Nu am mai scris de multa vreme despre Iran si cred ca e pacat. E una din tarile care le iubesc si in care m-am simtit cel mai bine. Asa ca imediat m-am bucurat cand Iuliana Alexa, redactor-sef la revista Psychologies m-a contactat pe Facebook si m-a intrebat daca nu as gazdui un articol de-al ei despre Iran. Sigur, cum sa nu ! Mai ales ca Iuliana tocmai s-a intors din Iran si are impresiile de calatorit inca proaspete. Un articol excelent care exploreaza universul feminin din aceasta tara.

Când te duci prima dată într-o ţară străină faci un util experiment de măsurare a ignoranţei (a celei proprii şi a altora). Îndeobşte nu suntem conştienţi de ceea ce nu ştim, de cantitatea enormă de informaţie pe care nu o deţinem. Şi nu suntem conştienţi nici de hiperbola retorică ce ne acoperă ignoranţa. Când să plec, mi s-a reproşat că mă duc “în ţara aceea unde femeile sunt ucise cu pietre şi stă să izbucnească războiul”.

Mitologia legată de Iran implica obţinerea greoaie, aproape frauduloasă, a vizei, urmărirea telefoanelor, un atac iminent din partea Israelului şi, eventual, poliţia pe urmele mele să verifice dacă port, regulamentar, hijab. Niciuna din aceste năpaste nu m-a lovit, viza se obţine foarte uşor (şi se lucrează la proceduri de facilitare suplimentare), chiar de pe aeroport, din două bucăţi low- cost eşti la Teheran, în plus, persanii sunt de o sociabilitate debordantă, lucru care îi face din start simpatici. În plus, adoră cuvântul “merci”.

Femei, între ele

Ca să ilustrez adevărul “după femei se uită de obicei alte femei” (şi revista de iepuraşi are un lectorat feminin mai consistent la unele numere decât cel masculin), m-am dus în Iran interesată să întâlnesc femei, să stau de vorbă cu ele, să aflu ce gândesc ele de sub hijab. Vreo urmă de feminism? Sunt resemnate? Sunt mândre de portul vălului, aşa cum par fiicele Islamului emigrate prin Europa şi dornice să-şi păstreze identitatea? Cum se distrează? Se uită fetele după băieţi? Sunt frumoase? Au nasul mare? Să dăm deoparte repede detaliul acesta: în medie, sunt cam ca toată lumea, dar extremele sunt orbitor de frumoase şi impecabil machiate. Pentru că au voie să expună doar faţa şi mâinile, ei bine, iranienele au cele mai îngrijite mâini şi cele mai aranjate feţe. Cele care nu au fost dăruite de Allah îşi fac rinoplastie (de altfel, industria medicinei estetice prosperă în Iran – este ţara cu cele mai multe operaţii pe nas din lume). Unele sunt un spectacol de feminitate, încercând să iasă în evidenţă din uniforma lor ternă. Nicăieri nu dau femeile atenţie la detalii ca acolo, aici un cercel foarte lung şi excentric care iese de sub hijab individualizează un look, dincolo e machiajul unor ochi indecent de verzi cu gene penibil de lungi…

Cu hijab sau fără

Ce am aflat mi-a întărit credinţa că poţi fi persan, aşa cum poţi fi, de exemplu, marţian. Să ai un sistem de repere individuale şi sociale total diferit de al meu şi să şi fie bine cu ele. Vor să poarte hijab? Foarte bine, e alegerea lor şi nu pare să fie cel mai deranjant lucru. Sigur, hijabul e o declaraţie politică, la fel cum e nuditatea femeiască în Occident. Că nu are niciun sens să te revolte, pentru că e oricum ceva inculcat de generaţii femeilor. E mai dificil când e cald doar… Hijabul nu este obligatoriu în familie, însă, de la vârsta de 9 ani, orice fetiţă trebuie să-şi acopere capul în public. “Tineretul nostru este influenţat de neocolonialism şi stilul său de viaţă, felul de a se îmbrăca, de a mânca, unde se duc şi ce-şi doresc”, spune un mesaj al Departamentului de Femei şi Familie. Hijabul este pavăza moralităţii, dar şi “viziunea asupra lumii a acelei ţări”. “Relaţia dintre văl şi castitate nu este una de identitate, ele sunt două faţete ale aceleiaşi monede. Există şi cazuri rare de persoane care poartă văl, dar nu sunt caste. Vălul şi castitatea sunt ca trupul şi sufletul”, mai spune filosofia aceasta. Castitatea este o adevărată obsesie, la fel prevenirea delictelor sexuale de orice gen. Într-o ţară unde adulterul este pedepsit cu lovituri de bici sau chiar cu moartea există un cult extrem al familiei şi monogamiei şi o propagandă intensă împotriva seducţiei: “Când femeile încep să concureze una cu cealaltă pentru atenţia sexului opus, multe prietenii dintre femei se pierd”, afirmă sentenţios codul de comportament iranian emis de Departament. În plus, “hijabul aduce demnitate femeii, ea nu va mai fi privită astfel ca un obiect sexual, ci ca o fiinţă umană. Hijabul întăreşte legăturile de familie”.

