Acest Caucaz minunat (ep.3). Imposibil sa te lase rece. Muzeul Genocidului de la Erevan

19. Copil armean crucificat

Este imposibil sa ajungi in Erevan si sa nu afli de genocidul armean inca de la primii pasi din aeroportul Zvartnots. Inca de pe coridor, afise inteligente te introduc in povestea genocidului – alura unui turc (fes si mustata) sub care scrie 1915 si alura lui Hitler (mustata si freza inconfundabile) sub care scrie 1939. “Daca am fi condamnat precedentul, am fi evitat urmatorul”. 2015 a fost un an special in Armenia. S-au implinit 100 de ani de la inceputul genocidului armenesc – aproape 1,5 milioane de armeni au fost ucisi de turci intre 1915 si 1921. Fiecare familie armeneasca are cel putin cativa morti inregistrati in Genocid. Nu a fost prima incercare de anihilare totala a unui popor, dar a fost prima de o astfel de amploare. Am mers in Armenia intr-un an special si nu puteam sa nu ma duc sa vizitez Muzeul Genocidului. Era de neiertat.

Uneori, ma gandesc daca Armenia nu este ancorata in trecut. Strazile din Erevan sunt pline de panouri care amintesc Genocidul (sub sloganul “I remember and I demand”). Din cand in cand, panouri amintind glorioasa victorie asupra Azerbaidjanului, din 1994. Pe masini, vezi o floare albastra, simbolul comemorarii genocidului, iar amintirea genocidului se perpetueaza pana si in veselul cartier de baruri si terase de langa Opera – langa un chiosc de inghetata, poti studia harta tarilor care au recunoscut si condamnat genocidul armean. Romania nu este printre ele. Spre deosebire de alte rani, rana armenilor nu s-a inchis. Turcia continua sa fie un stat inamic, care a inchis granitele si militeaza pentru sufocarea economica a Armeniei. Unul dintre punctele cele mai controversate ale istoriei este celebra telegrama a lui Talaat Pasha, unul dintre cei trei pasi care au condus Imperiul Otoman in Primul Razboi Mondial, care ordona uciderea tuturor armenilor si rezolvarea, odata pentru totdeauna, a “problemei armenesti”. Armenia sustine ca ordinul lui Talaat Pasa este urmat in continuare de statul laic turc. Si, evident, asta nu ajuta la inchiderea ranilor.

Monumentul si Muzeul Genocidului se afla undeva in afara centrului, pe un deal care domina canionul Erevanului. De altfel, la picioarele complexului memorial se afla Stadionul National, dovada ca totusi exista viata dupa Genocid. Nu se poate ajunge acolo cu transportul in comun, dar un taxi din centru nu costa mai mult de 1000 drami (sub 2 euro).

Am ajuns in parcare. O muzica trista rasuna din niste difuzoare atent mascate. Langa parcare se afla arbori (brazi) plantati de diverse personalitati care au trecut pe aici. Printre cei care au plantat copaci, presedintele polonez Alexandr Kwasniewski si cel francez Jacques Chirac, dar si toti presedintii Rusiei de dupa independenta – Eltan, Putin si Medvedev. Presupun ca sunt mai multi, poate o fi si vreo personalitate romana (atat Iliescu, cat si Basescu au vizitat Armenia, probabil ca au fost si la Memorialul Genocidului, pentru ca este parte din protocolul de stat al Republicii), dar nu i-am vazut.

La capatul unui camp verde, se gaseste memorialul. Un ac ascutit, lung, despicat in doua simbolizand Armenia de Vest si cea de Est, despartite acum cateva secole de persi si otomani. 12 lespezi imense in cerc simbolizand cele 12 provincii armene ocupate de Turcia. In mijloc, flacara eterna. Si langa flacara, un bunic cu ochii in lacrimi, tinandu-si de mana nepotii. Nepotul poarta in mana o mitraliera de jucarie. Cand va fi mare, e foarte posibil sa trebuiasca sa poarte una adevarata pentru a-si apara tara.

