Distribuie articolul:

Amfiteatrul, Arles

Trebuie să spun că sunt multe locuri care merită vizitate în Provence. De data asta, am fost doar în Aix-en-Provence, Marseille și Arles, dar mai ai de văzut Avignon, vechea capitală a Papilor (da, în istorie, papii nu au locuit doar în Roma. În urma unor conflicte politice, și-au mutat rezidența și la Avignon, la un moment dat chiar existau simultan un papă la Roma și un antipapă la Avignon), Gordes, unul dintre cele mai frumoase sate ale Franței, și numeroase alte sătucuri și orășele de-a lungul Coastei de Azur. Din păcate, nu am ajuns să studiez în amănunțime întreaga regiune, dar nu pot să nu vă împărtășesc povestea Arles, orașul Cezarilor – istoria Arles este legată de Cezar – primul, Iulius Cezar, romanul, a mutat capitala regiunii din Masalia (actualul Marseille) în Arelate (actualul Arles). În consecință, astăzi Arles găzduiește unele dintre cele mai spectaculoase urme ale romanilor din Galia – amfiteatrul și teatrul din Arles. Al doilea Cezar – episcopul Cezar din Arles, cunoscut drept unul dintre creștinătorii Galiei, iar al treilea, subsemnatul 😊, care a vizitat Arles în 1998 și, iată, a revenit în drăguțul oraș provensal în 2019 anno domini 😊.

Arles nu mai este de mult metropola romană cu zeci de mii de locuitori. Și e bine că e așa, pentru că aerul istoriei continuă să fie simțit pe ulițele sale pietruite, înconjurând imensul amfiteatru sau plimbându-te pe malul Rhone-ului. Dar cel mai cunoscut locuitor recent al Arles este faimosul pictor olandez Van Gogh, care a renunțat la permanent înnorata Olanda pentru mult mai solarul Arles, aici creând unele dintre cele mai cunoscute lucrări ale sale, Arles fiind și orașul unde și-a tăiat urechea (există mai multe teorii cu privire la celebrul episod – oficial, din cauza deprimării și-ar fi tăiat singur urechea și a făcut-o cadou unei prostituate din bordelul său favorit, alta, mai recentă, spune că într-un acces de furie, Gaugain i-ar fi tăiat urechea, dar după aceea s-au împăcat și, pentru a-l scăpa de pușcărie, Van Gogh a inventat automutilarea). Acum, nimeni nu știe, toți sunt morți de mult, dar opera marelui Van Gogh i-a asigurat nemurirea. Și un alt lucru este cert – cerul și pământul din Arles i-au fost o sursă de inspirație fără egal.

Am ajuns la Arles la lăsarea serii. Urma să locuim într-un hotel cu adevărat drăguț, la doi pași de Amfiteatru (de fapt, și peste gard de mai puțin impresionantul Teatru). Se numește Hotel Spa Le Calendal. Construit în interiorul mai multor clădiri istorice, se vede că a folosit imobile deja existente, pentru că accesul la cameră este destul de alambicat și practic nicio cameră nu arată ca alta. Dar camerele sunt generoase și, mai ales, artistice – proprietarii au invitat tineri artiști din regiune pentru a crea câte o pictură care este expusă în fiecare cameră, deasupra patului. Eu nu am „prins” o pictură, ci o fotografie (și fotografia e o artă, nu numai pictura sau sculptura) plină de culoare și vitalitate, redând minunata regiune adiacentă a Arles. Hotelul are un spa la care, din păcate, nu am ajuns din lipsă de timp – trebuie să te programezi și nu puteam băga mâna în foc la ce oră terminăm programul zilei.

După cazare, am mers să mâncăm pe străduțele orașului vechi și, după aceea, am rămas singur prin urbe, pentru a mă bucura de atmosfera solitară a orașului istoric – din piața centrală, la un tur în jurul Amfiteatrului perfect luminat, retrăgându-mă acasă alergat de pisicile care iau în stăpânire caldarâmul orașului după ora 22:00 😊.

