A treia minune a lumii pe care am vizitat-o a fost Machu Picchu, misteriosul oras incas pierdut si redescoperit, cateva secole mai tarziu, in jungla inalta a Anzilor. Am ajuns pentru prima oara la Machu Picchu acum 15 ani, in 2001, si a fost o experienta absolut magica, pe care am povestit-o de foarte multe ori. Intamplator, aveam sa revin acum cateva zile si mi-a fost frica de faptul ca, nefiind prima data la Machu Picchu, locul nu o sa mai fie la fel de magic. Nu a fost deloc asa. A fost ca prima data! In plus, am avut parte de acelasi dans al norilor care face din Machu Picchu o minune adevarata. Cum ziceam in primul articol, personal, nu sunt de acord cu unele minuni, dar Machu Picchu este ferm pe lista personala a locurilor care merita, merita, merita experimentate.

Machu Picchu a supravietuit ocupatiei spaniole taman pentru ca nu a fost descoperit. Nu se stie nici pana in ziua de azi ce rol a avut – a fost un oras sacru in care traiau doar preotii cultului lui Viracocha si Pachamama? A fost un oras rezervat conducatorilor (semisacri, si ei) ai Imperiului Inca, intins din nordul actualului Chile pana prin Ecuador? A fost o rezidenta pentru extraterestri? Nu se stie ce a fost. Cert este ca orasul enigmatic a functionat cam 100 de ani si a fost abandonat in perioada cuceririi spaniole. De aceea, se pare ca nu a fost gasit de spanioli, care au dorit sa rada de pe fata pamantului orice ramasita a culturii, a religiei si a limbii Imperiului Inca, si a supravietuit. A continuat sa fie cunoscut doar de localnici, iar acestia au fost aceia care l-au condus pe exploratorul american Hiram Bingham care l-a „descoperit” in 1911 si l-a adus in atentia omenirii. A gasit acesta aurul cautat cu atata asiduitate de conchistadorii spanioli? Nu se stie. Cert este ca a excavat si a trimis in America nu mai putin de 40.000 de artefacte si ca, la aproximativ un deceniu dupa descoperirea vechiului oras incas, a avut bani sa isi organizeze campanii electorale si sa devina guvernator de Connecticut si, mai apoi, senator. Deci, ceva, ceva tot a ramas de pe urma descoperirii sale.

Nu este foarte usor sa ajungi la Machu Picchu. Nu exista nicio sosea care sa lege orasul turistic de la poalele asezarii de restul lumii. Se poate ajunge doar cu trenul (care este destul de scump) sau pe jos, pe faimoasa Inca Trail (care, de asemenea, este scump si, in plus, trebuie sa-ti rezervi locul cu cateva luni in avans – exista un numar limitat de excursionisti care pot sa ia la pas muntii din jur timp de trei zile, pentru ca in ziua a patra sa ajunga la Machu Picchu).

Acum 15 ani, regulile nu erau la fel de stricte. Trenul era destul de ieftin (nu cred ca am dat mai mult de 20 – 30 de dolari dus-intors, acum e cam 85 de dolari one-way), iar pe Inca Trail puteai pleca de pe o zi pe alta – puteau fi cati trekkeri voiau pe drumul incasilor. In plus, porterii carau cantitati incredibile de lucruri, asa ca preturile erau destul de mici. Venisem chitit sa merg pe Inca Trail (eram noua romani veniti in Peru), dar am avut probleme de aclimatizare si, fiind cu bateriile destul de joase, am optat sa merg cu trenul. Mi s-a alaturat Ionut, iar ceilalti sapte au luat-o la pas.

