De cand m-am apucat sa lucrez la programul pentru Peru si Bolivia, unul dintre punctele-cheie pe care le-am adaugat in program a fost aventura cu bicicleta pe Drumul Mortii. Vazusem eu o poveste, la un moment dat, pe un blog, apoi am aruncat un ochi pe Youtube si decizia a fost luata pe loc. Vreau sa fac chestia asta si, sunt sigur, nu voi fi singurul. Din pacate, cu doar doua luni inainte de a pleca spre Peru si Bolivia si, implicit, spre Drumul Mortii, am avut o problema de sanatate cu transaminazele explodand pana la cer. Pana sa plec in Peru, ele au revenit la normal, dar, orisicat, am luat hotararea sa nu risc prea mult si, desi m-a durut foarte mult, am decis sa nu cobor pe Drumul Mortii pe bicicleta, ci in spatele coloanei de ciclisti, intr-un microbuz. Cu doar cateva luni inainte, coborasem cu bicicleta de pe vulcanul Chachani, de langa Arequipa, pana in oras… Am coborat de la 4.800 de metri (vulcanul are circa 6.000 de metri) pana la vreo 3.000 de metri, la intrarea in Arequipa (aflata la vreo 2.400–2.500 de metri altitudine), si a fost o experienta de neuitat. Iar Drumul Mortii trebuia sa fie ceva-ceva mult, mult, mult mai tare. Dar n-a fost sa fie. Dar, si asa, am admirat peisajele de poveste din microbuz, am fotografiat si am filmat la greu, a fost OK… raman totusi cu regretul de a nu fi coborat in saua bicicletei…

Ce este Drumul Mortii? Este imposibil sa nu-l fi vazut vreodata pe Facebook, pentru ca, din cand in cand, apar milioane de share-uri de poze. Poza cea mai populara este insa una veche, este o imagine de pe vremea cand mai circulau camioane de mare tonaj pe acest drum. Legenda urbana spune ca este cel mai dificil drum din lume si nu e doar o legenda. Singurul lucru pe care multi evita sa-l spuna este ca NU e cel mai dificil drum din lume, ERA cel mai dificil drum din lume. In 1995, Banca Intra-Americana l-a botezat „cel mai dificil drum din lume” si asa i s-a dus buhul. Din fericire insa, in 2006–2008, cel mai dificil drum din lume a fost modernizat – o parte a fost largit la doua benzi pe sens, asfaltat impecabil, iar partea nemodernizata este acum evitata prin intermediul unei sosele la fel de moderne… si este folosita doar de biciclisti, si, arareori, mai trece cate o masina in drum spre vreunul dintre sate.

Numele „Drumul Mortii” nu este de ieri, de azi. L-a purtat inca de cand a fost construit, in anii ’30, iar la constructia sa au participat mii de prizonieri paraguayeni capturati de bolivieni in timpul Razboiului din Chaco. Bolivienii au pierdut razboiul si, odata cu el, provincia Chaco (Paraguayul aproape ca si-a dublat suprafata, cu ocazia asta. Populatia este insa extrem de redusa – Chaco reprezinta 60% din suprafata de azi a Paraguayului, dar doar 2% din populatie), dar a castigat acest drum care leaga capitala La Paz de provinciile sale amazoniene. Oficial, s-a numit Yungas Road, dar, neoficial, inca de la inceput a fost „Camino del Muerte” – mii de prizonieri paraguayeni pierzandu-si viata in timpul constructiei drumului. Dar, dupa ce a fost construit, a devenit un drum strategic, pentru ca nu existau prea multe drumuri intre Altiplano (zona La Paz) si zona de jos, amazoniana, asa ca mii de automobile si de camioane il traversau zilnic. Soseaua nu era asfaltata, era de pamant, in anotimpul ploios de multe ori terenul o lua la vale, iar statisticile spun ca aproape 300 de oameni mureau aici in fiecare an in accidente de masina (in general, cazand in prapastie). Yungas Road porneste de la 4.700 de metri altitudine, in zona inalta a Altiplano-ului, si coboara in mijlocul junglei, la 1.200 de metri.

Din anii ’90 (cand inca era trafic intens aici), au aparut ciclo-turistii, iar renumele de „Drumul Mortii” a fost validat si in cazul lor. Din 1998 pana astazi, si-au pierdut viata 18 oameni, dar nu cred ca foarte multi in ultimii ani, de cand zona nemodernizata nu mai este utilizata de vehicule. Dimpotriva, este un drum incredibil de pitoresc, dar nu este chiar asa de periculos pentru biciclisti. Soseaua este relativ lata, probabil ca e mult mai periculoasa in sezonul ploios, dar atata timp cat nu iei o viteza nebuneasca, totul trebuie sa fie OK.