A doua zi dimineață, am început ziua cu, evident, principalele două monumente ale orașului – Teatrul și Amfiteatrul. De ce aveau nevoie locuitorii din Arelate roman de două mari edificii dedicate distracției? Pentru că orașul era extrem de mare, era capitala regiunii, iar pentru lumea romană, distracția era obligatorie – am descoperit amfiteatre și teatre în cele mai îndepărtate avanposturi militare romane din mijlocul popoarelor barbare, cum ar fi Ulpia Traiana Sarmizegetusa sau Volubilis (în Maroc). Teatrul a fost construit în vremea împăratului Augustus și avea o capacitate de 8.000 de locuri, iar amfiteatrul a fost ridicat cam 100 de ani mai târziu, putând să găzduiască până la 20.000 de spectatori, o dovadă a creșterii metropolei din Provence. Cele două instituții au funcționat în paralel – teatrul găzduia piese (de cele mai multe ori, un soi de spectacole de revistă, incluzând nu numai piese de teatru, ci și cântece, dans și, nu de puține ori, programe de striptease), în timp ce în Amfiteatrul aveau loc curse de care de război sau lupte de gladiatori (în ciuda părerii unanim acceptate astăzi, marea majoritate a gladiatorilor nu mureau în arenă, mulți ieșeau la pensie, mai ales cei care erau cetățeni liberi. Gladiatorii erau de multe ori niște staruri cunoscute, un soi de fotbaliști ai zilelor noastre, și, nu de puține ori, matroane din lumea bună își îndeplineau visul de a concepe copii puternici cu ei). Uitându-mă la reconstituirile orașului roman (o machetă destul de mare se găsește la Muzeul de Antichități, teatrul era mult mai impresionant decât îmi imaginam, cu o scenă pe câteva etaje bune.

Dacă teatrul este astăzi doar obiectiv turistic, amfiteatrul este gazda unor… coride. Da, am scris bine, coride. Cum ziceam, Provence a fost influențată de-a lungul istoriei de învecinata Spanie, așa că în Arles (ca și în învecinatul Nîmes, care are, de asemenea, un impresionant amfiteatru roman), au loc coride. În Arles au loc de două ori pe an – în perioada Paștelui și, cândva, vara, iar dreptul de organizare a coridelor le-a fost dat de împăratul Napoleon însuși. Și perioada coridelor este cea mai aglomerată din Arles – practic, sute de mii de turiști iau cu asalt vechiul oraș. Acum, la sfârșit de februarie, era pustiu și atât de frumos… Povestea amfiteatrului este de asemenea interesantă. După prăbușirea Imperiului Roman și după dispariția spectacolelor, imensul spațiu din interiorul amfiteatrului a fost luat de… case. Amfiteatrul a devenit un oraș în oraș, iar locuitorii lui se bucurau de zidul antic ca de un zid de apărare – de fapt, din perioada medievală, au supraviețuit două turnuri de apărare. În jurul anului 1800, aici se aflau nu mai puțin de 200 de case (trebuie să fi fost foarte înghesuite, m-am gândit, când eram în interior) și două capele, dar și o piață centrală. Dar în perioada respectivă, francezii și multe alte popoare europene au început să-și reconsidere clădirile emblematice din perioade vechi, iar restaurarea și cunoașterea istoriei au revenit la modă, așa că, în 1825, primarul din Arles a luat decizia, probabil extrem de impopulară la vremea respectivă, să evacueze locuitorii și să demoleze casele și bisericile pentru a reface vechiul amfiteatru roman. Există un desen incredibil de cum arăta acel orășel al amfiteatrului. În 1830, amfiteatrul a fost restaurat și redeschis pentru spectacole – o cursă de tauri a sărbătorit cucerirea Algerului de către francezi.

Din păcate, Spațiul Van Gogh era închis (se deschidea a doua zi după ce am plecat), dar să nu vă așteptați aici la un muzeu de tip Amsterdam. Deși Van Gogh a creat sute de picturi în Arles, niciuna nu a rămas aici. Așa că Spațiul Van Gogh, în afară de câte una-două picturi, împrumutate uneori, expune opere de artă ale unor artiști contemporani care își găsesc inspirația în lucrările genialului olandez. Ca idee, Spațiul Van Gogh este găzduit de vechiul spital – există două picturi ale artistului care îl redau și tot aici se pare că și-a tăiat urechea.

