Odata ajuns in zona Johannseburg, a fost evident sa studiez ce e de vazut. Johannesburg nu este un oras prea ofertant din punct de vedere turistic si, in plus, nici nu este chiar safe. Nu, nu mai e haosul din anii 90 cand locuitorii din Johannesburg au parasit in fuga capitala economica a tarii, fondand practic un alt Johannesburg la nord, in satucul Sandton (azi al treilea sau patrulea oras ca marime din Africa de Sud), dar, orisicum, nu este exact un loc in care sa te plimbi in liniste si sa admire peisajul sau arhitectura. Asa ca am pus baza in Pretoria (nici capitala Africii de Sud nu are o reputatie prea buna) si de acolo, am efectuat excursii in stanga si in dreapta. Iar intr-o singura zi am putut vizita atat bastionul rezistentei anti-apartheid a negrilor, cat si fosta capitala a albilor – SOWETO si Pretoria.

Prima destinatie a zilei a fost SOWETO. SOWETO este cel mai faimos township (townshipurile sunt acele cartiere ale saracilor negri construite ca un soi de lagare inca de dinainte de apartheid-ul oficial). In zona Johannesburg sunt cateva foarte mari – Soweto si Alexandra, iar in Cape Town cel mai faimos este Cape Flats. SOWETO este insa un simbol – aici au locuit Nelson Mandela si arhiepiscopul Desmond Tutu, ambii laureati ai premiului Nobel pentru Pace, iar SOWETO se lauda astazi ca fiind singura localitate din lume unde doi laureati ai premiului Nobel au locuit pe aceeasi strada. SOWETO este de fapt un acronim – inseamna SOuth WEst TOwnships, un nume aparut la inceputul anilor 1960. SOWETO este strans legat de descoperirea diamantelor in 1886 care au facut dintr-o zona linistita si bucolica din inima Africii o capitala economica a intregului continent. La doar 10 ani dupa descoperirea diamantelor, zona era locuita de 100,000 oameni de toate rasele, culorile si nationalitatile sperand sa dea lovitura vietii. Putini au reusit.

Daca la inceput, noii veniti locuiau impreuna, albi, negri, mulatri, etc, autoritatile au decis ca asta strica politica oficiala. De-a lungul anilor, autoritatile au incercat sa-I separe pe locuitori din punct de vedere rasial, asa ca au fost delimitate asezari pentru albi (da, nu toti albii erau proprietari de pamanturi si putred de bogati, existau destui albi in clasa muncitoare), pentru asiatici (in special indieni), coloureds si in fine, negrii care reprezentau majoritatea absoluta. La un moment dat, ghidul ne-a dus pe strazile unui cartier cu casute asa ca pentru clasa de mijloc (inteleg ca sunt vechi locuitori din SOWETO care au facut bani) si de acolo am descoperit in departare niste case tip vagon – am inteles ca acolo locuiau minerii, iar cladirile au aproape 100 ani. In cladiri existau camere cu 8 paturi locuite de … 16 barbati. Cate 2 oameni per pat – unul il folosea ziua, altul il folosea noaptea in functie de tura in care lucra. Incredibil.

Inainte de a ajunge in SOWETO aveam in minte townshipul Alexandra pe care il vazusem, o ingramaditura de casute din tabla subtire. Nici pe departe. O fi fost acum 30 ani, dar acum, SOWETO este un oras in toata puterea cuvantului… am oprit la intrarea in SOWETO. As fi putut sa jur ca intru intr-un orasel prosper. Urmatoarea oprire la stadionul FNB (sau Soccer City). Este un stadion construit inca in perioada apartheidului, inaugurat in 1989, dar complet renovat inainte de Campionatul Mondial de Fotbal gazduit de Africa de Sud in 2010 – are forma unui vas tipic african numit “calabash” si este cel mai mare stadion din intreaga Africa. Este locul istoric unde Mandela s-a adresat maselor imediat dupa eliberarea sa si tot aici a avut loc si serviciul memorial cand Mandela a murit in 2013 (faimos pentru selfie-ul facut de Obama cu primul-ministru britanic Cameron si prim-ministra Danemarcei cu gura pana la urechi la serviciul memorial)

Si ca tot ma lovesc de apartheid, trebuie sa spun ca sporturile erau de asemenea impartite rasial – fotbalul este sport de negri, iar rugby-ul era sport de albi. Momentul in care primul negru a jucat in Springboks (un tip de gazela), nationala de rugby si cel in care primul alb a jucat in Bafana Bafana (numele nationalei de fotbal) au fost aplaudate ca inca un moment istoric din demolarea apartheidului. Dar in continuare, exista o diferenta de calitate – echipa de rugby constituita in special din albi este una dintre cele mai bune din lume, in timp ce cea de fotbal nu rupe inima targului nici macar la nivelul Africii. Am oprit undeva la departare de stadion pentru poze. In principiu poate fi vizitat, dar fiind perioada de COVID, stadionul e inchis si meciurile se desfasoara cu portile inchise. Asa ca am plecat mai departe.

