Distribuie articolul:

Lacul Tasman, Queenstown, Noua Zeelanda

Așa cum povesteam, după trei ore de zbor iată-ne ajunși în Queenstown, un micuț orășel din Insula de Sud. Aeroportul din Queenstown este unul dintre cele mai periculoase aeroporturi din lume (e în top 25), din cauza faptului că regiunea e muntoasă, iar vremea e aproape mereu ploioasă, ceea ce face misiunea piloților deosebit de dificilă. Și așa cum am prins-o noi se pare că e aproape mereu, era un fel de „English weather“. Încă de la sosire, am fost întâmpinați cu mesajul de bun venit bilingv „Welcome!” și „Kia Ora !”, ultimul se pronunță [: ki ora] ceea ce înseamnă în limba Maori „Să fii sănătos!” sau „Să trăiești!”. Un fel de „Bună ziua!”. Evident că și noi am salutat personalul din aeroport în limba Maori, doar nu am venit aici să vorbim doar engleză!

Iată-ne ajunși cu bine în oraşul Tahuna (așa se cheamă Queenstown în limba Maori), un micuț orășel cu 15.000 de suflete aflat pe malul lacului Wakatipu. Unele denumiri s-au păstrat în limba Maori, pentru altele există denumiri bilingve.

Aici am fost cazați la un superb hotel de lux, pe malul lacului Wakatipu – The Rees Hotel, Luxury Apartments & Lakeside Residences. Nu fac reclamă gratuită, fiindcă hotelul a fost de vis, am avut o superbă panoramă asupra lacului, dar și a munților din zonă. Iar aici, surpriză… din cauza faptului că hotelul se află pe deal, recepția se afla la etajul… șapte, iar de la recepție trebuia să… cobori cu liftul spre camerele foarte confortabile, cu încălzire prin pardoseală. Şi nu să urci, cum ar fi fost firesc. Seara am petrecut-o alături de o bere „Wakachangi Lager” vizionând Maori TV, o televiziune dedicată populației băștinașe. Trebuia să existe și așa ceva. În Australia nu am văzut „Aboriginal TV” dar nu e exclus să existe.

Senzaționala noastră călătorie la Antipozi a fost însă întreruptă de un incident neplăcut. Cu câteva ore înainte de plecarea în croazieră pe celebrul și senzaționalul fiord „Millford Sounds”, o avalanșă a blocat drumul de acces către portul unde urma să ne îmbarcăm pe vaporaș. Deci cu natura nu te pui, chiar dacă vorbim de o țară precum Noua Zeelandă și nu de România, unde autoritățile mereu sunt nepregătite. Dar așa a fost să fie. Pot sta liniștit, fiindcă nici James Cook nu a pătruns cu al său vas în aceste fiorduri din cauza însă a faptului că intrarea era destul de îngustă, iar pantele, foarte abrupte. Deci este primul motiv să revenim în Noua Zeelandă.

Cum într-o țară precum Noua Zeelandă nu te poți plictisi, am abordat planul B. Iată că s-au găsit obiective alternative care au meritat cu prisosință. Mai întâi, am vizitat orășelul Arrowtown, situat foarte aproape de Queenstown. Este un orășel mic, dar cu clădiri cochete, un fost orășel tradițional minier. Dezvoltarea sa avut loc în perioada când căutătorii de aur au venit aici, aceştia fiind imigranți europeni și chinezi. Actualmente cu o populație de aproximativ 2.500 de suflete, orășelul are importanță mai degrabă turistică. Dar nouă ne-a plăcut atât de mult, încât l-am include pe lista obiectivelor „must see” din Noua Zeelandă.

A urmat o croazieră cu vaporul tradițional TSS Earnslaw pe lacul Wakatipu – spun tradițional fiindcă mașinăria funcționa cu cărbuni, una dintre principalele bogății dar și surse de energie din țară. Vaporul a fos botezat după unul dintre munții aflați pe malul lacului. Acesta este cel mai mare vapor produs în Noua Zeelandă care funcționează pe bază de cărbune, iar la ora actuală este unul dintre ultimele din lume care folosesc acest combustibil. Vaporul care este actualmente o atracție turistică a fost lansat la apă în anul 1912 având o putere de 500 de cai.

