Inainte de a pleca spre desertul de sare bolivian … Salar de Uyuni, viiiiin !

Salar Uyuni

De cateva zile sunt in desertul chilian, unul dintre cele mai aride si mai insorite locuri din lume… desertul Atacama ! Dar dupa cateva zile foarte placute petrecute prin zona centrala a statului Chile (unde am avut parte de zile de vara autentice, cu temperaturi de circa 25 – 30 de grade Celsius), am ajuns aici, in San Pedro de Atacama. San Pedro este un sat traditional andin, dar care de cativa ani incoace a devenit destinatie favorita pentru turistii doritori de a descoperi o regiune atat de stranie a planetei Pamant. Sa nu credeti ca San Pedro este luat cu asalt doar de turisti straini, nu este acea enclava 100% gringo cu backpackeri internationali… este o destinatie la fel de populara si pentru turistii chilieni. Dar nu despre San Pedro de Atacama vreau sa scriu, va promit ca voi reveni cu poze, povestiri si, evident, cu ponturi de calatorie, ci despre marea excursie care va urma… vor urma patru zile de bantuit prin Bolivia, prin acea Bolivia salbatica, fara drumuri, cu sate uitate de lume intr-un peisaj de poveste, cu jeepul printre lacuri la 4.000 de metri altitudine, avand culori nepamantesti… Iar destinatia finala va fi Salar de Uyuni, uimitorul desert de sare… de abia astept.

Timp de patru zile, voi fi departe de lumea civilizata. Voi face o cura de dezinternetizare si, din cate stiu, nu merge nici telefonul mobil. Cred ca nu mi s-a mai intamplat asta pentru o perioada atat de lunga de cand am fost in Coreea de Nord. La Everest Base Camp nu era wifi, dar mergea telefonul mobil (si daca banii nu ar fi fost o problema, ai fi putut avea si transfer de date, acolo, la 5.200 de metri, la picioarele Everestului). Este bine ca uneori sa fii departe de net, de Facebook, de comunicatii… doar cerul instelat si desertul suparat, dar atat de frumos.

Va fi o tura mai dura”. Cum ziceam, nu prea sunt sosele, drumurile pe care vom rula nu sunt asfaltate. Se va dormi in niste camere comune, iar curent electric nu vom avea mai mult de 1 – 2 ore (pentru a incarca aparatele foto, videocamera si mai stiu eu ce alte gadgeturi electronice). Fiind la inaltime (undeva la 4.000 – 5.000 de metri, inteleg ca trecem si de 5.000 de metri, la un moment dat), temperatura este foarte artagoasa – ziua e cald, aparent se poate merge si in tricou (si chiar face baie intr-o laguna de pe drum, unde se afla ceva izvoare termale), dar cum apune soarele, temperatura scade brusc si vom ajunge si la zero grade in puterea noptii. Mi-aduc aminte cand am fost datile trecute prin Peru si Tibet: imediat cum apunea soarele, temperatura scadea, brusc, cu 5 – 10 grade. Cand am fost in Tibet in toamna, vremea a fost mult mai calda decat in prima mea tura (care a fost in aprilie), asa ca nu am resimtit caderea” de temperatura atat de tare. Sa vedem acum.

Dar sa fac un inventar de lucruri pe care le-am cumparat special pentru expeditia asta. In primul rand, pastilele de combatere a raului de inaltime. V-am zis, urc pana pe la 5.000 de metri, iar escapadele mele precedente la altitudini ridicate mi-au indicat ca mi-e rau la altitudine. Prima experienta la peste 3.000 de metri a fost acum 15 ani in Peru, la Cuzco, unde am zburat direct de pe malul Oceanului Pacific, deci de la zero metri. Mi-a fost rau de tot, eram ametit, ma durea capul si imi era incredibil de rece, niciodata nu mi-a fost mai rece ca atunci. Mi-aduc aminte, zaceam leguma in piata centrala din Cuzco, in Plaza de Armas, si nu eram capabil sa fac nimic. Imi era rece, cumplit de rece, dar la nivelul epidermei simteam cum fierb… afara erau totusi 20 de grade, era soare si eu aveam pe mine vreo trei pulovere de lana de alpaca (un soi de lama) si o geaca de iarna! Un nene s-a apropiat de mine si mi-a dat niste frunze de coca. Mi-a zis sa le mestec, nu sa le fac ceai. Sa le mestec ca o lama. De fapt, langa mine se afla o femeie imbracata traditional cu o lama. Lama molfaia niste frunze, eu molfaiam niste frunze. Same, same… Si, miraculos, dupa vreo jumatate de ora, m-am simtit mai bine… ameteala a trecut, durerea de cap imi fusese parca luata cu Algocalminu’ si am inceput sa imi dezbrac straturile de lana de pe mine :).

Urmatoarea experienta la altitudine a fost in Tibet. Stiam ca o sa-mi fie rau si ca nu voi mai gasi frunze de coca pe acolo. Asa ca am descoperit un medicament numit Diamox, care combate raul de inaltime. Si nu mi-a mai fost rau, a fost ok. Am simtit de doua ori ca ma ia raul, am ingurgitat un Diamox si mi-am revenit. Acum, in Tibet, in toamna, nici nu m-am gandit sa nu iau Diamox. L-am cumparat din Nepal (nu prea se gaseste in Romania), de fapt, am cumparat mai multe cartele, sa am si pentru Bolivia de acum si pentru Peru si Pamirul de anul viitor. Asa ca il voi lua si acum.

Am dat o fuga pe la Decathlon inainte de a pleca si am luat mai multe straturi de tricouri de schi, polare si asa mai departe. Cum ziceam, vremea e pacatoasa, ziua de tricou, noaptea de palton. Si, mai ales, vom dormi in camere neincalzite. Noroc ca suntem mai multi. Asa ca am luat si ciorapi de schi si m-am carat si cu ghetele pe care le voi purta in rucsac toata vacanta (in mare parte, vremea va fi de sandale…).

Problema va fi cu incarcatul bateriilor. Aparatul foto trebuie incarcat zilnic si va avea prioritate absoluta. Dar eu mai filmez, am si o videocamera. Acum doua saptamani, in Cuba, mi-a cazut camera video din mana si, din neatentie, nu am vazut ca bateria, care tinea in mod normal trei ore, s-a desprins si a ramas undeva pe o strada din Cienfuegos. M-am dus la F64 si mi-au recomandat o baterie generica, nu produsa de Panasonic, care costa de vreo trei ori mai putin decat o baterie Panasonic. Evident, e proasta, nu merge si asa, cel putin pentru mine, mitul profesionalismului celor de la F64 s-a spulberat. Mai am bateria initiala a videocamerei, din aceea gandita sa mearga fix cat sa-ti dai seama ca trebuie sa dai bani si pe o alta baterie care, evident, costa cat o videocamera, dar nu tine mai mult de 50 de minute pe zi. E o experienta… e pentru prima oara cand chiar trebuie sa aleg locurile unde sa filmez!

Cateva zile, nu voi mai raspunde la mailuri si la mesaje… Dar cand voi reveni la civilizatie, va voi arata imagini si voi depana povestiri. Salar de Uyuni, vinnnnnn !

Sursa foto

Categorii:
Bolivia

Comentarii

Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Destinatii