Biologia şi legea

Nu ştim care e rata de succes a familiei iraniene, ştim doar că rata de divorţ e în creştere. Protocolul divorţului în Iran are însă anumite specificităţi… curioase: femeile sunt considerate mai emoţionale şi din această cauză mai înclinate să ia decizii pripite de a divorţa. În zilele noastre sunt mai multe femei care deschid un proces de divorţ decât bărbaţi. Articolul 1.129 din Codul Civil spune că o femeie poate divorţa dacă bărbatul nu o întreţine. Întreţinerea materială a soţiei este obligatorie pentru bărbaţi în Iran, chiar dacă vine dintr-o familie bogată. Femeia este liberă să se mărite cu cine vrea ea (nu este căsătorită împotriva voinţei sale) şi dacă se dovedeşte că suferă în mariaj Curtea desface căsătoria. Pare simplu, dar statul iranian insistă pe prezervarea legăturii matrimoniale cu orice preţ. Dacă soţii se plâng de insatisfacţie sexuală şi vor divorţ, înainte de scăpa unul de altul trec musai prin cabinete de consiliere care încearcă să-i împace. Biologia feminină se amestecă inextricabil în sistemul legal: formula divorţului trebuie pronunţată de către femeie numai dacă nu este la menstruaţie sau nu s-a culcat cu soţul ei în luna de dinaintea procesului. Ei, cum dovedeşti asta? Excepţia nu se mai aplică dacă este însărcinată sau la menopauză. Explicaţia este că această perioadă permite liniştirea emoţiilor intense şi schimbarea deciziei pentru păstrarea căsniciei. Există şi divorţul “khullah”, în care ea îşi despăgubeşte soţul pentru pierderile suferite de acesta prin a o fi luat de nevastă. Divorţul “mubarat” se declară din cauza infertilităţii perechii sau a călătoriilor prelungite care nu permit o viaţă comună. Înainte de orice decizie de acest gen însă, cuplul trece obligatoriu pe la mediator. “Idda” este perioada post-divorţ în care femeia nu se poate recăsători şi durează “3 perioade menstruale”. Dacă în această perioadă el se întoarce la ea, se recomandă continuarea mariajului. Mai poate exista şi situaţia în care soţul divorţează de soţie pentru a treia oară şi atunci nu mai are voie să o ia şi a patra. Se consideră că e un bărbat superficial care nu ştie ce vrea…

În public sau în gineceu

Femeile au o poziţie discretă în structurile de conducere, dar nu mai discretă decât a româncelor, de exemplu. Iranienii au o ministresă (a Sănătăţii, doamna Marzieh Vahid Dastjerd) şi câteva parlamentare. Doamna Hejazi, preşedintele Departamentului pentru Femei şi Familie, spune că lumea dă atenţie iranienelor care insultă veşmântul islamic (Golshifteh Farahani, superba actriţă din “Poulet aux prunes” s-a arătat la Oscar într-o rochie scurtă, ba, mai mult, a pozat dezbrăcată), dar că femeile lor sunt mult mai pudice de la natură… Nu ştiu ce să cred. Asimetria sexelor în Iran e evidentă de la prima privire. Ele – în “puseshe eslami”, ei – în blugi strâmţi pe fese şi maiou cu “Versace”.

Bărbaţii fac obligatoriu armată începând cu vârsta de 19 ani, timp de 20 de luni. Am cunoscut iranieni care luptaseră în războiul Irak-Iran în calitate de voluntari, dintr-un patriotism feroce. “Motivaţia mea a fost să-mi apăr poporul din calea ocupaţiei irakiene din timpul regimului lui Saddam Hussein”, spune Seyed Bathaei, azi traducător. “Mi-a fost teamă că eu, în calitate de islamic şiit, nu voi mai putea să mă exprim şi că poporul meu va fi supus de irakieni; nu am fost niciodată amator de jocuri cu arme, dar am plecat la război mai hotărât ca oricând în viaţă. Mi-am văzut prietenii ucişi, lucrul cel mai dur pentru mine”, continuă el. La fel a făcut şi actualul şef al Departamentului de Presă Străină, Alireza Shiravi. Povesteşte mândru că a vrut să se înroleze la 17 ani şi nu l-au primit, pe motiv că e prea tânăr. Dar că s-a întors până când l-au luat la război. A fost opt ani prizonier la irakieni.

În general, persanii sunt sociabili, vorbesc despre orice, îşi afirmă deschis antiamericanismul şi ignoră delicat întrebările legate de excesele culturii lor. Femeile îşi asumă portul islamic fără multe nazuri, poate şi pentru că de la vârste foarte mici sunt învăţate că acoperământul e un fel de garanţie a onoarei lor. O ideologie strictă a vieţii private pe care au integrat-o de multă vreme, astfel că feminismul ar avea aici o cu totul altă platformă…

Imagini din Iran

Sarkozi era pe prima pagina si in Iran

Mormantul lui Saadi din Shiraz

Bazar in Esfahan

Moschee in Shiraz (pe dinauntru)

si pe dinafara

Tinere iraniene, cochete, pozand

Gradina Paradisului din Shiraz

Pe scarile de la Persepolis

Naqsh i Rustam, necropola regilor persi

Arta persana