Armenii nu au obtinut nimic fara lupta. Chiar si acest memorial. URSS a interzis mentionarea Genocidului in cartile de istorie ale Republicii Sovietice Socialiste Armene sau comemorarea lui in numele internationalismului proletar si al relatiilor de buna vecinatate cu Turcia. In Armenia, Genocidul era interzis, dar in afara, diaspora armeana comemora an de an data de 24 aprilie 1915, atunci cand la Constantinopole cei mai distinsi reprezentanti ai comunitatii armene au fost ridicati de acasa si ucisi pentru „vina” de a fi armeni. Pe 24 aprilie 1965, se implineau 50 de ani de la inceperea genocidului. Desi autoritatile locale armene au cerut Moscovei permisiunea de a comemora, aceasta nu a venit. Moscova nu credea in lacrimi. Si imposibilul s-a produs. In ciuda masurilor de securitate si a interdictiei totale de a mentiona Genocidul, pe data de 24 aprilie 1965 aproape jumatate de milion de armeni (cifrele variaza intre 100.000 si 1 milion de oameni) au participat la cea mai mare demonstratie neautorizata din istoria de pana atunci a Uniunii Sovietice, cerand recunoasterea Genocidului, construirea unui memorial si unificarea RSS Armeana cu Karabakh si Nahicevan. Politburo-ul condus de Leonid Brejnev a fost socat. Fronda armenilor risca sa se propage. Si au inclinat steagul. In acelasi an, a inceput constructia memorialului care a fost terminat in 1967, iar flacara eterna a fost aprinsa de insusi primul-secretar al Armeniei Sovietice. Muzeul a fost deschis doar dupa Independenta.

Sincer, este un Memorial cu gust, plin de simbolistica. Am mai vazut memoriale sovietice, unele sunt de o uratenie devastatoare (cum e Memorialul de razboi din Almaty, Kazahstan), altele sunt doar seci. Acesta are ceva miscator in el. Poate muzica, auzita in surdina de peste tot. Poate bunicul cu lacrimi in ochi. Poate pajistea aceea verde si minimalismul simbolistic al memorialului. Nu stiu.

Am intrat si in muzeu. Pentru a nu afecta cumva ansamblul memorial, muzeul a fost construit incastrat in pamant, ca un bunker. De altfel, din prima nici nu-l vezi, trebuie sa fii un pic atent pentru a-i descoperi intrarea.

Povestea incepe pe un ton linistit, chiar pasnic. Doar atmosfera este neagra, aducatoare de furtuna. Vedem poze cu armeni in perioada dinainte de Genocid – comunitatea armeana era una dintre cele mai bogate si mai inaintate comunitati ale Imperiului Otoman. Vad poze cu eleve de scoala (aparent, din poza aceea, cu zeci de fete pline de viata, doar una singura a supravietuit Genocidului), poze cu sportivi armeni (delegatia Imperiului Otoman la Jocurile Olimpice de la Stockholm din 1912 a fost formata din armeni), negustori, muzicieni, profesori. O comunitate prospera, influenta si, aparent, linistita.

Dar otomanii nu ii sufereau pe armeni. Daca, initial, crestinii din Imperiu nu aveau decat sa plateasca o taxa in plus Sultanului si sa dea birul sangelui – baieti pentru a deveni ieniceri, odata cu aparitia nationalismului in secolul al XIX-lea, conducatorii otomani au devenit din ce in ce mai constienti de faptul ca sunt turci si au creat nationalismul turcesc. In Razboiul ruso-turc din 1877 – 1878, armenii majoritari pe granite cu Imperiul Tarist au tras pentru co-religionarii rusi in randurile carora se aflau si trupe armene din Armenia Rusa, iar turcii i-au luat la ochi. Deciziile congresului de la Berlin din 1878 care cerea drepturi pentru armeni i-au intaratat pe Junii Turci si pe turcii din ce in ce mai nationalisti. Asa a aparut “problema armeana”. Armenii (precum grecii, cu cateva decenii inainte) nu mai erau siguri si trebuia cumva neutralizati. Expozitia te introduce in violenta antiarmeana – pogromuri la sfarsit de secol la Erzurum (1895), pogromul din Adana, torturi orientale, ucideri in masa, distrugeri de lacasuri sfinte ale armenilor.