Dupa ce ne-am invartit cu masina prin SOWETO, a urmat vizitarea uneia din partile cele mai sarace. Cum ziceam, eu cam asa aveam imaginea lui SOWETO – dar acum am descoperit ca SOWETO nu este deloc unitar – exista si zone de o saracie lucie si unele care tind spre pozitia de “middle class”. Zona de saracie lucie (care sunt destule prin oras) seamana cu un sat tipic african dintr-o tara amarata – o alee de pamant, case din tabla, copii semi-dezbracati, familii una peste alta in casute. Spre deosebire de satele tipice africane, aici cel putin e apa curenta (ma rog, e trasa apa si exista niste fantani din cand in cand pe strada, locuitorii nu trebuie sa mearga kilometri in sir dupa apa ca in Etiopia, Madagascar sau Tanzania), iar curent electric este berechet – instalatii ilegale trag curent electric de pe unde poate – suna a Rahova. Am vizitat si o scoala unde copiii au fost ca de obicei mai mult decat fericiti sa vada niste vizitatori si am intrat si in vreo 2 case – in interior nu e chia rasa de rau – existau frigidere si televizoare e drept din vremuri imemoriale, dar existau !

Toti turistii care ajung in SOWETO se duc sa viziteze casa lui Nelson Mandela – astazi un memorial. Aici este zona super-turistica cu restaurante, baruri si magazine de suveniruri, o strada tipica pentru orice colt turistic din lume. Inteleg ca noaptea e vijelie si este super-distractie cu muzica si dans, dar nu stiu exact ce si cum… SOWETO este departe rau de Pretoria unde locuiam asa ca era greu de revenit noaptea. Am intrat desigur la casa lui Mandela – nu a stat chiar rau, era o casa destul de incapatoare si peste tot sunt expuse imagini cu el si nevasta Winnie, si ea o vajnica luptatoare ANC. Casa este de fapt reconstruita, cea autentica a fost demolata de regimul de apartheid, dar judecand dupa poze, reconstructia a fost facuta luandu-se in considerare cele mai mici detalii. Sunt cateva lucruri care-ti dau o idee de cum a trait Nelson la tinerete inainte de a fi arestat, dar in general sunt diverse poze cu el, statuete si onoruri. Undeva se afla o poza cu Mandela si Fidel Castro. Mandela a cochetat cu marxismul si gandirea lui a fost influentata de marxism si socialism, dar nu a devenit membru al Partidului Comunist Sud-African datorita faptului ca el era religios, iar comunismul mult prea ateu pentru gusturile sale. Dar a fost impresionat ca in partid se aflau reprezentate toate rasele si triburile Africii de Sud, fix cum si-ar fi dorit el tara.

O ultima oprire a fost la niste turnuri de la o fosta termocentrala – Orlando Power Station. Construita in 1935, a ars tone de carbune pentru electricitate pana in 1998 cand datorita poluarii masive si costurilor prea ridicate pentru retehnologizare a fost inchisa. Initial, cele doua mari turnuri care au afumat SOWETO timp de decenii urmau sa fie demolate, dar la propunerea unor localnici, cele doua turnuri au fost salvate si transformate intr-o zona de distractie si de sporturi sa-I zicem extreme. Sud-africanii (e drept, mai ales albii) sunt foarte pasionati de sporturi de aventura – gen escalada, parasutism, bungee, caiac, etc, asa ca turnurile sunt astazi sunt folosite pentru … bungee jumping. Un soi de lift te urca sus, in varful unui turn si de acolo, te arunci in gol… Am asistat la saritura unei fete, acompanita cu urletele de rigoare… La picioarele turnurilor se afla un bar imens, mult mai lipsit de adrenalina. Unul din turnuri este folosit pentru publicitate, iar celalalt pentru graffiti-uri cu tot soiul de mesaje sociale.

Daca o buna parte a zilei am petrecut-o in SOWETO, un bastion negru al luptei anti-apartheid (in SOWETO in timpul regimului de apartheid au avut loc numeroase revolte si lupte, nu a fost doar resedinta lui Nelson Mandela, asa ca timp de decenii a fost un simbol al rezistentei), sfarsitul zilei m-a prins taman in orasul care a reprezentat cel mai bine regimul de apartheid – Pretoria una din capitalele Africii de Sud. Da, ati inteles bine – una din capitalele, pentru ca Africa de Sud este cred singura tara din lume care are oficial 3 capitale – Pretoria (sediul puterii executive, a presedintelui), Cape Town (sediul puterii legislative, aici se afla Parlamentul) si Bloemfontein (sediul puterii judecatoresti, aici se afla Curtea Suprema). Dar cum puterea executiva, cea mai represiva in ultima instanta se afla in Pretoria, micul orasel plin cu flori de jacaranda (infloresc dupa mijlocul lui septembrie, am ajuns prea devreme sa vad orasul inundat de flori), Pretoria a aparut in lume ca un simbol al represiunii si dictaturii. De altfel, in copilarie, am auzit de mii si zeci de mii de ori sintagma “regimul de apartheid de la Pretoria” in massmedia romaneasca… iar bancurile romanilor spuneau ca e mult mai bine sa fi negru in Pretoria decat roman in Bucuresti…