Am decis ca, daca tot am ajuns aici, sa merg la Machu Picchu in doua zile consecutive. Si bine am facut. Am luat trenul de dimineata si am plecat spre Aguas Calientes, localitatea exclusiv turistica deservind Machu Picchu (sus, in oras, nu ai voie sa dormi, iar cei care au foarte multi bani pot sta intr-un hotel la intrarea in orasul istoric. Nu mai stiu cum e acum, dar in 2001 erau, de asemenea, unicii pamanteni care aveau voie sa patrunda in oras pe timp de noapte. Si presupun ca intr-o noapte cu luna ar fi fost magic). Am ajuns dupa vreo trei ore (da, sunt cam 120 km intre Cuzco si Aguas Calientes, dar trenul merge catinel), mi-am aruncat micul bagaj de doua zile in primul hospedaje gasit si am sarit in autobuzul care urca la Machu Picchu. Am cumparat bilet de doua zile si am intrat – a fost o experienta incredibila. Era ora la care cei veniti de dimineata (inclusiv de pe Inca Trail) coborau in Aguas Calientes sa prinda trenul de Cuzco, asa ca am avut Machu Picchu pentru mine. Cred ca nu erau mai mult de 50 de suflete in tot orasul. Eram, practic, singur. Am trait Machu Picchu, m-am indragostit de Machu Picchu, m-am lipit de piatra sacra (azi, nu mai poti) si a fost unul dintre acele cazuri in care am simtit cum, practic, intra energie in mine dintr-o sursa necunoscuta). Am zacut pe gazonul tuns proaspat (acum nu se mai poate decat in foarte putine locuri) si m-am bucurat de oras.

A doua zi, m-am trezit dis-de-dimineata. Intelegerea cu cei din gasca (ei facusera Inca Trail) era ca ne vedem la 7 dimineata la Caretaker Hut. Ei se sculau pe la 2:00 sau 3:00 pentru a ajunge la apus la Poarta Soarelui, de unde sa admire rasaritul peste orasul istoric. Dar de unde atata rasarit… Ploua cumplit. Am luat autobuzul, am ajuns sus, unde continua sa ploua… I-am vazut intrand in oras prin ceata, ca niste fantome ude si infrigurate. Le povesteam ce frumos fusese cu o zi inainte. Si ce ghinion au. Urma sa avem parte de turul orasului – sa vedem Templul Soarelui, Templul cu 3 ferestre, Piatra Soarelui. Intre timp, s-a oprit ploaia. Cel putin, nu mai purtam poncho-urile de plastic. Dar era ceata… nu mai era o ceata din aceea s-o tai cu cutitul, ca dimineata, dar intuneric, da. Iar Machu Picchu este incredibil cand este scaldat in soare. S-a terminat si turul si m-am urcat pe o mica inaltime, langa Caretaker Hut. Si, atunci, miracolul s-a intamplat. S-a spart plafonul de nori… au inceput sa urce norii intr-un dans celest. De aici, de sus, Machu Picchu parea o naveta extraterestra plutind deasupra norilor… acestia se ridicau si, incet, incet, isi luau talpasita. Si Machu Picchu a fost inundat intr-o lumina nelumeasca. Imi era greu sa cobor, imi era greu sa ma misc de acolo. Ma uitam si nu-mi venea sa cred ce vedeam… A fost magic. A fost unul dintre acele momente din calatorii pe care nu il voi uita vreodata.

15 ani mai tarziu. Acum cateva zile. Din nou, intr-o gasca, de data aceasta, de 15 oameni. Trei au luat-o pe Inca Trail. Restul, cu trenul. Cei cu Inca Trail-ul au luat la pas vechiul drum al incasilor, dar dupa ce au rezervat prin decembrie! Peru nu mai este flower power-ul de acum 15 ani. Totul este organizat intr-un stil american. You apply, intri la o ora, scanezi hartii, daca nu te-ai trezit acum nu stiu cat timp, nu vezi prea multe. Se pare ca si numarul celor care vor intra efectiv in Machu Picchu a fost limitat la 2.500 de oameni. Dar inca nu a fost implementata masura. Dar sigur va fi implementata intr-un viitor destul de apropiat si atunci chiar ca trebuie sa te trezesti din timp daca vrei sa vezi una dintre cele sapte minuni ale lumii.