Primul Razboi Mondial reprezinta insa momentul culminant al masacrarii armenilor. Turcii intra din nou in razboi cu rusii, iar luptele au loc in zone locuite majoritar de armeni. Comandantul armatei otomane ordona un atac asupra Caucazului in plina iarna, un atac evident sinucigas. Zeci si sute de mii de soldati otomani mor in lupta si Imperiul este invins. Se cauta niste vinovati. Evident, armenii.

Pe 24 aprilie 1915 incepe represiunea. Varfurile comunitatii armene din Constantinopole si din marile orase ale Imperiului sunt ridicati de acasa si ucisi. Armenii aflati in randurile armatei otomane sunt inlaturati din serviciul activ si apoi ucisi. Intreaga populatie armeana, considerata inamica, primeste ordin de expulzare si relocare departe de linia frontului, in Siria. Milioane de oameni sunt obligati sa plece pe jos spre deserturile Siriei. Turcia sustine ca vreo 300.000 de armeni vor muri in acest mars, dar si din cauza luptelor cu turcii si kurzii. “Au murit destui turci”, sustine oficial Turcia. Dar exista o telegrama trimisa in mai multe orase si provincii ale Imperiului Otoman a ministrului de interne, Talaat Pasa, care cere solutia finala – uciderea tuturor armenilor.

Imaginile devin din ce in ce mai dure. Mii de corpuri aruncate. Copii torturati, femei torturate, barbati ucisi. Ochii patrunzatori ai unui copil care isi arata mainile gaurite dupa un ritual de crucificare. Ochii unui batran care arata craniul fiului sau. Femei plangand care isi poarta pruncii ucisi. Femei luate ca sclave sexuale de tribali kurzi si turci (ISIS are de unde sa se inspire). Armeni care ajung in final in Siria, unde sunt ucisi in masa.

Muzeul trateaza Genocidul si din alte unghiuri. Apar si cei care raporteaza si cei care se opun. Sunt europeni neutri (cum ar fi suedezii) sau americanii care au fost neutri pana in 1917 si care incearca ceva. Dar Anatolia e prea departe. Germanii joaca la ambele capete. Unii incearca sa salveze armeni, altii participa la carnaj cu placere. De altfel, anul acesta, presedintele german Gauck, cu ocazia Zilei Genocidului, a mentionat rolul nefast al Germaniei. De altfel, se pare ca si Hitler a studiat exemplul turc pentru a-l refolosi pe evrei.

Evident ca au fost armeni care nu au stat cu mainile in san, asteptandu-si tortura cu seninatate. Unii au pus mana pe arme si s-au luptat cu turcii. La Van, armenii refugiati in citadela stramosilor lor, Urartu, a rezistat trupelor otomane. La fel si undeva in Siria. Chiar si in Cilicia, cea de-a doua Armenie fondata in secolul al XI-lea, dupa ce Regatul de la Ani a fost distrus de turci selgukizi si supravietuitorii au fugit pe malul Mediteranei, formand Armenia de la Mediterana. Acestia vor fi evacuati dupa ce Cilicia este cedata Turciei in urma tratatului de la Lausanne si alaturi de alti supravietuitori ai Genocidului vor forma influenta diaspora armeana.

