Ziua 10 – Mashad

Parte a pachetului turistic pe care a trebuit sa il luam pe teritoriul Turkmenistan, de la Ashgabat la granita cu Iran am fost asteptati de dimineata de soferul unui van. Muntii se vedeau in departare luminati de soarele diminetii, Ashgabatul nu mi s-a mai parut atat de straniu la plecare. Era si sentimentul placut al reintoarcerii intr-o tara care mi-a fost extrem de draga si de care ma atasasem cu prilejul unei calatorii in anul 2009: Iran. Drumul spre granita a serpuit cam 25 km prin munte, peisajul fiind spectaculos. Am ajuns in cele din urma la granita, unde am fost lasati de sofer singuri. Trecerea prin vama a fost extrem de simpla, oamenii foarte politicosi, am schimbat bani la un ghiseu… dupa cum am putut observa mai tarziu, avantajos. De la granita spre Mashhad nu prea stiam ce sa facem, nu am gasit vreun autobuz local, asa ca ne-am hotarat sa luam un taxi, care a costat cam mult fata de preturile pe care le-am intalnit mai tarziu. Taxiul, asa cum e moda in Orient, mai ia, desi il platesti integral, diversi altii pe drum. Nefiind de-ai locului, accepti acest lucru ca un element cultural. Asa s-a facut ca o buna bucata de drum am luat 2 soldati echipati complet, colegi de calatorie. Am ajuns in aproape 2 ore la Mashhad, taxiul ne-a lasat la autogara (numita peste tot in Iran “terminal”), de unde am luat un autobuz spre centru. Mashhadul, desi mare (e al doilea oras ca marime din Iran dupa Teheran), este un oras traditional, nu este modern. Peste tot, case si blocuri obisnuite, prafuite, care se intind radial pornind de la centrul format de complexul de moschei si curti (cel mai mare din lume) destinate rugaciunii, sanctuarul Imam Reza. Mashhad este un oras considerat sfant (loc de pelerinaj islamic shia) si are metrou, un element important in transportul sutelor de mii de pelerini care vin anual la sanctuarul destinat unuia dintre cei mai importanti imami, infailibilul Ali Rezā (sau in araba ‘Alī ibn Mūsā al-Riḍā).

Am ajuns pe la pranz in jurul acestui complex numit Haram-e Razavi, cautand sa ne cazam undeva, dupa indicatiile ghidului Lonely Planet. Nu mica ne-a fost mirarea cand nu am mai gasit vreo trei din hotelurile indicate in ghid, fiindca, in jurul complexului, Mashha-ul se innoia: edilii daramasera aproape tot imprejurul complexului, totul fiind in constructie in acest moment – cladiri inalte si moderne in scari, gen amfiteatru, de la balconul carora sa se poata vedea direct in curtea complexului. Ca urmare, am cautat destul de mult pana sa gasim un hotel in imprejurimi. Odata cazati, am plecat glont sa vedem complexul. Lucrul care te frapeaza inca de la inceput este organizarea. Toata lumea trece prin sisteme antitero, camerele foto nu sunt admise in interior; exista o garderoba bine pusa la punct, femeile nu au acces inauntru decat cu chador (acoperamant complet), pe care daca nu-l au, primesc unul curat, in punga sigilata si este returnat la iesire. Pentru ca noi nu eram din partea locului si mai ales nu eram musulmani, ni s-a alocat un ghid, o fata care facea voluntariat la centrul de primire a pelerinilor. Fata respectiva vorbea o engleza ireprosabila, citise bine de tot Coranul, Biblia si Talmudul, putea foarte usor sa faca paralele intre cartile sfinte si sa poarte interesante conversatii privitoare la spiritualitate. Cu rabdare, fata ne-a dus aproape peste tot (asa cum credeam noi), dupa care s-a scuzat si ne-a spus sa venim si a doua zi, fiindca vazuseram abia jumatate din complex. Sanctuarul cu curti cu tot si cladiri este imens, nu am mai vazut asa ceva. Am fost aproape de un loc de pelerinaj major, am vazut sute, daca nu mii de oameni din diverse colturi ale lumii (majoritatea musulmani, dar din diverse tari si imbracati in straie diferite). Erau si multi nevoiasi, dar si multi oameni cu carte sau avuti. Cladirile din interiorul complexului sunt superbe, in stilul bine cunoscut, placate cu gresie smaltuita turcoaz si avand cupolele aurite. Exista sali imense la diverse etaje (inclusiv subteran si scari rulante) cu oglinzi lucitoare si luminate unde oamenii se pot odihni sau citi, fantani imense si apa care tasnea cu intermitenta. A fost atat de frumos, incat am decis sa mai stau si a doua zi pana la pranz, ca sa vad a doua jumatate a complexului.

Seara ne-am plimbat prin oras, am mancat bine pe strazile luminoase alaturi de pelerini, am intrat prin bazaruri si am baut sucuri de fructe si am incercat mai multe prajituri locale. Am ascultat de peste gardul complexului chemarea muezinilor la rugaciune si am simtit cum tot orasul se misca spre Haram-e Razavi ca un flux al unei mari de credinta. Islamul era la el acasa.

Ziua 11

Dis-de-dimineata am cautat-o din nou pe Tina, fata care ne-a fost ghid, si am rugat-o sa ne duca in partile inca neexplorate ale complexului. Din pacate, chiar la catafalcul Imamului Reza nu am putut intra. Se pare ca cei de alta religie nu sunt lasati, desi in alte parti nu exista nicio restrictie. La diversele intrari la catafalc exista gardieni cu bastoane inalte cu maciulie lucrata in argint. Asa cum ni s-a spus, aceasta este o slujba benevola, neplatita, care este transmisa cu mandrie si evlavie din generatie in generatie. Oamenii care intra la catafalc saruta maciulia bastoanelor gardienilor in semn de respect si, uneori, chiar le mai strecoara acestora cate un ban. Ceea ce m-a impresionat, dincolo de furnicarul de oameni evlaviosi care traversau gradinile si spatiile de rugaciune, a fost seninatatea oamenilor, spiritualitatea care strabatea toata multimea. La un moment dat, de pe una din portile complexului, au intrat cativa barbati imbracati in negru, cu un sicriu pe umeri. L-au pus in curte, l-au jelit, apoi l-au luat din nou pe umeri si au intrat in pas alergator la catafalc, apoi au iesit prin alta poarta. Fata care ne-a fost ghid ne-a explicat ca asa este obiceiul, decedatii sa fie trecuti de catre familie pe la catafalc inainte de a fi inhumati. Ca urmare, a fost ceva obisnuit. Nu am asteptat foarte mult si a venit a doua inmormantare si apoi a treia. Toate urmau acelasi traseu, deci era o traditie. Am vizitat cateva muzee interioare de istorie, filatelie, caligrafie, covoare si arta in general, am fost apoi incarcati de carti, CD-uri, toate din partea casei. Am iesit pe una din portile marelui complex, pentru a vizita Moscheea celor 72 de martiri, o minunata opera de arta, si ne-am indreptat spre autogara pentru a pleca spre Neishabur, orasul turcoazelor si locul unde este inmormantat poetul Omar Khayyam.

Imagini Mashad

Traseul mai departe

Mausoleul Imamului Reza (fotografiatul este interzis, aici se afla niste vederi)