabil, in barter de la fratele Fidel in schimbul a cine stie ce produse cehoslovace. “Erau atat de acre, ca nimeni nu le putea manca”, isi aducea aminte cehul, “asa ca le-am facut gem, suc sau votca”. “Apropo, voi nu ati avut portocale cubaneze?”… Pai, la noi, in Romanica, nu mi-aduc aminte sa fi vazut portocale in ultimii cinci ani ai regimului comunist, exceptandu-le pe alea aduse de prin strainataturi… “Ce bune ar fi fost atunci niste portocale cubaneze”, i-am replicat. “Hmmm, si voi nu ati avut nimic de pe la fratii comunisti de pe niste meridiane mai exotice?”, ne intreaba cehul… Pai, stau si ma gandesc profund pana mi se aprinde beculetul amintirilor – “VIETNAMESE SHRIMPS”, exclam fericit ca iaca aveam si noi mancaruri exotice prin Alimentarele lui Ceausescu… In momentul acela, cehul literalmente a cazut de pe scaun de atata ras… Crevetii vietnamezi, eroii galantarelor goale din Alimentare, l-au facut sa explodeze in ras… Intr-adevar, noi, romanii, am fost mai exotici decat cehoslovacii.

Dupa mai multe povesti, cehul a ajuns la o poveste care mi se pare una dintre cele mai tari pe care le-am auzit de la oameni intalniti pe drum…

La un moment dat, cand cehul mai era cu amicul sau, a ajuns in Tibet… Au facut trekking, au vizitat Lhasa si au ajuns si la Everest Base Camp. In trek, s-au imprietenit cu un pilot canadian de avioane civile care luase o pauza mai lunga si bantuia si el prin Asia… Au ajuns impreuna la Everest Base Camp, dar, mai apoi, cei doi cehi s-au intors in China, iar canadianul a plecat mai departe spre Kathmandu, pe Autostrada Prieteniei.

Dupa vreo doua luni, revenit la Bangkok, amicul plecase inapoi in Cehia, iar prietenul nostru se dusese la o agentie de turism sa intrebe unde poate sa zboare ieftin si cat de cat prin zona… Norocul a picat peste Sri Lanka, erau niste oferte de nerefuzat ale Sri Lankan-ului, asa ca cehul ajunsese prin Sri Lanka…

Intr-una din zile cand mergea cu trenul agale pe coasta lankeza in drum spre sudul insulei, primeste un SMS din Cehia: “Felicitari, ti-au gasit SD-ul”… Hmmm, ce naiba o fi vrut asta sa spuna? Dupa doua minute, inca un SMS de la o alta persoana, care nu avea nimic de-a face cu prima – “Bravo, ti-au gasit SD-ul”… si tot asa, zeci de SMS-uri au curs din Cehia, pana cand amicul nostru a ajuns in primul oras si a putut sa dea un telefon la un pret rezonabil (adica fara roaming)… Poza lui era pe prima pagina a unuia dintre cele mai citite tabloide din Cehia care anunta ca SD-ul pierdut de un aventurier ceh a fost gasit si se afla pe maini bune la ambasada Cehiei de la Beijing… Evident, articolul era impanat cu tot soiul de supozitii si povesti care mai de care mai fantastice, dar poza lui trona pe prima pagina cu steagul Cehiei in mana la Everest Base Camp!

Ei bine, dupa  ce a nimerit in primul internet-café si dial-up-ul a reusit cu greu sa incarce flash-urile ziarului, a facut legatura…

Ei bine, SD-ul nu era al lui, ci al canadianului. De altfel, omul le scrisese din Kathmandu ca si-a pierdut SD-ul si ii ruga sa ii trimite niste poze facute in Tibet ca nu-i mai ramasese niciuna. Intre timp, in Tibet, cineva a descoperit SD-ul… A gasit pe cineva cu computer si s-a uitat pe SD… erau poze cu niste straini europeni prin Tibet… Hopa, la un moment dat a descoperit o poza cu strainii arborand un steag la Everest Base Camp. Avea o informatie. S-a dus la un internet-café si, cu ajutorul celor de acolo, tibetana a descoperit ca steagul era al Cehiei. Tot la internet a descoperit adresa Ambasadei Cehiei din Beijing.

