Stateam pe un deal care domina lacul Titicaca, unde se afla urmele unei civilizatii de dinainte de faimosii incasi. Ghidul se uita si el in departare spre lacul de o culoare albastra tulburatoare. “Acesta este lacul Titicaca, cel mai inalt lac din lume se afla la o altitudine de 4.000 de metri. Lacul este impartit intre doua tari – Peru si Bolivia. Titi e la noi, restul la bolivieni.” M-a bufnit rasul… Cu toate ca si unii, si altii sunt urmasii celor doua mari popoare amerindiene, quechua si aymara, granitele i-au separate… peruvienii sunt ceva mai bogati, asa ca ii privesc de sus pe mai amaratii bolivieni.

Am plecat din Cuzco spre Puno, principalul oras peruvian la lacul Titicaca, cu o cursa de autobuz. Mergea si trenul care era laudat de Lonely Planet ca fiind “cea mai frumoasa cale ferata din emisfera vestica”, dar am decis sa mergem cu autobuzul si sa ne intoarcem cu trenul… Trenul era mult mai scump. Si bine am facut, pentru ca soseaua merge aproape paralel cu trenul. La un moment dat, am oprit in locul unde se afla un semn care anunta ca ne aflam in zona Abra la Raya, la 4.338 de metri. Va fi cel mai inalt punct pe care il voi atinge in excursia peruviana si cel mai inalt punct atins pana voi fi ajuns in Tibet, la Everest Base Camp (5.200 m). Evident, este locul favorit de oprire a autobuzelor turistice si unde toti turistii vor sa se pozeze… si unde e locul sa-ti mai cumperi vreo caciulita sau pulover din lana de alpaca (un soi de lama, dar a carei lana poate fi toarsa).

Am ajuns pe seara la Puno, un oras cu totul si cu totul anonim daca nu ar fi fost pe malul lacului Titicaca. Centrul orasului este o alee pietonala plina cu baruri si restaurante pentru gringo in care ne-am tras cu totii sa ne incalzim. Daca stai in hoteluri ieftine, nu ai parte de caldura si noaptea temperatura scade spre zero grade. De altfel, aici , la peste 4.000 de metri altitudine (aveam parte de inca un salt de la Cuzco unde sunt 3.300 de metri), simti cu adevarat ce inseamna Soarele pentru planeta noastra. Daca in timpul zilei este relativ cald, poti sa stai inclusiv in camasa (iar cei mai caldurosi, chiar in tricou), odata ce soarele cade brusc sub linia orizontului, simti cum esti lovit de valuri, valuri de frig si temperatura scade brusc cu aproape 10 grade in 10 minute… si era momentul sa ne inghesuim intr-un bar si sa ne incalzim cu niste Pisco Sour.

Cum am spus, principalul magnet pentru turisti in Puno este sa se duca cu barca pe insulele de pe lacul Titicaca. Exista doua tipuri de excursii – excursii de o zi in care vizitezi insulele artificiale facute din trestie ale populatiei Uros si cele doua mari insule peruviene – Taquile si Amantani, dar si excursii de doua zile in care o iei mult mai catinel pe insule, vezi mai mult si, mai ales, petreci o seara de pomina la caminul cultural din satul de pe Taquile, iar apoi dormi la un taran acasa pe insula care nu are curent electric. Evident, nici prin gand nu mi-a trecut sa ma duc doar pentru o zi, toti noua cati eram ne-am planificat doua zile pe lacul de la 4.000 de metri!

Asa ca dis-de-dimineata, de la un debarcader pe langa care as fi trecut fara sa-mi dau seama, am pornit-o cu un harb de vaporas la drum in aventura pe lacul Titicaca. Prima oprire avea sa aiba loc pe unele dintre cele mai stranii insule din lume… nu sunt insule din pamant sau piatra ca toate insulele, ci sunt niste insule artificiale, “crosetate” de mana omului, din trestie!

Istoricii spun ca pe malul lacului Titicaca salasuiau la un moment dat niste triburi numite uros. La un moment dat, peste ei au navalit alte triburi, vorbitoare de aymara, care i-au coplesit. Dar urosii erau foarte buni navigatori, stiau sa faca barci, asa ca au fugit pe lac. Si, pentru a trai mai confortabil decat pe barci, s-au apucat sa faca insule artificiale din trestie, dand cu tifla invadatorilor care nu stiau nici sa navigheze, nici sa inoate ca lumea… Asa ca uros au ramas pe lac, pe aceste insule… cum stratul de jos care avea contact cu apa mucegaia, mai tranteau un strat de stufaris. Te certai cu vecinul? Nicio problema, iti luai insula cu tine si te mutai mai sus pe lac.