Oprirea a fost la St. Nicholas Station, unde se află și ferma cu același nume. Ferma a fost înființată la jumătatea secolului al XIX-lea fiind preluată apoi după 100 de ani de o anumită familie Butson. Deși începuturile au fost grele din cauza condițiilor vitrege (ninsori abundente, resurse limitate, dar și din cauza distanței foarte mari față de prima localitate), astăzi ferma este una dintre cele mai mari din Noua Zeelandă, având peste 30.000 de oi merinos și peste 2.000 de bovine. Ferma reușește să se autogospodărească având propria sursă de hidro-electricitate produsă chiar aici, la fel ca majoritatea produselor alimentare oferite turiștilor.

Nu a putut lipsi o demonstrație în care ne-a fost prezentat modul de tundere a oilor (bine, noi cei din România cunoșteam în mare parte procesul tehnologic), dar și o demonstrație prin care unii din cei peste 30 de câini ai fermei dirijau turma. Cunoşteam şi asta, dacă te abaţi la noi în ţară de pe drumurile principale musai dai nas în nas cu mioriţele şi cu baciul, fie el moldovean, vrâncean sau ungurean. Iar cei curioși puteau să pipăie un smoc de lână – nici aici, „nimic nou sub soare” pentru noi.

Reîntorși în Queenstown, am încheiat ziua printr-o ascensiune cu Skyline Queenstown, telefericul local. Astfel am avut posibilitatea să admirăm frumusețea locurilor, lacul Wakatipu și munții care îl înconjoară. A fost o panoramă spectaculoasă, frumusețea locurilor de pe Insula de Sud întrece orice imaginație.

Iar pentru o experiență unică există, „Kiwi Birdlife Park”, un fel de grădină zoologică unde pentru aproximativ 25 de euro poți vedea peste douăzeci de specii de păsări și reptile endemice, adică prezente doar aici, în Noua Zeelandă. Desigur că pasărea kiwi este atracția principală, dar mai sunt și alte specii de păsări, precum papagali, vulturi sau bufnițe, precum și reptile cum este gecko.

Pasărea kiwi este înrudită cu pasărea moa, înaltă de aproape trei metri şi jumătate, dispărută în secolul al XVIII-lea. Kiwi este însă mult mai mică, are o înălţime de aproximativ 30 de centimetri şi are aripile atrofiate la fel ca pasărea moa (nu aveau nevoie să zboare, deoarece nu existau pericole, este o ţară unde nu există şerpi sau animale de pradă). Kiwi este o pasăre de noapte, deci nu prea ai ocazia să o întâlneşti la tot pasul. Pasărea kiwi are un cioc lung, iar nările cu care adulmecă râmele sau insectele se află la capătul lui. Ele sunt aproape oarbe şi trăiesc în vizuini sub pământ. Cel mai interesant lucru sunt însă ouăle lor, pe care le depun o dată sau de două ori pe an. Acestea cântăresc până la jumătate de kilogram, ceea ce înseamnă însă un sfert din greutatea păsării mature, ouăle fiind de şase ori mai mari decât normal faţă de dimensiunea păsării-mame. Se pare că pasărea kiwi a involuat, ea scăzând în dimensiuni, însă oul a rămas la fel.

Următoarea noastră zi în Noua Zeelandă avea să fie din nou ceva unic pentru noi: o deplasare la Muntele Cook sau Aoraki, cum se numește astăzi în limba maori, pentru operaţiunea „Glacier Explorers”, o croazieră pe lacul Tasman, lac format prin topirea ghețarului cu același nume.

După aproape patru ore de la plecarea din Queenstown, iată-ne ajunși la baza Muntelui Cook, unde se află Mount Cook Village.