A scris o scrisoare (probabil, in chineza) in care a explicat ce si cum, a pus SD-ul in plic si l-a trimis la ambasada… Acolo, a ajuns pe masa ambasadorului care, probabil, uimit si el de staruinta tibetanei, s-a uitat cu atentie la poze si si-a adus aminte de un prieten care lucra la un tabloid din Cehia, i-a scris povestea si i-a trimis cateva poze… intr-o zi fara explozii, crime si violuri spectaculoase, poza lor a ajuns pe prima pagina cu titlul “SD-ul aventurierilor cehi din Tibet a fost descoperit!”…

Sincer, mie povestea mi s-a parut super tare. L-am intrebat pe ceh daca a reusit sa dea de tibetana. Nu, pentru ca nu si-a dat numele sau adresa. SD-ul se pare ca a ajuns inapoi la canadian, dar tibetana, cea care este autoarea de fapt a acestei povesti, a ramas si, probabil, va ramane anonima…

Voi ce povesti interesante ati auzit pe drumurile Planetei de la alti calatori? Cu sau fara SD 🙂

Imagini Filipine : Banaue

Poze de pe terasa unde am povestit – Banaue, Filipine

4. Imagini Filipine : Banaue

Obiective turistice Tibet: Everest Base Camp

Si eu am fost la Everest Base Camp, dar nu mi-am pierdut SD-ul 🙂

Categorii:
Diverse

Comentarii

  • Foarte faina povestea! 🙂

    Anca 29 iulie 2011 9:36 Răspunde
  • Asta este din categoria „unde dai si unde crapa”, haioasa patania si cu happy end.

    Eu nu am o astfel de poveste, insa legat de poze am o amintire recenta mai putin placuta. Intotdeauna imi tin acumulatoarele in rucsacul pe care il car cu mine zilnic in excursii. In acel rucsac imi pun toate sculele, foto-video, incarcatoare, acumulatoare, carduri, ustensile de sters lentile, etc. Cand sunt pe drum, cu avionul, toate stau cu mine pana ajung la destinatie, nimic la bagajul de cala. In aceasta vara, am avut o escala la Madrid, venind de la Lisabona. Am ales zborul de plecare spre tara, in asa fel incat sa avem la dispozitie 7 ore sa revedem Madrid-ul, de fapt sa trecem prin niste puncte neatinse anul trecut. Acumulatoarele le tin intr-un buzunaras special din rucsac. In seara de dinaintea plecarii, am pus toate sculele in rucsac si un accumulator foto incarcat atunci l-am pus in geanta foto in loc sa-l pun in buzunarasul rucsacului, evident geanta foto tot in rucsac. In aerop. din MAD, am lasat bagajele de cala la camera de bagaje. Vazand cat de mare era cutia pe care o inchiriasem, am decis ad-hoc sa lasam in ea si lucruri din rucsacurile noastre, sa umblam prin Madrid mai lejer, se anuntase caldura. Si am pus aproape tot, mai putin sculele foto-video dar am lasat si geanta foto cu incarcatoare, alimentatoare, in care uitasem ca am pus accumulatorul amintit. Am plecat ca floarea si dupa ce am vazut turnurile Torres KIO si Plaza Castilla, am ajuns la Plaza de Toros de Las Ventas, unde brusc a murit accumulatorul din aparat. Am desfacut relaxat buzunarasul din rucsac, sa iau accumulatorul incarcat si am intepenit – nu era acolo. Pentru ca de multi ani el este doar acolo am ramas scurt-circuitat, neintelegand ce se intampla. Cu greu am reusit sa refac firul evenimentelor si sa imi dau seama ca accumulatorul este „parcat” in aeroport, intr-o cutie nenorocita, pus acolo cu mana mea. Sotia, ca sa rasuceasca cutitul in rana zice: „hai nu vrei sa vizitam arena taurilor pe dinauntru, uite chiar acum incepe un tur cu ghid ?”. Am inghitit in sec, am platit biletele si de atunci, 5 ore am facut poze prin Madrid cu 2 telefoane mobile. Al meu smartpfone fiind cel mai bun in camera foto ( 5 mpx. – poze bune la lumina zilei ) a murit destul de repede, era incarcat doar 30%. A ramas smartphone-ul sotiei, cu care am facut poze in ultimile 3 ore ale excursiei.

    Asa incat inteleg bucuria omului care si-a recuperat un card intreg, cu poze facute la cuca macaii.

    A, mi-am adus aminte, inebunesc de fiecare data cand aud: ROMA.
    In ultima zi a excursiei, acum cativa ani, eram dimineata in Colosseum si ne pregatea sa-l parasim si sa vizitam Forumul Roman, colina Palatina + muzeele, columna lui Traian, P-ta Vittorio Emanuel. Il vad pe un tip bine plasat pentru o poza, avand in spate Forumul Roman si zic catre sotie: „hai sa ne faca omul o poza cool”. „Negociez” cu omul si intind aparatul foto ( cu obiectivul deschis, normal ) dar ne incurcam amandoi in agatatoarea aparatului. Il scapam din mana si aparatul cade direct in lentila, pe piatra. Ma uit siderat la om, omul se uita neputincios la mine, bag o injuratura ( de s-au cutremurat si ultimi zei ramasi in templele ruinate ) si ma reped la aparat….varza era, cu obiectivul stramb, nu se mai inchidea/deschidea, nu mai puteam face poze…toata ziua am filmat cu camera video si am tras cateva poze obosite cu mobilul sotiei – o scula a vremurilor demult apuse.
    Si tot la Roma, cu o zi inainte, am mancat la pranz intr-o carciuma, in spatele Colosseum-ului. Dupa ce am platit, am plecat giftuiti. Dupa 100 metri, sotia ma intreaba: „ai luat toate sculele ?” Ma uit si intepenesc, lipsea camera video. Fug la carciuma si oamenii ( seriosi ) imi inapoiaza pretioasa scula. Daca o pierdeam, patind ulterior faza cu ap. foto, ramaneam in expresia goala ultima zi prin Roma…simt ca trebuie sa ma duc din nou ;).