In momentul in care am coborat pe insula, am avut un sentiment straniu. “Pamantul” de sub picioare era si tare, si moale in acelasi timp. Eram pe o insula “de protocol” pentru turisti, unde localnicii vindeau suvenire, te puteai urca intr-un punct de observatie pentru cativa banuti sau sa vizitezi un soi de muzeu… Ma rog, totul era turistic, dar sentimentul de a calca pe o insula de stuf era unic… iar localnicii, atat de fotogenici. Din nou, pentru cativa bani, niste tanti te pot plimba cu o barca (evident, facuta din stuf) cu un soi de cap de dragon in frunte. N-am ratat ocazia sa ma plimb pe o luntre, desigur tot din trestie, prin jurul insulelor artificiale.

Inapoi pe vas… parca e ciudat acum sa simt ceva dur sub bocanci, ceva solid, dupa ce mai bine de o ora am calcat pe moale, dar era si vremea pentru un pranz… Croaziera pe Titicaca, soare superb, un lac ca de cerneala, ce poate fi mai frumos? Pacat ca sunt inca departe de forma fizica, desi sunt de cateva zile sus, “saltul” de la 3.300 la 4.000 de metri si-a pus insa amprenta. In fine, in larg, apare o insula “adevarata” – cu dealuri, cu case, cu terase etajate pe care localnicii cultiva ce pot si ei pe acest pamant nefertil. Este insula Taquile si aici ne vom petrece noaptea.

Coboram pe plaja, unde ne asteapta gazdele noastre. Nu prea stiu nici spaniola, aici se vorbeste numai aymara, dar lipsa de comunicare se compenseaza prin zambete. Ce am remarcat in Altiplano, pe vechile pamanturi inca este lipsa zambetului. Am mai vazut tari sarace, foarte sarace, dar, in ciuda saraciei, oamenii zambeau. Aici, zambetul nu exista, oamenii par oprimati, tristi, marcati de secole de inrobire… probabil nici clima nu ajuta. In mod cert, altitudinea, nu.

Ajungem la casa gazdei noastre. Om gospodar, ditamai casoiul, primim o camera curata, marisoara, tone de cergi din lana de alpaca. Acum e cald, soare si bine, la noapte va fi din nou frig. Apare si fiul gazdei, mai mintos, o rupe ceva pe spaniola si putem sa stabilim cel putin micul dejun pentru a doua zi… nu era nici greu – paine, ceai, orez, cartofi, oua.

Iesim la plimbare printre terasele etajate unde cresc cartofii. E greu sa urci chiar si cativa pasi la altitudinea asta. Intre timp, toti gringo de pe insula sunt stransi pentru a urca pe unul din dealuri sa admire apusul de soare si panorama spre insula Amantani, cea de a doua insula din zona. Dar cum bateriile erau la minimum posibil, am hotarat sa imi pastrez fortele pentru noapte.

Iar noaptea a fost wild! Clubbing in sat! Sa nu credeti ca era vreun laser ceva. Da de unde, doua formatii care cantau “El condor pasa” si alte megahituri asemanatoare, bere ieftina si o atmosfera de-a dreptul haioasa… cam tot satul, cu mic, cu mare, a venit la dans, cantat si voie buna. Amantani se transforma incet-incet intr-o Ibiza pe Titicaca, deoarece fiesta asta se desfasoara seara de seara, mai ales in sezonul turistic, asa ca tot satul vine seara de seara sa petreaca. Inca Cola (o bautura racoritoare cu o culoare galben ciudata si gust de guma de mestecat) si berea curg, iar lumea se pune pe o hora ca la Frumusica. Pana la urma, caminul cultural devine aglomerat, lumea iese afara, se face un foc si se danseaza si se chiuieste de se aude pana departe, poate pana pe Taquile.

Fiesta se termina relativ repede si o luam spre casele noastre. Noi, impleticindu-ne din cauza altitudinii, folosind lanternele la greu, depasiti in viteaza de localnici care nu au nevoie de nicio lumina, fie bezna cat de mare. Pe Amantani nu exista curent electric. Folosindu-ne instinctul de orientare la maximum, ajungem cu greu acasa. Uff… ce greu a fost. Ma uit spre cer si raman uimit – este cea mai frumoasa bolta pe care am vazut-o vreodata. Atmosfera e rarefiata, nu exista lumini sa ne deranjeze, Steaua Sudului, Calea Lactee si alte cateva milioane! Incredibil.