Muntele Cook este localizat în mijlocul Insulei de Sud a Noii Zeelande, la distanță aproape egală între Queenstown, unde am aterizat, și Christchurch, următoarea noastră destinație. Este cel mai mare munte al Noii Zeelande, având înălțimea maximă puțin sub 4.000 de metri. Primii europeni care au ajuns aici au fost cei din expediția lui Abel Tasman. Numele de Mount Cook a fost dat doar la jumătatea secolului al XIX-lea de britanici, în memoria exploratorului. Însă din anul 1998, în urma pactului cu populația maori, numele oficial a devenit Aoraki. Acesta este un nume din cultura maori, Insula de Sud fiind cunoscută în limba Maori ca „Te Waka o Aoraki” adică barca lui Aoraki.

Ca să vorbim puțin și despre mitologia maori: Aoraki împreună cu cei trei frați ai săi erau copiii Tatălui Cerului Rakinui. Călătorind cu barca către Papatuanaka, Mama Pământului, ei au naufragiat, iar din cauza vântului rece, aceștia au înghețat și s-au transformat în stană de piatră. Barca lor, „Te Waka o Aoraki” (barca lui Aoraki), a devenit Insula de Sud a Noii Zeelande. Aoraki a devenit cel mai înalt vârf al muntelui, în timp ce frații săi s-au transformat în ansamblul muntos „Alpii de Sud”. Rakinui și Papatuanaka sunt un fel de Adam și Eva pentru populația maori.

Mount Cook Village nu este o localitate propriu-zisă, ci este de fapt un ansamblu de hoteluri neavând niciun fel de magazine de sine stătătoare sau alte facilităţi. Populația este de aproximativ 250 de persoane care deservesc hotelurile. Aici funcționează şi Sir Edmund Hillary Alpine Centre, locul de unde începe aventura „Glacier Explorers”.

Cu toții am auzit de exploratorul și alpinistul Edmund Hillary, prima persoană care a ajuns pe vârful Everest, dar și care a ajuns primul la poli. Puțini știu că Sir Edmund Hillary este neozeelandez, bunicii săi emigrând din Marea Britanie. În semn de omagiu pentru Edmund Hillary, centrul alpin îi poartă numele. Dar și unul dintre vârfurile muntelui Cook a primit numele exploratorului.

Ghețarul Tasman sau Haupapa în limba maori este cel mai mare ghețar al Noii Zeelande, având o lungime de 28 de kilometri și care, din cauza încălzirii globale, a scăzut cu aproape 4 kilometri în ultimii 30 de ani. Ghețarul are o suprafață de 100 de kilometri pătrați și o grosime de 600 de metri. Acesta a suferit mult și din cauza cutremurului din anul 2011 care a avut loc în zona orașului Christchurch, aflat totuşi la o distanță destul de mare de gheţar, la aproximativ 300 de kilometri.

Lacul Tasman nu a existat acum 50 de ani. În prezent, suprafața sa este de 14 kilometri pătraţi, iar adâncimea, de 250 de metri. În acest ritm, se preconizează că peste maximum 20 de ani ghețarul va dispărea, iar lacul va ajunge la dimensiunea sa maximă.

După intrarea în posesia legitimației „Glacier Explorers Coach and Boat Pass”, iată că am pornit la drum spre terminalul de unde urma să ne facem „boarding-ul”, adică îmbarcarea. Primul lucru a fost îmbrăcarea vestelor de salvare, iar gențile, rucsacurile și poșetele au rămas la mal. Vesta te ajută să nu te îneci, dar la temperatura de două grade a apei, un şoc termic nu e exclus. Dar dacă nu faci vreo prostie, nici nu se pune problema de a cădea în apă.

În timpul croazierei printre aisberguri, am putut admira frumusețea locului, lacul fiind înconjurat de munți plini de zăpadă. M-am simțit un fel de Emil Racoviță în devenire, mă simţeam undeva între Țara de Foc și Antarctica.