La Paz, dis-de-dimineata. Bulevardul pe care locuiam fusese inundat de vanzatori ambulanti. Practic, nu il mai recunosteam, devenise un bazar imens prin care se fofilau cu greu tot soiul de masini, camioane, autobuze. Apar si oamenii de la Altitude Adventures, agentia care urma sa ne duca pe Drumul Mortii. Avea numai review-uri bune, asa ca am zis sa ne lasam pe mana lor. Si, intr-adevar, oamenii au fost megaprofesionisti. Au adus doua microbuze – unul pentru cei care urmau sa coboare pe bicicleta (pana la urma, fiind prea multi din grup, am mai acceptat niste refugiati si in microbuzul „lenesilor”) si unul al celor care urmau sa vada drumul din microbuz. Pe drum, ne-au oprit intr-un loc de unde aveai toata panorama La Pazului (o imagine absolut incredibila) si apoi am purces la punctul de plecare. Urma sa urcam serios, La Paz e undeva la 3.600–3.700 de metri, iar plecarea, de la 4.670 de metri. Evident, am tot mestecat la frunze de coca pe drum si, odata ajunsi sus, doar ca era mult mai racoare decat in oras, in rest, nu aveam probleme… probabil, ne si aclimatizasem, eram de vreo doua zile si jumatate la altitudini mari.

DIntr-un motiv care imi scapa, microbuzul cu biciclisti a ramas pe drum, asa ca am ajuns restul la punctul de plecare pe malul unui lac care are o culoare din aceea cum numai lacurile de mare altitudine o pot avea, acel albastru grav, sever, rece, in care se reflecta cerul la aproape 5.000 de metri. De jur-imprejur, grupuri, grupuri de biciclisti se echipau si se pregateau sa plece. Sa fi fost 100? Sa fi fost 200? Multi, intr-adevar, foarte multi gata pentru o excursie de neuitat.

Intre timp, pana sa vina eroii nostri, m-am urcat pe o bicicleta sa ma plimb prin jur. Intr-adevar, superbiciclete! Nu am prea incalecat asa ceva… suspensii si pe fata, si pe spate, plus frane hidraulice… La un stop mai zdravan, mai sa sar de pe bicicleta, dar te inveti rapid cu binele… Superbiciclete, cum spuneam. Profesionalismul desavarsit a celor de la Altitude a continuat. Cand a venit microbuzul cu biciclisti, a urmat echiparea – jachete si pantaloni ca de cosmonauti, casti ca de Robocop, genunchiere, manusi, tot ce trebuie. A urmat briefingul – nu foarte lung, doar sa nu accelereze, sa fie atenti in prima parte a drumului pentru ca vor pedala pe sosea asfaltata cu trafic intens, multe, multe fotografii, multa hahaiala si… la drum. Urmau 71 km, toti in coborare (mai era un segment in urcare, dar acolo s-au pus bicicletele pe masini si toata lumea a mers cu microbuzele).

Si am plecat la drum. Am iesit imediat pe soseaua nationala, cum ziceam, impecabil asfaltata, si am pornit in spatele biciclistilor. Dar imediat i-am pierdut din vedere… de-a dreapta si de-a stanga, o parada de munti, un spectacol incredibil. Cei de la Adventures stiu pe de rost unde trebuie oprit pentru poze, dar si asa, trageam poza dupa poza si din fuga masinii… era un peisaj absolut formidabil! Si drumul cobora, cobora, cobora spre noi, dreapta, stanga, munti plesuvi intr-o sarabanda absolut fascinanta… Cred ca daca as fi fost pe bicicleta, as fi suferit enorm ca n-as fi putut poza, poate faptul ca am mers in microbuz a fost totusi de bine. In fine, dupa vreo 10–20 km, poate mai mult, vine si „clasicul” drum al mortii – cel pe macadam – si, Slava Domnului, fara masini. Un alt lucru bun pe care l-a facut agentia noastra: am plecat ultimii de sus, asa ca nu era deloc aglomeratie de biciclisti, tot camino era al nostru! Si asta a fost superb.