Ca si acum 15 ani, am luat trenul spre Aguas Calientes. Acum era un tren de lux, cu ferestre in tavan, pentru a avea o privire panoramica, cu bauturi gratis si aer conditionat. Am ajuns dupa vreo trei ore in Aguas Calientes, unde ne-am aruncat bagajele in hotel si, dupa un pranz rapid, am sarit in autobuz. Si am ajuns sus. Nu mai era soarele de acum 15 ani, dar era o lumina filtrata de niste nori albi, o lumina ciudata si interesanta. Am facut turul, am redescoperit principalele monumente, ne-am catarat pentru poze panoramice. Si am descoperit acel Machu Picchu magic care m-a impresionat la fel de mult ca prima oara. A doua zi, urma din nou sa ne desteptam devreme. Nu pentru a ne intalni cu grupul care venea de pe Inca Trail, ci pentru ca la 7:00 aveam programare sa urcam pe Huayna Picchu, acel bolovan care apare in toate pozele clasice. Dar toata suflarea din Aguas Calientes se trezeste foarte de dimineata sa ia autobuzul pentru a prinde rasaritul. Asa ca poti sta si o ora la coada.

Dimineata, cand am iesit pe la 5:00 din hotel, am zis ca am un déjà vu. Ploua cu spume. Ca acum 15 ani. Apoi, mai incet. Coada nu a fost de o ora, cum ne speriase ghidul, ci de „doar” 45 de minute. Ne-am urcat in autobuzul care a luat-o la goana pe serpentine, fara prea multa vizibilitate. Goneam in ceata si in ploaie.

Cum am intrat in Machu Picchu, nu mai ploua, ci pur si simplu era umed pentru ca am intrat intr-un nor. Eram in nor, era ceata, nu vedeai la doi pasi. Am strabatut in viteza Machu Picchu pentru ca nu aveam voie sa intram in zona Huayna Picchu decat intre 7:00 si 8:00. Si sa ne intoarcem pana la 10:00, pentru ca intre 10:00 si 13:00 mai aveau voie vreo 200 de oameni. Am intrat la timp, era cam 8 fara un sfert si am inceput urcusul pieptis… Huayna Picchu este destul de abrupt, dar urci pe scari. Sunt sapate scari in abrupt. Nu stiu cate sunt. Am citit ca ar fi 2.200, altii zic ca ar fi 2.500. Nu stiu, multe. Fiecare, in ritmul sau. Pe drum, m-am intersectat cu un cuplu de romani din Sibiu – Stefan si Iulia. Eu si Iulia, ceva mai lenti, am ramas in spate. Unii dintre noi s-au intors demoralizati. Ziceau ca nu vor vedea nimic si ca nu are sens sa urce in nor. Dar eu eram suta la suta, mie la mie, ca va iesi soarele. Pe drum, am inceput sa ma intersectez cu americani care ajunsesera in varf, care nu vazusera nimic si acum coborau. Dar eu eram convins ca va iesi soarele. Speram ca atata timp cat eram sus in Huayna Picchu, nu mai tarziu. Ar fi fost mai bine sa rezerv intervalul orar 10:00 – 13:00? Nu stiu.

Si cand ma apropiam de varf, am dat peste niste cladiri incase. Am pierdut un pic drumul si, dupa ce am iesit dintr-o cladire, am avut parte de acel moment magic pe care il caut de multe ori… m-am trezit in fata unui masiv muntos unde SE SPARSESE PLAFONUL. Daaa, se sparge plafonul, este acel moment pe care l-am trait in 2001, se intampla din nou, Machu Picchu imi ofera acele momente din nou. Am urlat ca un apucat: IULIAAA!!! Ea o luase pe alte scari. A aparut si Iulia. Se spargea plafonul, vom vedea Machu Picchu.