Evident, apar si luptele din actuala Armenie si batalia victorioasa asupra turcilor din 1918 care a salvat de distrugere si genocid Armenia de Est. Apoi, incet, incet, expozitia se linisteste. Camerele nu mai sunt negre, se lumineaza, apar poze color. Armenii isi ling din nou ranile, isi plang mortii si incep sa reconstruiasca. Adica, cam ce sunt obisnuiti sa faca de milenii. Plang dupa Ararat, Ani si Van si celelalte pamanturi armenesti, dar mesajul este de unitate si ajutor. Acum cateva saptamani, in Erevan au fost organizate Jocurile Intra-Armene. Am fost curios sa vad ce e. E o Olimpiada a Armenilor – participa orice locuitor din Republicile Armenia si Karabakh, indiferent de nationalitate, si armenii din diaspora care se intrec in numeroase competitii sportive. Se pare ca anul acesta un numar record de armeni din Armenia de Vest (Anatolia turceasca) au participat la Jocurile Intra-Armene. Se pare ca insusi primarul orasului Van din Turcia (unul din orasele istorice-simbol ale Armeniei) i-a primit pe trimisii Jocurilor Intra-Armene cu cuvintele “Bine ati venit acasa”. Sper sa fie adevarat. Si sper ca intr-o zi granita se va deschide si armenii vor putea sa viziteze Ani si sa se urce pe Ararat, pe muntele lor sfant. Si atunci, poate ranile Genocidului se vor cicatriza. De asta nu va beneficia doar Armenia. Cum imi zicea un armean, inchiderea granitei ii afecteaza si pe cei de “dincolo”, din zonele limitrofe Armeniei. Acum, majoritatea populatiei de aici este kurda, colonizata de turci dupa masacrarea armenilor, dar nici kurzii nu sunt prea iubiti de guvernul de la Ankara. Care evident ca savureaza cand nici armenilor, nici kurzilor nu le e bine. Poate le va fi, intr-o zi.

Imagini – Muzeul Genocidului Erevan

01. Mausoleul Genocidului Armean

Mausoleul Genocidului

02. Flacara eterna - Genocidul armean

Flacara eterna si lespezile care reprezinta cele 12 provincii armene ocupate de Turcia

03. Bunic cu nepotii lui la Mausoleul Genocidului

Bunic in lacrimi cu nepotii sai. O noua generatie de armeni afla despre Genocid

04. Erevan vazut de sus

Erevanul vazut de sus

05. Muzeul Genocidului Armean

Muzeul Genocidului Armean

06. Familie armeana - inainte de genocid

Inainte de razboi, O familie armeana

07. Liceu de fete

Scoala de fete. Doar o fetita a supravietuit Genocidului

08. Pogrom anti-armean

Pogroamele au inceput inainte de razboi

09. Carti despre problema armeneasca

Literatura ante-belica

10. Criminali turci

Ofiterii turci s-au antrenat in Balcani

11. Torturi ale turcilor

Torturi

12. Tatal si fiul

Tata cu fiul sau

13. Expulzare de armeni

Armenii sunt stransi si trimisi pe jos spre Siria. Multi au fost casapiti pe drum

14. Familie armeana decimata de genocid

Doar fetita a supravietuit

15. Sclave armene

Armence facute sclave sexuale. ISIS are de unde invata

16. Monumente distruse de Turcia

Monumente armenesti distruse in Turcia

17. Monumente armenesti distruse de Turcia

18. Demonstratia din 1965

Demonstratia din 1965 a dus la deschiderea memorialului. Flacara a fost aprinsa de insusi primul-secretar al RSS Armene

Comentarii

  • un articol f frumos, despre o istorie prea putin cunoscuta in ro

    din pacate se dovedeste ca cine nu isi cunoaste istoria risca sa o repete.

    poporul turc a fost la fel de dragut si cu romanii de-a lungul istoriei ( doar citi sclavi au luat din tarile romane si cat bir ), iar acum le facem cadou o moschee pt vanitatea lui erdrogan.

    teodor 28 septembrie 2015 14:39 Răspunde

Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Destinatii