Pretoria de astazi (probabil la fel si cea de ieri) este un oras labartat pe o suprafata considerabila cu mini-cartiere pazite si inconjurate cu ziduri inalte si garduri electrice – asa-numitele gated communities. Daca pana in 1992, accesul negrilor era interzis in capitala (evident cu exceptia celor care veneau zi de zi din townshipuri pentru a curata, face mancare, construi, spala strazile, etc), astazi este un oras cu o majoritate neagra – ramanand sediul guvernului, numerosi negri au fost angajati in birocratia guvernamentala (in ultima instanta la putere continua sa fie si fostul eroic, actualul blamat pentru coruptie Congres National African) care evident, au adus numerosi negri in birocratia de stat.

Mi-ar fi placut sa ma invart mai mult prin centrul Pretoriei, un orasel cu un profund aer colonial englezesc, cu parcuri masive, cu case istorice, dar se inopta si nu prea era o idee buna sa raman pe strazi dupa lasarea intunericului. M-am oprit totusi la Union Buildings, un complex de cladiri spectaculoase, clasice care gazduiesc de decenii guvernul, dar si presedintia Africii de Sud – evident, nu pot fi vizitate decat daca ai treaba la Guvern, in schimb, arata spectaculos, deschise ca o carte baroca, spectaculos construita dupa 1910 cand Africa de Sud a obtinut autonomie de la englezi la doar 8 ani dupa terminarea sangerosului razboi anglo-bur. Complexul de cladiri domina regiunea pe un deal, iar la picioarele ei se afla un parc imens, revarsat pe deal unde gasesti statui si monumente cat mai diverse, reflectand mozaicul de eroi si de etnii care compun Africa de Sud – o statuie imensa al lui Mandela, un monument dedicat englezilor din Africa de Sud care au cazut in luptele din primul razboi mondial, dar si statuia lui Louis Botha – unul din eroii burilor din razboi (e faimos prin faptul ca l-a capturat pe tanarul Winston Churchill intr-un atac surpriza) si care a ajuns primul prim-ministru al Uniunii Sud-Africane.

Langa statuia lui Nelson Mandela, mare, imens, cu bratele larg deschise se afla un protestatar bosiman – reconstruind o coliba tipica, imbracat in straie traditionale (adica aproape in fundul gol), cu o carte unde primea semnaturi de suport, protestatarul era o dovada a dovada vie a tuturor umilintelor la care a fost supusa populatia initiala din Africa de Sud… O tara atat de frumoasa, dar si atat de plina de durere si impilare.

Ultimul obiectiv pe la care am trecut (nu am mai avut timp sa intru inauntru) a fost celebrul monument al Voortrekkerilor. Voortrekkerii sunt acei olandezi care in urma conflictelor cu noua administratie engleza de la Cape Town au decis sa paraseasca Colonia Capului unde locuisera timp de aproape 200 ani) si sa patrunda in interiorul continentului, sa se stabileasca si sa traiasca viata dupa obiceiurile lor. Tinand cont ca Africa de Sud a fost condusa de urmasii olandezilor, acesti afrikaaneri cum se numesc, epopeea Voortrekkerilor cu carutelor lor tip vagon trase de boi in care se aflau nevestele, copiii si avutul a devenit o epopee de legenda – A fost infatisata ca un simbol al eroismului, curajului, libertatii, barbatiei, etc. Evident, faptul ca Voortrekkerii au ucis numerosi negri, le-a confiscate pamanturile si au creat sistemul de apartheid a fost trecut cu vederea timp de decenii – a existat chiar si o organizatie pentru copii – un soi de pionieri cum erau in statele ex-comuniste numiti fix “Voortrekkers”.

Monumentul este in varful unui deal care este si un mic parc national (pe drum, am vazut si niste antilope si zebre) si este cu adevarat maret. O structura masiva de granit, inconjurata de sculpturi redand celebrele vagoane ale burilor olandofoni (aducand aminte de carutele folosite in lupta de husitii din secolul XV), cu statuile liderilor in cele patru colturi, dar si a unei mame-voortrekker cu copiii ei. Din varf, se vede toata Pretoria, ascunsa dupa un deal, dar chiar si fara a urca, poti sa vezi un fragment din centrul Pretoriei cu cateva blocuri inalte itindu-se dupa deal. Este un monument impresionant si prin faptul ca lauda o actiune care a avut un efect negativ asupra celor care sunt astazi la putere. Dar este interesant de remarcat ca desi apartheidul si puterea albilor a fost rasturnata, monumentele care glorifica vitejia lor (si infrangerea negrilor) nu au fost distruse – in Cape Town am vazut statuia unuia dintre cei mai mari rasisti ai Africii – Cecil Rhodes, iar monumentul Voortrekkerilor este bine mersi, la fel de bine intretinut ca si in perioada apartheidului. Cum zicea si arhiepiscopul Desmond Tutu – tara curcubeu.

Imagini SOWETO si Pretoria