Dacă te plimbi prin Arles, găsești și alte locuri faine – unul, pentru pasionații înrăiți de istorie și arheologie, se află sub nivelul solului – este vechea piață romană, aflată acum în subteranele de sub Primărie și ale pieței centrale – Place de la Republique, fosta agora romană, de asemenea poți să te plimbi pe malul Rhone-ului (înțeleg că vara este un mare generator de țânțari) și, mai ales, să vizitezi Muzeul de Antichități – construit pe locul unde în vremea romană se află stadionul folosit la cursele de cai și de care de război. Deși Arles, la prima vedere, nu este un oraș prea important, muzeul găzduiește niște exponate fabuloase găsite, toate, în delta Rhone-ului și prin zona pe care m-aș fi așteptat să fi fost mutate la Paris, eventual la Louvre – statui romane (inclusiv una reprezentându-l pe împăratul Traian ca pe un erou al culturismului –se știe că, de fapt, era cam plăpând, dar cultul personalității nu s-a născut în perioada comunistă), machete care refac vechiul oraș și o corabie neașteptat de lungă, pescuită din albia fluviului Rhone și aproape neatinsă. Nămolul nu are doar proprietăți curative, ci și de prezervare a antichităților 😊. Dar cea mai impresionantă colecție este cea de sarcofage romane (am mai văzut o colecție similară la muzeul din Antalya) – minuțios împodobite cu scene religioase – mi se pare fascinant să văd că stilul sarcofagelor a rămas același, indiferent dacă pe ele sunt sculptate muncile lui Hercule sau povestiri biblice… Religia romanilor s-a schimbat, moda a rămas aceeași până la apusul strălucitoarei perioade romane…

Și nu am încheiat ziua înainte de a vizita poate cel mai luxos hotel din Arles – evident, nu putea purta decât numele lui Jules Cesar. Construit peste drum de centrul orașului, într-o fostă mănăstire carmelită (se păstrează inclusiv patio-ul specific mănăstirilor zonei), poate că nu l-aș fi menționat (în general nu scriu decât despre hoteluri pe care le-am experimentat efectiv), dacă nu ar fi fost un hotel cu adevărat special – a fost proiectat de Christian Lacroix (da, designerul de haine, dar omul e născut în Arles și nu a putut să nu se ocupe de proiectarea celui mai fain hotel din orașul natal) și arată excelent – a folosit măiastru culorile întunecate și spartane ale unei mănăstiri cu elemente moderne în culori vii (cuvântul „viu” e palid totuși). Incredibil arată unul dintre apartamente, de un roșu care cred că m-ar împiedica să dorm, în care se pare că doarme toreadorul-vedetă înainte de coridă – să vadă roșu înaintea ochilor… Sincer, este locul unde am fost încântat de cum se poate combina negrul, griul, cenușiul cu culori extrem de stridente și să iasă ceva deosebit… Îmi aduce aminte și de vila lui Yves St. Laurent din Marrakech, dar acolo culorile tari se combină cu verdele luxuriant al palmierilor și plantelor…

Am plecat a doua zi de dimineață spre aeroportul Marseille. Au fost câteva zile intense, dar faine… și care mi-au redeschis pofta de Franța…

Imagini Arles

Hotelul Le Calendal unde am stat… la doi pasi de Amfiteatru

Camera mea

Noaptea la pas printr-un Arles pustiu

Aici am luat cina

Impozantul Amfiteatru superb luminat

Dimineata, un mic dejun frantuzesc

Sa vizitam principalele obiective turistice din Arles – sa incepem cu Amfiteatrul

Interiorul – pregatiri pentru sezonul de corrida

Asa arata orasul din Amfiteatru, demolat in anii 1820 – strazi, piata centrala, biserici, ca un adevarat oras.

Accesul spre tribune

La doi pasi de Amfiteatru, se afla Teatrul, Aici se montau musicaluri, piese si spectacole de strip tease 🙂

8000 locuri

Si din tribune, poti vedea hotelul nostru 🙂

Vechea piata – azi sub pamant

Modernul muzeu de Antichitati

O macheta care reda Arles din perioada romana

Doi Cezari 🙂

Prin zona, au fost descoperite numeroase sculpturi romane

O corabie a fost extrasa din malul Rhone-ului aproape intacta

Imperiul Roman in perioada sa de maxima expansiune – pe atunci, Sarmisegetuza si Arles erau in aceeasi tara 🙂

Minunatele mozaicuri romane

Muzeul de antichitati din Arles detine una dintre cele mai bogate colectii de sarcofage romane din lume

Acelasi stil – fie ca sunt sarcofage pagane

sau crestine

Place de la Republique – inima orasului vechi

Nu am auzit in viata mea de St. Trophime si se pare ca foarte putini chiar si in lumea catolica. Si totusi catedrala din Arles ii poarta numele (St. Trophime este primul episcop din Arles. Faima lui nu a depasit granitele orasului)