A doua zi dimineata, odata cu rasaritul soarelui si cantatul cocosilor, ne trezim pentru desayuno si plecare. Ne luam la revedere de la simpaticele noastre gazde si ne stangem din nou la debarcader. Urcam in barca si o taiem spre cealalta insula, Taquile. Acolo, nu vom fi gazduiti de nimeni, ne vom plimba pe insula.

Taquile este ceva mai inalta decat Amantani, dar parca m-am acomodat mai bine. Urcatul dealurilor nu mai pare asa o povara, asa ca in curand ne plimbam printre culturi pe terase supraetajate, pentru a ajunge in cele din urma in sat. Satenii din Taquile sunt faimosi pentru tesaturile lor si pentru faptul ca cei care croseteaza sunt… barbatii! Da, sunt deosebit de haiosi, cu caciulite pe cap, plimbandu-se de colo colo in timp ce croseteaza. Stau pe bancute la umbra, mai spun un banc, mai o barfa…

Am petrecut mai multe ore pe Taquile. Nu exista vreun monument deosebit, e vorba doar de viata rurala pe o insula uitata de lume la 4.000 demetri altitudine, unde barbatii croseteaza si femeile se ocupa, ca peste tot, de-alea casei. Am trecut pe sub diverse porti si, desi exista si un soi de biserica in sat, iar localnicii sunt nominal catolici, cea mai importanta sfanta este Pachamama, zeita Pamantului, cea care da viata tuturor… chiar si pe un pamant sterp si batut de soare.

Am revenit in Puno spre sfarsitul zilei dupa o lunga plimbare pe lac. Am trecut din nou pe langa Amantani si pe langa insulele Uros. Indienii uros isi strangeau produsele si plecau pe insulele lor, proprietate personala. Probabil, ramane cineva si pe insula turistica, si asta ca nu care cumva sa fuga cineva cu insula intr-o noapte. La Puno ne astepta o duzina de taxiuri – ricse cu bicicleta. Desi Puno este un oras mici si linistit, dupa zilele petrecute pe lac, ni se parea aglomerat si zgomotos. Doar asa iti dai seama cat de stresanta e viata la oras…

Cum va ziceam si ieri, pentru a vizita Peru, puteti sa mergeti si individual, dar si sa va alturati unui tur organizat. Din pacate, am vazut cateva tururi in care vizita pe lacul Titicaca se desfasoara intr-o singura zi. Cum ziceam, e mare pacat sa ratezi noaptea de pomina de pe Amantani. Iar in turul celor de la Paralela 45.  este inclusa excursia de doua zile cu o noapte petrecuta pe Amantani. Vamos a bailar la 4.000 de metri sub Crucea Sudului…

Imagini lacul Titicaca

Am ajuns in cel mai inalt punct din viata !

Unde evident, poti sa-ti cumperi tot ce vrei din lana de Alpaca

Puno, capitala peruviana a lacului Titicaca

Cea mai solida cladire din oras – biserica !

Prin piata

In schimb, lacul Titicaca are o culoare extraordinara

Am plecat in tur pe lac… adios, Puno !

Cea mai interesanta comunitate de pe Titicaca – insulele plutitoare locuite de indienii Uros

Calcand pe moale

Barcile traditionale ale Uros

Cam asa arata vasele de croaziera de pe lacul Titicaca

La plimbare pe insula turistica

Fetita asta e atat de dulce !

La Uros, nu prea sunt luntrasi, ci mai degraba luntrase

In fine, o insula adevarata, solida, serioasa… insula Amantani

Pe Amantani, aruncand o privire spre Titicaca

Seara, la caminul cultural

Nu conteaza varsta, dorinta de dans e aceasi

Si o hora sub stele

A doua insula de pe Titicaca – insula Taquile, Same, same, but different

Peste tot, porti de intampinare

Bine ati venit in sat… peste tot barbatii cu caciulitele lor haioase

care croseteaza 🙂

E timpul sa coboram spre Titicaca

Adios, Taquile !

La Puno, cred ca ne asteapta intreaga flotila de taxiuri din oras !