Astazi, blogul meu implineste 9 anisori. Este deja baiat mare!

Stiti vorba ‘ceea – calatorului ii sta bine cu drumul – astazi este o zi aniversara, blogul meu implineste 9 ani de cand l-am „lansat”, iar aceasta aniversare o voi marca cum ii sta cel mai bine unui calator – undeva, intr-o expeditie fabuloasa prin Africa. Astazi ma aflu in zona tribala din sudul Etiopiei, gata pentru a descoperi alaturi de alti 11 calatori populatia diversa cu traditii multimilenare de pe granita cu Sudanul de Sud… Dar sa revin la blog.

Desi cred ca am mai povestit, imi face placere sa povestesc din nou. Blogul a aparut in acea zi de noiembrie 2009 hai sa zic dintr-o intamplare. Nu am dorit sa fie un vehicul de a ma face faimos (nici azi nu sunt faimos, dar ma bucur cand in Bucuresti, Porto, Koh Phang Nga sau Rio de Janeiro oamenii ma intreaba pe strada: „Scuza-ma, tu esti Imperator ?”) sau bogat, ci pur si simplu am dorit sa ajut pe altii sa calatoreasca.

Blogul l-am inceput dupa o perioada in care calatorisem destul de mult, si calatorisem independent – eu imi alesesem destinatiile, eu creionasem intinerariile, eu decisesem unde sa dorm si ce experienta sa am, daca sa iau tren, avion sau autobuz de noapte. In momentul in care am dat drumul la blog, deja vazusem 69 de tari, inclusiv unele mai putin cunoscute si batute, cum ar fi Coreea de Nord, Peru, Iran, Siria sau chiar Thailanda (in 2009, putini romani ajunsesera in Regatul Zambetelor, intre timp ma bucur ca mii si mii de romani ajung in aceasta tara incantatoare).

Blogul l-am deschis din trei motive:

1. Multa lume ma batea la cap – ai vazut atatea tari, ai bantuit prin atatea locuri mai putin sau mai mult batute, ai o tona de experienta in a-ti configura itinerarii, stii de unde sa iei bilete de avion, unde sa te duci si ce sa faci, ar fi superfain sa le impartasesti pe net cu mai multi care poate si-ar dori sa mearga in India, Peru ori Cambogia, dar fie nu prea stiu ce si cum, fie le e prea frica. Eu fusesem deja prezent on-line cu sfaturi de calatorie inca din 2006 (adica, cu trei ani inainte de aparitia blogului) pe forumul Softpedia, dar din cauza schimbarii moderatorului (si aparitiei unuia batut in cap), comunitatea aia faina de pe Softpedia isi bagase picioarele si nu mai intra. De altfel, chiar multi cu care dialogam pe forum mi-au zis „hai, bre, Imperatore, deschide un blog, chiar poti sa dai informatii folositoare multora!). Si, apropo, in momentul in care am dat drumul la blog, vazusem deja 69 de tari (acum, am 116 la activ, la sfarsitul anului voi adauga inca doua – Djibouti si Somalia);
2. Toata viata, am lucrat in marketing si comunicare, dar nu avusesem vreo experienta de marketing on-line. De cand am terminat facultatea, la mijlocul anilor ’90, am lucrat in marketing si in comunicare, atat de partea marilor companii producatoare, cat si in agentii de publicitate. Lansasem marci (de exemplu, pentru Fairy ori Mr. Proper eu sunt „taticul” lor pe piata din Romania, dar si pe cea din Balcani), filmasem nu stiu cate reclame TV, facusem campanii de difuzare de mostre in milioane de exemplare, organizasem campanii de promovare pe Litoral, sponsorizasem concerte si meciuri de fotbal, facusem zeci si sute de lucruri, dar niciodata ceva on-line. Si nici in momentul respectiv nu aveam vreo perspectiva de a derula proiecte on-line (lucram la o agentie de cercetari de neuro-marketing si la o agentie de trade marketing). Si pentru un marketer, in anul 2009, asta reprezenta un mare handicap – internetul nu mai era viitorul (desi eu am creat in 1998 prima forma incipienta de on-line marketing pentru Pringles), ci prezentul. Si trebuia sa inteleg si eu cum e cu Google, Facebook si cu promovarea on-line. Asa ca am decis sa incerc sa invat pe pielea mea, adica lansand un blog propriu –cum sa-l cresc, cum sa-l promovez, cum sa-l optimizez. Si eu zic ca am reusit – astazi, am circa 70.000 – 90.000 de cititori unici, o cifra spectaculoasa pentru un blog independent de nisa, care nu doreste sa intre in scandaluri si cancanuri.
3. Jucam Travian on-line. Travian era un joc de strategie on-line care se desfasura timp de aproape un an in timp real. Eram parte dintr-o alianta care facea parte dintr-o megaalianta care lupta pentru „Victoria finala”. Dar pierdeam foarte mult timp si, mi-am dat seama, fara rost – trebuia sa ma scol la 2:15 noaptea pentru ca la 2:29:14 sa dau atacul ucigator asupra dusmanilor, asa ca m-am gandit sa-mi inventez un alt hobby online, care sa fie ceva mai folositor decat sa „jefuiesc” satele vecine de grane, metal si de nu mai retin ce alte rezerve strategice. Da, am terminat jocul, dar am fost parte din alianta victorioasa, am pus punct participarii la Travian si am deschis blogul.