Ne-am oprit la cativa pasi de mers pe drumul pietruit. In fata noastra, parca trasat cu linia de o mana invizibila, dar gigantica, drumul, care taia din munte, care taia din vegetatie zeci de kilometri in sir. In plus, ce bucurie, aparuse vegetatia, nu mai erau muntii aceia sterpi, dar atat de spectaculosi. De altfel, pot spune ca tot turul a fost o bucurie, indiferent prin ce zone de vegetatie am trecut.

Au urmat ore in sir de incantare… mergand pe marginea drumului, trecand printr-o cascada care se revarsa peste drum, oprind ici si colo pentru poze… incepeau sa apara si florile, acele minunate flori ale junglei, colectia nesfarsita de orhidee, plante parazite, dar atat de frumoase… Intr-un final, dupa ore si ore, am vazut in departare o localitate, probabil ca un orasel, care era ceva mai mare stralucind in soarele diminetii. Intre timp, jucasem rolul de Baba Dochia… de la zero grade Celsius sus, la 4.700 de metri, ne apropiam de peste 30 de grade si, incet, incet, gecile, puloverele lasasera loc tricourilor… doar bietii biciclisti traiau ca intr-o adevarata sauna, in costumele pe care le purtau cu atata mandrie, sus, in Altiplano.

In sfarsit, destul de aproape de caderea serii, cand deja soarele apusese in spatele muntilor, am ajuns! Moment de sarbatoare, de felicitat eroii si eroinele, moment in care am primit cadourile… niste tricouri care certificau ca am parcurs celebrul Drum al Mortii. Da, l-am parcurs… Si este absolut paradisiac. Au urmat momentele de relaxare intr-un resort cu mancare la bufet, cu flori superbe (eram in zona de jungla), cu piscine (vai, ce as fi sarit!) si cu o colonie de pisici. Din pacate, si cu o colonie de tantari, asa ca am fugit de acolo mai degraba alungati de micile ganganii, nu de perspectiva ca aveam vreo trei ore de facut (acum, cu masina) pana inapoi, la 3.700 de metri altitudine, la La Paz.

Am parcurs drumul dormitand. Soseaua impecabila este cea care a inlocuit clasicul Yungas Road aka Drumul Mortii, sunt convins ca traverseaza si ea un peisaj de poveste, dar era deja noapte neagra… Si odata ajunsi la altitudine, au inceput sa se vada atat de frumos stelele… De abia asteptam sa ajung pe lacul Titicaca, pentru a admira bolta Sudului… Pana la stele, am oprit la intrarea in La Paz, pentru a admira milioanele de luminite revarsate peste deal, si, intr-un final, am ajuns la hotel. Cei de la Adventure ne-au promis ca ne lasa CD-urile cu pozele facute de ei a doua zi dimineata (s-au tinut de cuvant, la 7:00 dimineata, ne asteptau 12 CD-uri, cate unul pentru fiecare!)… Am picat lati in pat, dar cred ca toti am visat frumos.

Din pacate, a doua zi trebuia sa parasim Bolivia, dar, din fericire, reveneam in Peru. A doua zi, era al doilea tur al alegerilor prezidentiale din Peru (prezenta la vot este obligatorie in aceasta tara, altfel se plateste o amenda grasa), asa ca eram curios sa iau pulsul unor alegeri prezidentiale…

Imagini Drumul Mortii

Toate bicicletele gata sa fie folosite 🙂

Popas sa vedem cum arata La Paz de sus 😉

De aici se porneste 🙂

Suntem la 4670 metri altitudine, vom cobora pe un drum de 71 km

Bicicleta chiar ca e super !

Gata de plecare… trebuie si ele sa se odihneasca 🙂

Incepe pregatirea 🙂

Echipa de soc in uniforme

Gata de duca

Start ! Mai sunt 71 km !

Si aici e un Jesus… Mai mic

Cam asa incepe Drumul Mortii

Unii chiar au murit !

Biciclistii si biciclistele noastre pe sosea la vale

Peisajul … de vis

Check point… pe aici mai trece si cocaina

Lunch break

pe la magazinele de pe sosea

De aici, porneste drumul cel greu

Clasicul Drum al Mortii !

Intr-un peisaj greu de descris

E mai periculos pentru microbuze 🙂

Hola !

Wow !

Credeti ca nu am facut sute de poze ?

Pe marginea prapastiei

Hai ca mai e !

Incep sa apara florile junglei !

Orhidee salbatica

In sfarsit, o localitate !

Gata, s-a sfarsit !

Am primit si tricouri cadou

Si popasul de cina… Mama, ce m-as fi aruncat 🙂

Cand am revenit la La Paz era noapte si frig 🙂 Dar si asa de frumos !