    metal 29 iulie 2011 10:15 Răspunde
    • Da, eu cred ca am invatat ceva din povestirea dumneavoastra.Aparatul foto nu se lasa din mina.Putea fi oricind invers, sa scapati dumneavoastra aparatul altuia. Asta am vazut si eu ca fotografii profesionisti nu isi lasa o secunda sculele pe mina amatorilor.

      Li 29 iulie 2011 20:07 Răspunde
  • Am ras de m-am stricat la faza cu „sud coreeanul radea din politete”:) Cunosc perfect sentimentul…acum cateva luni am ajuns la Cracovia, unde ne-am imprietenit pe loc cu proprietarul hostelului, un tip la vreo 26 de ani foarte simpatic cu care dupa cateva pahare am inceput sa povestim tot felul de intamplari tipice pentru tarile comuniste. Ne simteam extraordinar si eram incantat de umorul lui estic, pe care numai un fiu al comunismului il poate avea. Ne-am distrat fantastic, care mai de care ne intreceam in relatari ale unor intamplari aberante (dupa cum bine ai spus) din timpuri de mult apuse. Cu noi mai erau niste spanioli foarte ok, dar care realmente nu pricepeau nimic. Se uitau lung si cand noi nu mai puteam de ras, incepeau si ei sa rada…din politete, desigur. Mi-am dat seama ca oricat am vrea, inca e o mare prapastie intre noi, cei de dupa cortina de fier si restul europenilor. Foarte tare si relatarea ta:)

    Dudian 29 iulie 2011 12:30 Răspunde
    • In plus, din cand in cand, sud coreeanul adauga ceva de genul… da, am auzit si eu ca in Coreea de Nord se intampla … si povestea niste chestii destul de seci, oricum 🙂
      Ca o paranteza, eram la o sedinta acum vreo 10 ani la multinationala la care lucram. In sala, oameni din Europa de Est si Vest si fiecare impartasea din plusurile si minusurile de la ei de acasa. La un moment dat, vorbeam de o problema care parea aceeasi si prin alte parti si am zis ceva de genul „si problema asta doar inelul lui Arabela il poate rezolva” si am pus pe retroproiector o poza cu Rumburak (nu exista inca powerpoint). Jumatate de sala a cazut literalmente de pe scaun de ras, cealalta jumatate se uita confuza.

      Imperator 29 iulie 2011 12:40 Răspunde
      • Ti-ai si gasit neam de umoristi, coreeni:). Geniala faza cu Arabela, ma intreb care jumatate de sala se uita confuza:). Si prin Macedonia am dat de niste personaje spectaculoase, e imposibil sa te intalnesti cu un estic si sa n-ai ce povesti…

        Dudian 29 iulie 2011 14:28 Răspunde
  • Foarte simpatici si civilizati turistii din Slovacia si Cehia, comunicativi, umblati prin lume, cu principii.Venind de la Perfume Pagoda, o pestera linga Hanoi am nimerit intr-o barca cu un slovac, un englez si o poloneza care se dadea englezoaica, prietena englezului.Poloneza era studenta in Anglia, deci exsocialistii eram majoritari.Surpriza!Ghidul ne pretinde sa dam fiecare cam un dolar bacsis, femeii care conducea barca. Daca plateam suma , practic plateam inca odata transportul.Slovacul foarte simpatic, a povestit pe unde a umblat. numai ca devenise anxios, barca noastra ramasese ultima, el pleca seara la Sapa.Era o problema de minute sa prinda trenul, noi il consolam.Cind s-a pus problema platii bacsisului slovacul a fost ferm: nu poate nimeni sa il oblige.Mie mi-a fost rusine sa dau bacsis, incurajam coruptia vietnameza.Asa ca englezul a dat suma pretinsa pentru el si falsa englezoaica.
    Morala : nu fiti fraierii vietnamezilor niciodata, rid de voi dupa ce va iau banii.

    Li 29 iulie 2011 18:39 Răspunde
  • „tibetana, cea care este autoarea de fapt a acestei povesti, a ramas si, probabil, va ramane anonima…”

    Eu ma mir ca nu l-a cerut in casatorie, asa cum te-a cerut pe tine, cineva, candva, la modul direct… 🙂

    florinbad 3 august 2011 22:22 Răspunde

Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Destinatii