Cum mi-a schimbat blogul viata?

In primul rand, am devenit un blogger semiprofesionist. Da, castig bani din munca mea, da, am contracte de publicitate cu diversi clienti (dar pe care ii verific cat se poate de bine pentru seriozitate si calitate si lucrez doar cu aceia care sunt sigur ca au niste servicii sau produse care ar interesa cel putin o parte din comunitatea cititorilor mei), dar continui sa activez in publicitate, part-time. Sunt intrebat de ce continui si publicitatea – pentru ca imi place la fel de mult ca bloggingul… este totusi carierea mea profesionala, este o activitate in care am intrat pentru ca din facultate mi-am dat seama ca asta vreau sa fac si ca ma pasioneaza.

Este blogul un job? Da, este. Pentru ca zilnic public (ma rog, am mai avut si niste „rateuri”, dar nu foarte multe). Stiu ca sunt multi dintre voi care in fiecare dimineata deschid blogul sa vada despre ce locuri faine am scris, ce oferte am mai anuntat, ce noutati mai am. Ma simt responsabil fata de voi. Sa va spun o mica poveste de pe la inceputuri – atunci lucram full time, de fapt, lucram in Kiev (nu locuiam insa permanent acolo, faceam naveta), calatoream, pregateam prezentari, ma intalneam cu clienti la Kiev, Moscova sau Geneva si, in paralel, scriam zilnic la blog (noptile, in weekend, in avion). La un moment dat, ma gandeam sa renunt la blog sau sa ridic piciorul de pe acceleratie, sa mai scriu cand imi aduc aminte. Intr-o zi, eram la metrou in Piata Unirii in dreptul lui McDonald’s si asteptam pe cineva. Deodata, vine o doamna la mine, cred ca avea undeva la vreo 50 de ani, imbracata un pic cam saracacios, si imi zice: „Iti multumesc foarte mult pentru blog, iti multumesc foarte mult pentru articolele tale! Eu nu pot sa calatoresc, nu am bani, desi mi-as dori enorm, dar de abia astept sa vina fiecare dimineata si sa citesc despre locurile pe care le vezi si despre care scrii. Este unica mea bucurie”. Am ramas tablou. Pana sa-mi revin din surpriza si sa incerc sa inteleg mai multe, sa aflu cate ceva despre respectiva doamna, aceasta a disparut pe scari in multime, coborand spre statia de metrou Piata Unirii 2. Si atunci mi-am zis ca pentru ea trebuie sa continui. Si pentru altii care ma urmaresc – indiferent daca pot sau nu pot sa calatoreasca.

Ce ma bucura cel mai mult? Simplu – cand primesc vreun mail sau mesaj pe Facebook, sau comentariu, sau pur si simplu pe strada cineva imi multumeste ca l-am inspirat sau i-am dat niste informatii care l-au ajutat sau l-au determinat sa se duca intr-un loc oarecare de pe Planeta si ca a venit de acolo cu niste experiente si amintiri minunate. Si primesc foarte multe mesaje de genul asta, si va multumesc tuturor celor care mi le-ati transmis, pentru ca, de fapt, ele ma motiveaza si imi umple sufletul de bucurie.