Pe lac plutesc aisberguri de diferite forme și dimensiuni. Nu i-am admirat doar vizual, i-am putut și atinge și, de ce nu, gusta. Apa din care sunt formate aisbergurile este foarte curată. Cam două ore și ceva a durat croaziera pe lacul Tasman. Deși la sosirea în Mount Cook Village temperatura nu erau foarte scăzută (aș putea spune, chiar destul de ridicată, peste așteptări), pe măsură ce ne-am apropiat de lacul Tasman şi în timpul celor două ore de croazieră am cam înghețat de frig, la temperatura scăzută contribuind și vântul.

Din păcate, ce e frumos se termină repede. Am părăsit baza de la centrul alpin Sir Edmund Hillary şi ne-am îndreptat spre Christchurch. Pe drum, am putut admira lacul Tekapo, pe malul căruia se află unul dintre simbolurile regiunii Mackenzie în care ne aflam, Biserica Păstorului cel Bun. Este un lăcaș de cult anglican, mic și cochet, construit în anul 1935 în semn de omagiu pentru primii coloniști veniți. Am fost norocoși pentru că am ajuns aici în luna noiembrie, când la ei e primăvară. Între biserică și lacul Tekapo se află un câmp cu lupini înfloriți, acele plante cu inflorescențe lunguiețe viu colorate. Iar priveliștea a fost superbă.

După patru ore, timp în care am admirat de pe șosea maiestuosul Mount Cook și lacul Tekapo, iată-ne ajunși în punctul terminus, orașul Christchurch.

Christchurch (sau Ōtautahi, în limba maori – așa cum spuneam, limba maori este cea de-a doua limbă oficială aici, în Noua Zeelandă) este cel mai mare oraș al Insulei de Sud, având o populație puțin peste 350.000 de locuitori. Orașul a fost devastat de cutremurul din anul 2011, soldat cu 145 de morți, iar multe clădiri s-au prăbușit. Fiind o zonă cu risc seismic, după cutremur s-a luat decizia să nu se mai construiască clădiri înalte. Catedrala orașului este astăzi o ruină, ea nu a fost reconstruită în urma cutremurului. Primăria ar fi dorit să contribuie financiar, însă în urma unei consultări publice, mai mult de jumătate din populaţie nu a dorit acest lucru. Ca dovadă, în Noua Zeelandă contează „Vox Populi”.

Noi nu am apucat să vedem prea multe din acest oraş, deşi are multe de oferit: Muzeul Canterbury, Grădina Botanică, North Hagley Park şi Willowbank Wildlife Reserve. Ultima este un „wildlife park”, adică un fel de grădină zoologică și, în acelaşi timp, un centru de conservare a următoarelor specii endemice: păsările kiwi şi takahe, şopârle tuatara şi gecko, precum şi raţa maronie.

Tot aici, în Christchurch, se află Centrul Antarctic Internaţional. Acesta este locul de unde pornesc programele de explorare ale Antarcticii, dar este şi un loc unde vizitatorii pot afla mai multe despre cel mai sudic continent al lumii.

Ajunşi pe aeroportul din Christchurch, o pancartă ne informa că aici este „Gateway to Antarctica and Scott Base”, adică de aici se zboară spre baza neozeelandeză din Antarctica numită Scott Base.

De pe aeroportul din Christchurch urma să zburăm cu compania naţională neozeelandeză Air New Zeeland spre Insula de Nord, respectiv spre Auckland, cel mai mare oraş al ţării. Primul lucru desigur – check-in-ul. Aici era self check-in. Bine, prin asta am mai trecut de multe ori, nimic nou sub soare. Dar apoi ne-am dus cu bagajele de cală la ghişeu, să le predăm. Aici, surpriză! Self baggage drop! Am lipit eticheta de bagaj primită la check-in, am pus valizele pe bandă şi am scanat tichetul de îmbarcare. Iar apoi troller-ul a plecat spre îmbarcare. Totul era „Self”.