Am ajuns in varf, unde ma asteptau cei cinci care urcasera totusi, sperand ca vor vedea Machu Picchu. Si cum am ajuns, s-a spart plafonul si am vazut pentru prima oara incredibila asezare de sus, ca din elicopter. E o diferenta de nivel de 300 de metri. Si Machu Picchu a aparut… a urmat dansul norilor, joaca de-a v-ati ascunselea si, pana la urma, soarele. Miracolul s-a intamplat. A doua oara. Ma uitam uimit la oras, ignoram cererile rangerului sa plecam sa facem loc celor care incepusera sa urce la 10:00, chiar nu ma interesa. Acolo, la 300 de metri sub mine, aparuse Machu Picchu, minunea incasilor, orasul magic de dincolo de nori…

Cum ajungi la Machu Picchu

In primul rand, zbori la Lima. Apoi, la Cuzco (sau vreo 16–18 ore cu autobuzul). De acolo, ai doua optiuni – fie o iei pe jos pe Inca Trail (ajungi la capatul Inca Trail cu microbuzul) si apoi marsaluiesti vreo trei zile si jumatate, fie cu trenul. Exista mai multe tipuri de trenuri, cel mai ieftin se numeste Expedition si costa sub 100 de dolari, dar poti lua si Hiram Bingham si sa dai peste 500 de dolari. Verifica site-ul Peru Rail si cumpara din timp biletele! Ca sa mai reduci din costuri, ia un autobuz pana la Ollantaytambo si, de acolo, trenul.

Din Aguas Calientes (unde te lasa trenul), ia autobuzul (dimineata, ai parte de cozi de o ora) pana la Machu Picchu (sau poti urca pe jos – 8 km).

Viza de Peru

Cetatenii romani nu au nevoie de viza pentru Peru, ci de un pasaport valabil cel putin sase luni.

Cand sa mergi la Machu Picchu

Vara noastra, adica iarna lor (de prin mai pana prin octombrie). Desi pare sus, Machu Picchu nu este chiar asa de sus – este la doar 2.400 de metri altitudine (Cuzco e la 3.300 de metri, lacul Titicaca, pe la 4.000 m), asa ca nu vei avea probleme de rau de inaltime. Dimpotriva, ti se va parea ca este foarte, foarte cald, dupa noptile reci din Altiplano. Iarna noastra (vara peruviana) ploua si exista riscul sa nu prea poti ajunge din cauza alunecarilor de teren. Acum cativa ani, din cauza inundatiilor, legatura cu Aguas Calientes a fost intrerupta, iar turistii ramasi in zona Machu Picchu au fost evacuati cu elicopterul.

Bani

Moneda nationala este sole. Gasesti numeroase ATM-uri (inclusiv in Aguas Calientes), dar si case de schimb valutar. Daca vrei sa aduci cash cu tine, e preferabil sa ai dolari americani.

Imagini Machu Picchu

Trenul Explorer (cel mai ieftin) intre Cuzco si Aguas Calientes

Aguas Calientes – orasul turistic de sub Machu Picchu

Autobuzul

Welcome to Machu Picchu !

Aceeasi impresie ca si acum 15 ani. Incredibil !

Trupa romaneasca la Machu Picchu 🙂

Wonderful

Unii incearca poze „altfel”

In orasul antic, traiesc cateva lame … pentru turisti 🙂

Dupa amiaza tarziu, nu mai e multa lume in Machu Picchu

Dis-de-dimineata la coada de autobuz. Ploaie, ceata, urat

Sus, eram in nor

Dar am inceput urcusul spre Huayna Picchu

Cam asa arata

Acel moment magic cand se rupe plafonul !

OMG !

Din ce in ce mai mult…

Se vede si Machu Picchu… ca o macheta !

Apare si dispare

Cerro Machu Picchu

Iata orasul !

Ce poate fi mai frumos ?

La revedere, Machu Picchu