Ce mi-a adus blogul. Da, mi-a adus experiente pe care in mod cert nu le-as fi avut vreodata, da, m-a plimbat prin locuri absolut minunate, da, am castigat bani, dar cel mai important este ca am cunoscut de-a lungul timpului o multime de oameni minunati, de la care am avut atat de multe de invatat si de aflat. Cu unii am reusit sa calatoresc impreuna, cu altii am iesit la un suc si o pizza, m-am bucurat sa-i intalnesc pe unii cand am ajuns la ei in oras (m-am intalnit cu cititori care s-au bucurat sa-mi arate orasele lor de la Chisinau si Timisoara pana la Vancouver!), cu altii am interactionat doar pe Facebook (sau mail). Si, cel mai important, m-a ajutat sa-mi cunosc iubita…

Ce e cel mai important la un blog – sa-si mentina conduita si standardele. Articolele mele nu sunt obiective. Absolut toate cele peste 1.000 de articole sunt pur subiective. Sunt parerea mea. Da, articole obiective sunt cele in care anunt o promotie sau in care anunt ca o companie aeriana a deschis o noua ruta. Aceea este informatie obiectiva si seaca. Restul – impresiile de calatorie – sunt 100% subiective. Sunt parerea mea. Cativa m-au acuzat ca toate sunt pozitive. Nu e adevarat, nu toate sunt pozitive. Dar poate sunt un tip pozitiv fata de media si, in mod cert, un tip mult mai flexibil si mai intelegator decat media. Pe mine, calatoria m-a invatat toleranta, ca lumea e frumoasa si ca, in general, oamenii sunt buni, si ca trebuie sa treci peste anumite obstacole (da, Agra este cel mai mizerabil oras care l-am vazut in fata, dar mizeria si haosul palesc in fata faptului ca aici se afla una dintre bijuteriile fundamentale ale creativitatii rasei umane – Taj Mahal). Ca sa ajung prima oara la Agra (am fost de doua ori), a trebuit sa merg o noapte intreaga printr-o ceata de sa o tai cu cutitul, cu un sofer cam talamb, incercand sa ne „agatam” de un TIR pentru a fi capabili sa ne deplasam cu mai mult de 20 km la ora), in noaptea de Ajun, si cand am ajuns, pe la 3 dimineata, eram literalmente rupt – dar a doua zi, am ramas mut de uimire vazand cum Taj-ul isi schimba culorile la fiecare etapa a zilei – alb, gri, rosu, albastru).

Am hateri? Of course. Nu exista cineva care sa construiasca ceva, sa faca ceva si sa nu aiba detractori. Dar ma bucur ca acestia sunt limitati la un numar de pitipoance si indivizi care nu prea inteleg nimic din calatorii (asta, in caz ca chiar calatoresc – desi am dubii). Si stiti ceva? Mi se rupe. Atata timp cat primesc aproape zilnic multumiri pentru ceea ce fac si pentru informatiile pe care le-am dat, mi se rupe. Incerc sa tin blogul cat mai curat – accept controversele bazate pe fapte si cifre concrete si nu voi aproba orice comentariu care sa frizeze bunul-simt (da, stiu, exista multi care nu ii au pe cei sapte ani de acasa) sau care acuza fara motive intemeiate, bazate pe logica si pe informatii certe. Si asa va ramane. Blogul meu va fi un spatiu in care toata lumea sa se simta bine, sa afle informatie pertinenta si folositoare si sa fie un forum de discutii care sa-i ajute pe calatori.

Cam asta am avut sa spun azi, la implinirea a 9 ani de cand am dat drumul la blog. A… sa nu uit, iata si primul articol publicat – era despre o calatorie cu trenul de la Chisinau la Odessa.

Va multumesc inca o data ca imi cititi povestile, ca imi urmariti blogul, ca imi dati like si, uneori, share pe Facebook si nu pot decat sa va urez calatorii cat mai frumoase si amintiri care sa va ramana in suflet pentru toata viata.

Va salut din Jinka, Etiopia…! Si va astept in continuare pe blog!